Ernesto Cardenal, teologul eliberării

Părintele Ernesto Cardenal, teologul eliberării neacceptat de papa Wojtyla

Fotografia sa în genunchi în fața lui Ioan Paul al II-lea, care îl mustră cu asprime pe aeroportul din Managua, a făcut înconjurul lumii, dar preotul care a murit la 1 martie la vârsta de 94 de ani a fost mai mult decât atât

Preotul revoluționar

Fotografia sa în genunchi în fața lui Ioan Paul al II-lea, care îl mustră cu asprime, pe 4 februarie 1983, de pe aeroportul din Managua, a făcut înconjurul lumii. Dar faima preotului Ernesto Cardenal Martinez, care a murit la 1 martie la vârsta de 94 de ani, este legată de altceva și este destinată să-i supraviețuiască dincolo de moarte.

Odată cu el dispare cel mai mare poet latino-american dintre a doua jumătate a secolului XX și primii douăzeci de ani ai secolului XXI, considerat fondatorul stilului științific. «Cred că sunt singurul poet, sau cel puțin singurul pe care îl cunosc, care face poezii despre știință, poezie științifică – spunea într-un interviu pentru El País. Pentru mine este aproape ca o rugăciune să citesc cărți științifice. Văd în ele ceea ce unii numesc urme ale creației lui Dumnezeu».

Nu întâmplător a fost câștigătorul premiilor internaționale – printre care prestigiosul Premio Iberoamericano de Poesía Reina Sofía (2012) la primirea căruia a spus: «Am fost poet, preot și revoluționar» –, a publicat, începând cu sfârșitul anilor ’80, Cantíco cosmico, El telescopio en la noche oscura, Versos de pluriverso, El celular y otros poemas. Până la ultima „carte-poem” Hijos de las estrellas din 2019, în care, dând dovada unui stil personal însorit și diafan, departe de acum de influențele inițiale ale lui Rubén Darío, Pablo Neruda, Rafael Alberti, Federico García Lorca, Ezra Pound, apare o viziune epic theilardiană a omului și a cosmosului.

Poet, preot și revoluționar. A fost exact toate acestea Ernesto Cardenal și nu ar fi pe deplin înțeles dacă ar fi eliminat unul dintre aceste trei aspecte strâns legate în viața sa. Pentru că, folosind maxima lui Pius al XI-lea, în el cu adevărat simul stabunt vel simul cadent[1].

Născut la 20 ianuarie 1925 la Granada, într-una dintre cele mai remarcabile familii nicaraguane, Ernesto Cardenal a preferat în locul studiilor de drept, așa cum și-ar fi dorit părinții săi, pe cele literare, pe care le-a urmat între 1942 și 1946 la Universitatea Națională din Mexic în Ciudad de México. Între anii 1947-1949 și-a continuat studiile la New York la Columbia University, unde a descoperit poezia nord-americană și s-a apropiat cu admirație de lucrările lui Ezra Pound, pe care le-a tradus în spaniolă. După o călătorie de aproape doi ani între Franța, Spania, Elveția și Italia, s-a întors în patrie în iulie 1950, unde a început să scrie primele sale versuri sub îndrumarea poetului nicaraguan José Coronel Urtecho și s-a alăturat Frontului Sandinist de Eliberare Națională (Fsln). A participat astfel în 1954 la Revoluția eșuată din aprilie împotriva regimului dictatorial al lui Anastasio Somoza García.

În 1957, la apogeul a ceea ce avea să definească o „viață risipită” și urmând exemplul fratelui său Fernando, care a devenit iezuit, a intrat în mănăstirea trapistă americană a Maicii Domnului din Ghetsémani, unde l-a cunoscut și l-a avut ca maestru al novicilor pe Thomas Merton. Abandonând după doi ani Trapa[2], din motive de sănătate, și-a continuat studiile teologice la abația benedictină din Cuernavaca, dar a menținut o relație foarte strânsă cu călugărul-poet-mistic din Ghetsémani până la moartea sa. Hirotonit preot la Managua în 1965, a întemeiat, chiar împreună cu Merton, o mică comunitate contemplativă pe insula Mancarrón din arhipelagul Solentiname, pe lacul Cobicolba (Marele Lac din Nicaragua). Aici a fost încurajată dezvoltarea cooperativelor, s-a deschis o școală de pictură primitivă, a fost condusă o lucrare de sensibilizare a instanțelor fermierilor (campesinos) pe baza Evangheliei interpretată într-o perspectivă revoluționară și apoi condensată în celebra operă cardenaliană El Evangelio de Solentiname (1975).

Chiar de la înființare, Solentiname a devenit un refugiu pentru partizanii care luptau împotriva sângeroasei dictaturi a dinastiei Somoza. Dar a fost și locul unde Cardenal și-a conceput mai profund propria teologie a eliberării, având să fie una dintre figurile cheie ale acestui curent.

Indiciile acestei viziuni teologice pot fi deja observate în ai săi Salmos din 1964 și în Oración por Marilyn Monroe y otros poemas din 1965. Este în schimb datat din 1956 poemul politic Hora 0, care a fost pus pe note în 1977 de Pancasán și a devenit imnul Revoluției sandiniste.

După o călătorie în Chile din 1971, caracterizată prin întâlniri cu președintele Salvador Allende, a rămas ulterior o perioadă în Cuba, unde a fost într-o relație de prietenie cu Líder Maximo, căruia i-a dedicat în 1974 Fidel Castro: cristianismo y revolución.

Anul 1977 a fost un an crucial pentru Ernesto Cardenal: în urma unui atentat asupra cartierului general al Gărzii Naționale, comandat de președintele și dictatorul Anastasio Somoza Debayle, milițienii au pătruns în comunitatea Solentiname și au provocat un incendiu. Preotul a fugit în Costa Rica, revenind în țară pentru a participa la Revoluția din ‘79, care a răsturnat regimul pe 19 iulie și a pus capăt celor aproape 40 de ani de dictatură dinastică somozistă.

Ernesto a fost numit ministru al Culturii (funcție pe care a deținut-o până în 1987) în primul guvern sandinist, condus de Daniel Ortega, în timp ce fratele său Fernando era titularul Ministerului Educației.

În această calitate, împreună cu ceilalți membri ai Juntei Guvernului, l-a primit pe Ioan Paul al II-lea, care a aterizat pe aeroportul din Managua pe 4 martie 1983. Wojtyła nu i-a permis lui Cardenal, care își scosese inseparabila bască și a îngenuncheat în fața lui, să-i sărute mâna. În loc să-l binecuvânteze, a îndreptat spre el degetul arătător al mâinii drepte și l-a avertizat cu asprime: „Mai întâi trebuie să te reconciliezi cu Biserica”. Apoi l-a acuzat că propagă doctrine apostate și că face parte din Guvernul sandinist.

Reacția lui Ernesto Cardenal a venit la scurt timp după aceea în catedrala din Managua, când, în timpul vizitei lui Ioan Paul al II-lea, și-a ridicat pumnul drept strigând: «Que viva la Revolución!»[3].

La 30 ianuarie, în anul următor, urma să fie suspendat a divinis[4] prin decretul card. Silvio Oddi, prefectul Congregației pentru Cler. Ernesto Cardenal a trebuit să aștepte 35 de ani pentru a fi reabilitat și achitat de toate cenzurile canonice. La 17 februarie 2019, nunțiul apostolic Waldemar St. Sommertag l-a informat pe preotul în vârstă de 94 de ani, internat în spitalul din Managua, cu privire la decizia papei Francisc și a concelebrat prima Liturghie cu el.

Cardenal a vorbit cu entuziasm despre Bergoglio într-un interviu acordat cotidianului El País din 21 aprilie: «Este o minune, un miracol al lui Dumnezeu. Nu se comportă ca un papă: face o revoluție în Biserică și în Vatican». În schimb, a fost foarte dur împotriva derivei autoritare a lui Daniel Ortega, care, revenind la putere în 2007, este de atunci președintele Nicaraguei.

În ciuda celor trei zile de doliu național, proclamate de șeful statului, nu au căzut în uitare condamnările repetate ale lui Cardenal față de ceea ce el a înfierat drept o nouă dictatură familistă din Nicaragua. După cum nu a fost uitat nici actul de protest pe care poetul, preotul și revoluționarul l-a făcut pe 16 decembrie 2018, când, acceptând Premiul internațional Mario Benedetti, l-a dedicat poporului nicaraguan și lui Álvaro Conrado, în vârstă de 15 ani, una dintre primele victime ale represiunii orteghiste, care a făcut până astăzi 328 de victime, cu mii de persoane dispersate și aproape 800 de deținuți.

Cel mai frumos epitaf al preotului, poetului și revoluționarului nicaraguan, care va fi înmormântat sâmbătă în comunitatea Solentiname, a fost ridicat de episcopul auxiliar din Managua, Silvio José Báez: «Adio prietenului Ernesto Cardenal, care își poate cânta acum Psalmul 15 înaintea lui Dumnezeu: Nu există nicio bucurie în afară de tine. Eu nu aduc cult starurilor de cinema sau liderilor politici și nu-i ador pe dictatori».

Autor: Francesco Lepore, 3 martie 2020

Sursa: LINKIESTA

Cercetător și autor de eseuri despre istoria mariologiei și a spiritualității creștine în epoca medievală și modernă, Francesco Lepore a fost latinist la Secretariatul de Stat al Vaticanului și apoi minutant la Biblioteca Apostolică a Vaticanului. Jurnalist profesionist, este redactor-șef al Gaynews.it din 2017 și îngrijește pe Huffington Post un blog în limba latină dedicat drepturilor Lgbti. Printre numeroasele publicații, trebuie menționată ediția critică a textului masonic din secolul al XVIII-lea Il Purgatorio Ragionato (în Miscellanea Bibliothecae Apostolicae Vaticanae XX, 2014) și Seraphica Charitas (LEV 2016).

[1] Vor sta împreună sau vor cădea împreună.

[2] Cuvânt derivat din franțuzescul trappe, adică mănăstire de călugări trapiști, care la rândul său provine de la numele localității franceze Soligny-la-Trappe (Normandia).

[3] Trăiască Revoluția!

[4] De la [slujirile] divine [ale cultului].