E timpul să punem capăt obsesiei pentru Diavol

E timpul să punem capăt obsesiei pentru Diavol… Intervenția biblistului Alberto Maggi

„Trucul Diavolului a fost în mod negreșit un truc excepțional, un alibi pentru greșelile oamenilor…”. În timp ce se discută din nou despre exorciști și exorcisme, ilLibraio.it găzduiește reflecția călugărului biblist Alberto Maggi, potrivit căruia „au făcut și fac mai multe pagube creștinii cu obsesia lor pentru diavol decât cei care i-au negat prezența…”

Dacă e mereu numai vina Diavolului…

Trucul Diavolului a fost în mod negreșit un truc excepțional, un alibi pentru greșelile oamenilor („Diavolul m-a ispitit…”). Dar deja din secolul al II-lea î.Hr., autorul Cărții lui Ben Sirah avertiza că era inutil să dăm vina pe diavol pentru responsabilitățile noastre („Când un nelegiuit îl blestemă pe Satana, el se blestemă pe sine însuși”, Sir 21,27), iar un mare Părinte al Bisericii, Origen, afirma cu ironie: „Dacă nu ar exista diavolul, cu siguranță niciun om nu ar păcătui” (Despre principii, III, 2,1).

La succesul figurii diavolului a contribuit, fără îndoială, în trecut, o legendă puerilă, apărută în afara Bibliei, în Cartea secretelor lui Enoh, care și-a stabilit rădăcini ferme în creștinismul din primele secole și a hrănit credințele populare: cea a lui Lucifer, îngerul frumos pedepsit de Dumnezeu pentru mândria sa și transformat în oribilul diavol, dușman al umanității.

În Biblia ebraică cu termenul satan, (adversar/dușman), tradus în limba greacă cu diabolos, sunt indicate atât figuri simbolice, cât și persoane concrete, cum ar fi Davíd, despre care filistenii spun: „Să nu vină cu noi la război ca să nu devină adversarul (ebr. satan) nostru în timpul luptei” (1Sam 29,4). Ca figură simbolică, „satana” joacă un rol important în Cartea lui Iob, unde nu apare ca nume propriu, ci întotdeauna ca o funcție, care era cea de superintendent în serviciul lui Dumnezeu pentru a-i acuza pe păcătoși înaintea lui. Satana, în Cartea lui Iob, nu este un dușman al lui Dumnezeu, ci un funcționar sârguincios al său, un colaborator prețios care face parte din curtea divină și este primit împreună cu fiii lui Dumnezeu și căruia Domnul i se adresează cu mare amabilitate („Domnul l-a întrebat pe Satana: De unde vii?”, Iob 1,7). Iar satana îi insinuează lui Dumnezeu, care se mândrește cu fidelitatea lui Iob, că poate el se comportă bine pentru că totul îi merge bine, și obține permisiunea de a-l pune la încercare (Iob 1-2).

Funcția satanei, de a-i acuza pe oameni înaintea lui Dumnezeu pentru a le putea aplica pedeapsa divină, dispare în mod definitiv odată cu Isus, care prezintă un Dumnezeu diferit de cel al religiei: nu este adevărat că Dumnezeu îi răsplătește pe cei buni și îi pedepsește pe cei răi, ci le oferă tuturor în mod necondiționat iubirea sa, „pentru că el este bun față de cei nerecunoscători și răi” (Lc 6,35). Din acest motiv, ca rezultat al predicării sale, Isus poate anunța: „L-am văzut pe satana căzând din cer ca un fulger” (Lc 10,18). Funcția satanei, de acuzator al oamenilor, încetează cu un Dumnezeu care nu pedepsește, ci care îi iubește și pe păcătoși, iar diavolul este astfel expulzat de la curtea divină („A fost aruncat afară acuzatorul fraților noștri, cel care îi acuza înaintea Dumnezeului nostru zi și noapte”, Ap 12,10).

Chiar și în Evanghelii satana/diavolul are un rol marginal și apare ca personaj în acțiune numai în episodul ispitirilor din pustiu (Mt 4,1-11). Evangheliștii nu intenționează să trateze despre existența sau inexistența diavolului, ci să ofere indicații pentru a ne indica cine este. În timp ce Dumnezeu este Iubirea care se pune în slujba oamenilor pentru a-i face să devină liberi, diavolul este figura puterii care îi domină și îi supune. Pentru Isus, tocmai conducătorii religioși sunt cei care îl au pe „diavol drept tată” pentru că îi sacrifică pe oameni în interesul lor, deghizat în spatele doctrinei, și sunt, asemenea tatălui lor, mincinoși și ucigași (In 8,44). Isus îi apostrofează cu epitetul de satană și pe cei doi discipoli trădători: pe Petru, care vrea să-l împiedice în misiunea sa („Du-te în urma mea, Satană! Tu ești pentru mine un scandal”, Mt 16,23), și pe Iuda, hoțul („Și totuși unul dintre voi este un diavol! Vorbea despre Iuda”, In 6,70-71; 13,27).

În limbajul comun, diavoli și demoni sunt două nume pentru a indica aceeași realitate. Nu este așa și pentru autorii sacri, care disting întotdeauna între satana/diavol și demoni. Acest ultim termen a apărut atunci când între secolele III și II î.Hr. Biblia a fost tradusă din ebraică în greacă. Traducătorii, într-o cultură mai evoluată din punct de vedere teologic, au dat peste rămășițe ale mitologiei babiloniene absorbite de evrei în cele două secole în care Israelul făcea parte din Imperiul Persan, și au tradus cu „demoni” acele ființe intermediare între divin și uman, care erau, printre altele, sirenele (jumătate femeie și jumătate pasăre) și satirii (reprezentarea iconografică a diavolului, ființă jumătate capră și jumătate om, se referă tocmai la satiri, în special la reprezentările zeului Pan).

Originile demonilor erau căutate într-un pasaj mitologic din Cartea Genezei: „Existau pe pământ giganții la vremea aceea – și chiar și după aceea – când fiii lui Dumnezeu se uneau cu fiicele oamenilor și acestea le nășteau fii: aceștia sunt eroii antichității, bărbați cu renume” (Gen 6,4). Scrierile apocrife din secolele III și II î.Hr. se foloseau de acest pasaj pentru a justifica nașterea demonilor, considerați rodul acestei uniuni (Gd 5-6).

În timpul lui Isus credința în demoni era atât de înfloritoare încât pe timp de noapte era interzis să saluți pe cineva de teamă că ar putea fi un demon (Sanh. 44), iar tot ceea ce avea cauze inexplicabile și era necunoscut pentru om, de la depresie până la epilepsie, de la somnambulism până la beție, era atribuit unei acțiuni demonice.

În Biblia ebraică, ideea de persoane posedate de diavol sau de demoni este complet absentă, și nu se găsește nici măcar un singur caz de îndemonit. La fel și în Noul Testament nu există cazuri de persoane posedate de diavol, ci numai de demoni, figuri populare folosite de evangheliști pentru a indica doctrine sau ideologii care, îmbrățișate în mod voluntar de oameni, îi posedă și îi fac să devină ostili față de învățătura lui Isus. Isus nu împlinește niciun fel de ritualuri exorciste față de ei, ci îi eliberează cu puterea cuvântului său („Ce-i asta? O învățătură nouă dată cu autoritate. El poruncește până și spiritelor impure și ele i se supun”, Mc 1,27.39).

Prin urmare, este destul de ciudat să vedem cum figura diavolului, irelevantă în Sfânta Scriptură, a căpătat de-a lungul timpului dimensiuni disproporționate în viețile credincioșilor, până acolo încât mulți creștini par să creadă mai mult în omniprezența ispititorului decât în cea a Salvatorului. Au făcut și fac mai multe pagube creștinii cu obsesia lor pentru diavol decât cei care i-au negat prezența; este suficient să ne gândim pentru trecut la măcelul a zeci de mii de femei torturate și arse de vii pentru că erau considerate vinovate de comerț carnal cu diavolul, iar pentru zilele noastre la multele femei victime ale așa-numiților exorciști care, sub pretextul eliberării lor de diavol, le supun oricăror forme de violență psihică și fizică.

Pr. Alberto Maggi, 01/03/2018

Sursa: ilLibraio.it

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma, și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice „Giovanni Vannucci” din Montefano (Macerata), se ocupă cu difuzarea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în serviciul dreptății, niciodată al puterii. A publicat, printre altele: Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață); Roba da preti (De-ale preoților); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede) (Cum să citim Evanghelia (și să nu ne pierdem credința); Parabole come pietre (Parabole ca pietrele); La follia di Dio (Nebunia lui Dumnezeu) și Versetti pericolosi (Versete periculoase). Iar de puțin timp a apărut la Garzanti L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții).

Aici toate articolele scrise de Alberto Maggi pentru ilLibraio.it.