După opt zile a venit Isus

Duminica a 2-a a Paștelui – 03 aprilie 2016  

După opt zile a venit Isus – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM 

Ioan 20,19-31

În seara aceleiași zile, prima a săptămânii, deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: «Pace vouă!». Zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta. Discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul.

Atunci, Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi». Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: «Primiți Duh Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veți ține, le vor fi ținute».

Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus. Așadar, ceilalți discipoli i-au spus: «L-am văzut pe Domnul!». Dar el le-a zis: «Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede».

După opt zile, discipolii lui erau iarăși înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și a zis: «Pace vouă!». Apoi i-a spus lui Toma: «Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios!». Toma a răspuns și i-a zis: «Domnul meu și Dumnezeul meu!». Isus i-a spus: «Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut!».Isus a mai făcut înaintea discipolilor și multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui.

Ioan 20, 19-31

Nu putem să credem că Isus a înviat pentru că există un mormânt gol, ci pentru că îl întâlnim viu și vivifiant în propria noastră existență și în propria noastră experiență.

Este ceea ce ne scrie evanghelistul Ioan în capitolul 20, începând de la versetul 19. Scrie evanghelistul: „În seara acelei zile, prima a săptămânii”. Face referire la prima zi din cartea Genezei, ziua creației. Odată cu Isus înviat are loc o nouă creație care nu va vedea sfârșitul și moartea, ci își va continua existența.

„În timp ce erau încuiate ușile locului în care se aflau discipolii de frica iudeilor”. Să ne amintim că ordinul de arestare era pentru întregul grup al lui Isus, nu numai pentru Isus. Nu doar învățătorul era periculos, ci doctrina lui era periculoasă; prin urmare, ordinul de prindere fusese pentru întregul grup. Isus a fost cel care, într-o poziție de forță, a negociat salvarea discipolilor săi. El a spus: „Dacă mă căutați pe mine, lăsați-i pe aceștia să plece”. Dar frica rămâne.

„A venit Isus, a stat în mijloc”. Este o caracteristică importantă pe care ne-o dau evangheliștii despre întâlnirea cu Isus. Isus se pune în centru. Isus nu se pune nici în față, nici sus. Nu există o ierarhie a persoanelor care îi sunt mai mult sau mai puțin apropiate. Isus se pune în mijloc, astfel încât toți să aibă aceeași relație cu el.

„Și le-a zis: „Pace vouă!”. Aceasta nu este o invitație a lui Isus (de fapt nu spune: „Pacea să fie cu voi!”), adică o urare, ci este un dar. Când Isus se manifestă în centrul comunității sale, dăruiește pacea, adică tot ceea ce contribuie la fericirea omului.

„Zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta”. Potrivit culturii ebraice, pacea trebuia însoțită întotdeauna de ceva concret. Așadar, atunci când Isus dăruiește această pace, el arată și motivul, pentru că își arată mâinile și coasta, simbolurile torturii și ale pătimirii sale. Vrea să spună: „Iată, iubirea care m-a îndemnat să-mi dau viața pentru voi și să mor pe cruce, aceasta continuă să rămână. Deci nu vă faceți griji pentru nimic”. Tocmai acesta este darul păcii pe care Isus îl face.

„Iar discipolii”, care erau închiși de frica Iudeilor, „acum se bucură văzându-l pe Domnul”.

„Isus le-a zis din nou: „Pace vouă!”. Din nou acest dar al păcii. „Așa cum Tatăl m-a trimis pe mine…”. Tatăl l-a trimis pe fiul să arate o iubire totală, necondiționată față de toți oamenii. „Așa vă trimit și eu pe voi”. Deci Isus îi trimite pe discipolii săi să demonstreze aceeași iubire necondiționată a Tatălui față de omenire. „Spunând aceasta, a suflat”. Și aici avem o trimitere la crearea primului om, când Dumnezeu a suflat și a pus viață în făptura sa. „Și le-a zis: „Primiți Duh Sfânt!”, adică aceeași forță, aceeași putere și capacitate de a iubi pe care o are Dumnezeu. „Cărora le veți ierta (literalmente „șterge”) păcatele, le vor fi iertate; cărora le veți ține, le vor fi ținute”.

Isus îi invită să prelungească în timp oferta de viață pe care el a făcut-o. Ceea ce Isus spune în acest moment, acțiunile pe care le face, nu sunt acordarea unei puteri cuiva, ci o capacitate și o responsabilitate pentru întregul grup al discipolilor: să aducă o ofertă de viață care, dacă este acceptată, șterge în mod complet trecutul păcătos.

„Toma, unul dintre cei doisprezece, cel numit „Geamănul”…”. De ce este numit geamănul? Pentru că el este unicul care a înțeles la învierea lui Lazăr, spunând: „Să mergem să murim cu el…”; el este cel care are aceleași sentimente ca și Isus. „Dar nu era cu ei când a venit Isus”. De ce Geamănul nu este încuiat împreună cu ei? Pentru că el nu se teme să sfârșească la fel ca Isus. El nu se teme ca ceilalți discipoli care stau încuiați. Nu se teme că poate el urmează la rând.

„I-au spus ceilalți discipoli: „L-am văzut pe Domnul!”. Dar el le-a zis: „Dacă nu văd în mâinile lui semnul cuielor și nu-mi pun degetul în semnul cuielor și nu-mi pun mâna în coasta lui, nu voi crede”. Cea a lui Toma nu este o negare, ci este dorința și imposibilitatea de a crede în ceva minunat. Expresia lui Toma ar trebui să fie înțeleasă ca atunci când ni se dă o veste nespus de frumoasă, total neașteptată. Care este atunci reacția noastră? Noi spunem: „Nu, nu este adevărat!”. Nu înseamnă că negăm vestea, ci înseamnă că este atât de frumoasă încât ni se pare imposibil. Sau atunci când spunem: „Nu, nu-mi vine să cred!”. Nu înseamnă că nu vrem să credem, ci înseamnă că este o veste nemaipomenit de frumoasă… Aceasta este atitudinea lui Toma.

„Iar după opt zile…”. Revine ritmul euharistiei, al întâlnirii cu Isus… „Discipolii erau din nou în casă, iar Toma era împreună cu ei. A venit Isus, deși ușile erau încuiate, a stat în mijloc…”. Iată din nou caracteristica lui Isus, aceea de a sta în mijloc, și spune pentru a treia oară în acest pasaj: „Pace vouă! Apoi i-a spus lui Toma: «Adu-ți degetul tău aici și vezi mâinile mele și adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios». A răspuns Toma și i-a zis: «Domnul meu și Dumnezeul meu!»”.

Aici evanghelistul prezintă cea mai mare manifestare, cel mai mare atestat de credință din toate Evangheliile. Ceilalți discipoli ajunseseră să creadă prin Petru că Isus este fiul lui Dumnezeu, fiul Dumnezeului celui viu, dar Toma este singurul care, adresându-i-se lui Isus, îi spune: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Evanghelistul a spus în prologul Evangheliei sale că nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu, iar fiul său era revelația lui. Și iată că acum Toma manifestă plinătatea credinței. Deci Toma, care a trecut în mod straniu în istorie ca fiind discipolul necredincios, în realitate este cel care proclamă și explodează în cea mai înaltă manifestare de credință din Evanghelii.

„Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut? Fericiți cei care nu au văzut și au crezut”. Este ultima fericire din Evanghelie. În Evanghelia după Ioan sunt numai două fericiri. Prima fericire este cea a slujirii, iar acum este fericirea credinței. Slujirea, exercitată în mod liber și voluntar, din iubire față de alții, face posibilă experiența lui Cristos înviat în propria viață.

Apoi Isus îi proclamă fericiți pe cei care cred fără a avea nevoie să vadă. Celor care vor semne ca să vadă, ca să creadă, Isus le propune: „Nu, crede și devii tu însuți un semn pe care alții pot să îl vadă!”.

Iar apoi evanghelistul conchide: „Isus a mai făcut înaintea discipolilor şi multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Este o invitație pe care evanghelistul o face: „Scrieți cartea voastră, scrieți Evanghelia voastră; noi vă transmitem experiența noastră, voi însușiți-o și apoi scrieți Evanghelia voastră!”. Așa se întâmpla cel puțin până în secolul al IV-lea în comunitățile creștine primare.

„Dar acestea au fost scrise ca să credeți că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui”. Credința în Isus dăruiește o viață de o asemenea calitate încât să depășească moartea. Evanghelistul folosește pentru termenul „viață” ceea ce indică viața veșnică, o viață care se numește veșnică nu atât datorită duratei ei nedefinite, cât mai ales datorită calității ei indestructibile. A-l primi pe Isus în viața noastră înseamnă a o realiza pe deplin.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii biblice