Dumnezeul imposibilului

«Astăzi am văzut lucruri minunate» (Lc 5,26). Este comentariul poporului despre faptele lui Isus. Din zilele lui Elizeu nu se mai știa despre un lepros vindecat și nu mai era cunoscut vreun caz de paralitic care începuse să meargă.

Ceea ce se credea imposibil, acum cu Isus devine posibil. Este ceea ce i-a promis Mariei îngerul Gabriel: «Nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu» (Lc 1,37).

Un caz imposibil

De Isus s-a apropiat, luptând între teamă și speranță, leprosul. Lui Isus i l-au adus pe paralitic.

Dar niciun vameș nu se apropie de el.

Vameșii știu că pentru ei nu există nicio speranță. Își trăiesc resemnați situația lor socială, în disprețul general al oamenilor și în abandonul din partea lui Dumnezeu de care se tem, pentru că știu că la venirea lui Mesia vor fi nimiciți, după cum aștepta cu nerăbdare psalmistul evlavios: «Dumnezeule, dacă i-ai nimici pe cei nelegiuiți!» (Ps 139,19).

Dar Dumnezeul care se manifestă în Isus nu le ia viața păcătoșilor, le-o comunică pe a lui. De aceea, Isus, Dumnezeul imposibilului, pleacă în căutarea acelor oameni a căror condiție era cu adevărat cea mai disperată: vameșii[1].

Nu exista în Israel o categorie umană considerată mai negativ decât vameșii. Tratați în același mod ca tâlharii și păstorii, vameșii erau considerați transgresorii tuturor poruncilor și se credea că tocmai din cauza lor împărăția lui Dumnezeu întârzia să se manifeste.

Dacă lepra putea fi vindecată și chiar paralizia putea fi învinsă, condiția vameșilor era fără speranță. Considerați hoți de meserie și, în plus, aflați în slujba ocupantului, activitatea lor îi marca în mod indelebil pentru totdeauna, iar pentru ei nu exista nicio speranță de mântuire, pentru că nu i-ar fi putut despăgubi pe toți aceia pe care i-au fraudat în timpul profesiei lor[2].

Dar dacă vameșii nu se gândesc să-l întâlnească pe Isus, merge el în întâmpinarea lor, el este păstorul care se duce în căutarea oilor sale, în special a celor care au mai mare nevoie de ajutorul său.

Iar în drumul lui Isus se află în fața «unui vameș cu numele de Levi, așezat la postul lui de vamă» (Lc 5,27), o ființă demnă de dispreț, un trădător al conaționalilor săi, o lipitoare, un om intangibil care face să devină impur tot ceea ce atinge, inclusiv casa în care locuiește.

Care va fi reacția lui Isus?

Dacă Isus ar fi o persoană religioasă, un iudeu evlavios, ar sta departe de acești oameni dubioși.

În schimb, Isus i se adresează lui Levi și, spre marea lui surpriză, îl invită să-l urmeze: «Urmează-mă!» (Lc 5,27).

Aceste cuvinte ale lui Isus nu sunt o invitație, ci un imperativ care nu admite replici, și îl cheamă pe Levi să-l urmeze, exact cum a făcut cu Simon, Iacob și Ioan: un vameș, ființă necurată și disprețuită, devine al patrulea din grupul lui Isus.

Iar Levi, «lăsând totul, s-a ridicat și l-a urmat» (Lc 5,28).

Și acum?

Ce îi va impune Isus ca pocăință pentru trecutul său de păcătos? Unde îl va trimite să se purifice? Poate în pustiu, în vreo mănăstire îndepărtată pentru a-și plânge păcatele.

Nimic din toate acestea.

Nu este nevoie să-și plângă trecutul, ci să sărbătorească prezentul.

Isus nu-l pune pe păcătos în fața greșelilor sale, ci a milostivirii Tatălui.

Nu este nevoie să se căiască de păcate, ci să sărbătorească viața.

La templu?

Nu, în casa lui Levi.

Pentru o veghe de rugăciune?

Nu, pentru un mare ospăț.

Având în vedere că locuința unui vameș este necurată și îi face impuri pe toți cei care intră în ea, oaspeții nu sunt nimeni alții decât colegii săi de meserie, pe care evanghelistul îi descrie de-a dreptul ca «mulțime mare» și «alți oameni».

Iar Isus? La prânz cu ei.

Luând prânzul cu păcătoșii, Isus le oferă prietenia sa, îi eliberează de rușine și umiliri, îi tratează cu onoare pe cei care se simt sau sunt dezonorați, se apropie de cei care sunt îndepărtați, îi primește pe cei marginalizați. Iar cei care sunt condamnați de religie se simt primiți de Dumnezeu. Cei care sunt respinși de societate știu că Tatăl îi iubește.

De data aceasta Isus chiar exagerează, ce-i prea mult nu-i sănătos.

De acord cu iubirea, de acord cu milostivirea, treacă-meargă compasiunea și chiar iertarea, dar toate au o limită.

Ce exemplu dă Isus oamenilor?

Dacă pe un păcătos împietrit, cum este un vameș, nu îl cerți, nu îl avertizezi, nu-i impui o pocăință, o pedeapsă, ci te duci chiar să iei masa la el acasă, acest lucru nu poate decât să provoace scandal în cei care sunt mai conformiști.

Pe drumul cel rău

Isus, discipolii săi, Levi, vameșii și ceilalți care s-au alăturat banchetului, mănâncă.

Cărturarii și fariseii murmură. În timp ce în casă toată lumea mănâncă, persoanele religioase sunt neliniștite.

Nu au curajul să-l înfrunte pe Isus, având în vedere cum a mers cu paraliticul. Atunci cărturarii și fariseii se adresează discipolilor, insinuând în ei îndoiala că urmează un învățător care îi conduce pe drumul cel rău: «Cum de mâncați și beți împreună cu vameșii și păcătoșii?» (Lc 5,30).

Cea a cărturarilor și a fariseilor nu este o întrebare, ci o acuzație. Cei pe care evanghelistul îi descrisese ca oameni, sunt acum calificați de cărturari și farisei ca păcătoși. Cu o ușurință tulburătoare, persoanele pioase și devotate se substituie lui Dumnezeu și decid cine îi este plăcut sau nu, cine este drept sau păcătos pe baza doctrinei lor. De fapt, incoruptibilii păzitori ai ortodoxiei veghează ca toți să fie supuși unor reguli care nu provin de la Dumnezeu, ci pe care ei înșiși le-au inventat[3]. Și spionează orice aparență de libertate a oamenilor, care trebuie să se supună ordinii lor religioase. Iar cei care nu o fac, sunt niște păcătoși. De fapt, cărturarii și fariseii nu au nicio îndoială: cei care sunt la masă în casa lui Levi sunt păcătoși, toți.

La prânzurile festive[4] oamenii mâncau întinși pe pătuțuri, sprijinindu-se pe cotul stâng, iar cu dreapta luau mâncarea din singura tavă pusă în centru. Dacă o persoană care este necurată întinge în vas, toată mâncarea devine impură și îi contaminează pe toți ceilalți meseni. Prin urmare, mâncând împreună cu păcătoșii, discipolii devin și ei impuri. Cum de urmează un învățător care, prin comportamentul și doctrina sa, îi îndepărtează de Dumnezeu?

Cei care trăiesc o relație cu Dumnezeu bazată pe merit nu pot înțelege darul gratuit al iubirii sale. Ei nu înțeleg că nu păcătoșii infectează vasul din care mănâncă, ci Isus este cel care îl face curat prin prezența sa.

Dacă fariseii și cărturarii nu au îndrăznit să se adreseze lui Isus, ci s-au îndreptat spre discipolii săi, Isus în schimb nu ezită să-i înfrunte și o face ridiculizându-i. Nici de data aceasta el nu recurge la argumentații teologice, doctrinare, ci se bazează pe bunul simț, ceea ce le lipsește persoanelor religioase. De fapt, el le spune: «Nu cei sănătoși au nevoie de medic, ci bolnavii» (Lc 5,31).

Lucrul este atât de evident încât nu ar fi nevoie de această afirmație.

Dar logica și bunul simț sunt adesea absente în religie. Și tocmai din motive religioase, afirmația lui Isus, oricât de evidentă este, pare anormală. Religia a reușit să-i convingă pe oameni că, dacă sunt bolnavi, nu pot merge la medic; ceea ce pentru o persoană normală este absurd devine o normă impusă și acceptată pentru persoanele religioase: dacă ești în păcat, nu te poți apropia de Domnul.

Isus continuă: «Nu am venit să-i chem pe cei drepți[5], ci pe cei păcătoși la convertire» (Lc 5,32).

Isus nu neagă păcatul, dar nu-l vede ca pe o ofensă adusă lui Dumnezeu, ci mai degrabă ca pe o boală care îl împiedică pe om să fie pe deplin integru. Tocmai pentru că este bolnav, păcătosul este un suferind care trebuie vindecat și nu un contaminat care trebuie evitat.

Încă o dată, Isus i-a dezorientat pe adversarii săi, care nu știu cum și ce să obiecteze; logica lui Isus le-a dezarmat teologia, bunul simț a prevalat asupra doctrinei.

Dar cărturarii și fariseii nu cedează.

Nu mai bombăne despre faptul că ucenicii lui Isus mănâncă împreună cu păcătoșii, ci reiau asaltul pentru că aceea este o zi de post[6]: «Discipolii lui Ioan postesc adesea și fac rugăciuni, la fel și cei ai fariseilor, dar ai tăi mănâncă și beau» (Lc 5,33).

A mânca și a bea, din elemente naturale ale vieții, devin capete de acuzare în mintea găunoasă a persoanelor religioase. Religia lor este o religie bazată pe interdicție, nu numai a ceea ce este păcătos, ci și a ceea ce este natural, precum mâncatul, sau pur și simplu plăcut, precum băutul. Cea a lor este o religie a lui «nu lua, nu gusta, nu atinge!» (Col 2,21), a mortificării și a penitenței, a sacrificiului și a abstinenței, comportamente incompatibile cu plinătatea vieții pe care Isus a venit să o comunice.

De aceea, în timp ce Isus și discipolii săi, împreună cu Levi și colegii lui, mănâncă și beau, cărturarii și fariseii postesc și se lamentează.

Iar Isus îi tratează ca pe niște oameni fără minte: «Puteți oare să-i faceți să postească pe prietenii intimi ai mirelui[7] când mirele este cu ei?» (Lc 5,34). Postul este o expresie de doliu, incompatibil cu bucuria banchetului nupțial.

Spiritualitatea cărturarilor și a fariseilor este o spiritualitate de doliu, unde veselia, bucuria și fericirea sunt interzise. Este o religie în care omul se simte mereu îndatorat față de Dumnezeul său, asuprit de păcat și zdrobit de sentimente de vinovăție.

Discipolii lui Isus nu postesc nu pentru că nu vor, ci pentru că nu pot.

În noua realitate adusă de Isus, fericirea este caracteristica predominantă, pentru că tocmai aceasta este dorința Tatălui: ca oamenii să fie pe deplin fericiți, aici, pe acest pământ.

Relația cu Dumnezeu nu se poate baza pe ceea ce mâncăm sau nu mâncăm pentru asceza noastră spirituală[8], pentru că «împărăția lui Dumnezeu nu constă în mâncare și băutură, ci în dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt» (Rom 14,17). Dar pentru a înțelege acest lucru este nevoie de o convertire, de o schimbare radicală a modului nostru de gândire și de relaționare cu Dumnezeu, iar Isus, încă o dată, nu exprimă toate acestea prin argumentații teologice sofisticate, ci folosind imagini care se referă la viața de zi cu zi: «Nimeni nu pune vinul nou în burdufuri vechi, altfel vinul nou va sparge burdufurile: vinul se varsă, iar burdufurile se vor pierde» (Lc 5,37).

Vinul era elementul fundamental al nunții, simbolul iubirii dintre soți și al bucuriei în rândul comesenilor. Încercarea de a insera noua realitate a relației dintre Dumnezeu și oameni în structurile tradiției religioase înseamnă pierderea ambelor.

Împărăția lui Dumnezeu creează un mod de viață nou și fără precedent, prea puternic pentru a fi cuprins în structurile trecutului. Așa cum nu se pot combina împreună bucuria nunții și tristețea postului, la fel nu poate exista nicio continuitate între vechi și nou, iar orice tentativă de armonizare este destinată să eșueze și să înrăutățească situația.

Prin urmare, «vinul nou trebuie pus în burdufuri noi» (Lc 5,38). „Nou”, „noutate” sunt cuvinte considerate cu suspiciune de persoanele religioase, pentru care ceea ce este bun aparține trecutului și nu se așteaptă la nimic mai bun din partea prezentului. Deși Scriptura ne învață să «Nu spunem: „Cum de zilele de demult erau mai bune decât acestea?”, pentru că o astfel de întrebare nu este inspirată de înțelepciune» (Qoh 7,10), privirea cărturarilor și a fariseilor este îndreptată spre trecut, de aceea nu văd realitatea pe care o prezintă viața. Tot ceea ce este nou este văzut ca un atentat la instituția religioasă condusă de cărturari și susținută de farisei.

Cuvintele lui Isus sunt adresate unor surzi, nu pentru că nu aud, ci pentru că nu vor să asculte. Cărturarii și fariseii sunt oameni ai trecutului, ai vechiului și, comentează Isus cu amărăciune, «nimeni, după ce a băut vin vechi, nu vrea vin nou, pentru că spune: «Cel vechi e mai bun!» (Lc 5,39).

Cărturarii și fariseii nu numai că nu doresc noutatea adusă de Isus, ci o văd ca pe o amenințare care trebuie combătută.

Dezorientați de răspunsul lui Isus și rămași încă o dată fără cuvinte, se vor întoarce cât mai curând, prin uneltiri menite să-l descalifice pe acest galileean deranjant de acum.

Sursa: A. Maggi, Alberto Maggi, Versetti pericolosi. Gesù e lo scandalo della misericordia, Fazi Editore, Roma 2011, p. 47-54

[1] Vameșii sau publicanii (din latinescul publicanus, de la publicum, „proprietate publică”) sunt perceptorii de taxe vamale (vameși) care achiziționau de la stat antrepriza pentru perceperea taxelor vamale, iar pe lângă aceasta percep și impozitele debitorilor. Deci sunt un fel de vameși și executori judecătorești.

[2] Tos. B.M. 8,26.

[3] «Ați desființat cuvântul lui Dumnezeu din cauza tradiției voastre» (Mt 15,6; Mc 7,13).

[4] Folosirea verbului katákeimai, „a sta întins”, „a se întinde”, indică faptul că este vorba de un prânz festiv, solemn.

[5] Sunt considerați drepți cei care se angajează să practice toate preceptele și prescripțiile Legii («Erau drepți înaintea lui Dumnezeu, împlinind ireproșabil toate poruncile și prescrierile Domnului», Lc 1,6).

[6] Faptul că discipolii lui Ioan și fariseii postesc, arată că este vorba de una din cele două zile ale săptămânii când persoanele evlavioase practicau postul (Lc 18,12). De fapt, se postea joia în memoria urcării lui Moise pe muntele Sinai și lunea în amintirea coborârii sale.

[7] În greacă yioì toû nymphônos, literalmente „fii ai baldachinului nupțial”. Cu această expresie erau indicați cei doi prieteni mai apropiați ai mirelui, însărcinați să pregătească ceremonia de nuntă amenajând camera pentru soți. Aceștia aveau misiunea de a face ca ospățul de nuntă să fie festiv și vesel. Sarcina aceasta era atât de importantă încât datorită acestei funcții a lor erau scutiți de la respectarea preceptelor religioase.

[8] «Nu mâncarea ne apropie de Dumnezeu: dacă nu mâncăm, nu pierdem nimic, după cum nici dacă mâncăm, nu câștigăm ceva» (1Cor 8,8).