Dumnezeu va face dreptate aleșilor săi

Duminica a 29-a de peste an – 20 octombrie 2019

Dumnezeu va face dreptate aleșilor săi care strigă către el – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Luca 18, 1-8

În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi o parabolă referitor la datoria de a se ruga întotdeauna și de a nu se descuraja: «Într-o cetate, era un judecător care nu se temea de Dumnezeu și căruia nu-i era rușine de oameni. Și mai era în cetatea aceea o văduvă care venea la el și-i spunea: „Fă-mi dreptate împotriva dușmanului meu!”.

Dar, mult timp, el nu a voit. Apoi și-a zis: „Deși de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mi-e rușine, pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuși dreptate văduvei acesteia, ca să nu vină și să mă tot bată la cap”».

Iar Domnul a zis: «Ați auzit ce a spus judecătorul nedrept! Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor săi care strigă zi și noapte către el, chiar dacă-i face să aștepte? Vă spun că le va face dreptate repede. Dar când va veni Fiul omului, va găsi oare credință pe pământ?».

Luca 18, 1-8

Capitolul 18 din Evanghelia după Luca se deschide cu o învățătură a lui Isus care nu este despre rugăciune, ci despre credință. Nu o rugăciune insistentă, ci credință. Ce înseamnă credință? A avea încredere, a crede profund că Dumnezeu își duce la îndeplinire planul. Și care este planul lui Dumnezeu? Împărăția lui. Cu privire la rugăciune, deja în capitolul 12 și în altele, Isus le vorbise pe larg discipolilor săi, prezentându-l pe Dumnezeu ca pe un Tată care se îngrijește de binele fiilor săi, un Tată care nu răspunde nevoilor lor, necesităților lor, ci chiar le precedă. Un Tată care, după cum a spus Isus, „știe de ce anume aveți nevoie”.

Prin urmare, nu este nevoie să-i enumerăm cererile noastre, pentru că Tatăl le cunoaște deja. Iar Isus, încheind această învățătură despre rugăciune, spusese: „Căutați mai degrabă împărăția lui și toate acestea vi se vor da pe deasupra”.

Împărăția este obiectul rugăciunii. Dovadă fiind faptul că, în rugăciunea Tatăl nostru, Isus o va introduce prin cererea: „Să vină împărăția ta!”. Ce este această împărăție? O societate alternativă. Așadar, acest pasaj pe care îl citim acum – capitolul 18, primele opt versete ale Evangheliei după Luca – nu este o învățătură despre insistența rugăciunii față de un Dumnezeu care este surd și trebuie implorat. Acesta este Dumnezeul păgânilor, nu este Tatăl lui Isus.

Este o învățătură despre certitudinea promisiunilor lui Dumnezeu care se împlinesc, chiar dacă la suprafață poate părea contrariul. Evanghelistul scrie: „Le spunea…”. Deci Isus se adresează discipolilor, acestor discipoli care au arătat că nu au deloc această încredere. „O parabolă despre datoria de a ne ruga întotdeauna, fără a ne descuraja vreodată”. Iată, învățătura nu este despre rugăciune, rugăciunea este un mijloc, ci învățătura este despre dreptate.

De fapt, cuvântul „dreptate” va apărea de patru ori în pasajul acestei evanghelii. Este dreptatea împărăției, această societate alternativă pe care Isus a venit să o propună.

„Într-o cetate, era un judecător care nu se temea de Dumnezeu și care nu ținea cont de nimeni”. Portretul pe care Isus îl face judecătorului este cel al unei persoane puternice și trufașe. Și ne amintește imediat de anunțul pe care Maria l-a făcut în această Evanghelie prin cântarea ei, de planul lui Dumnezeu cu privire la creație, dar un plan care, pentru a fi realizat, are nevoie de colaborarea oamenilor. Maria a spus că Dumnezeu „i-a risipit pe cei mândri”, „i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri” – iar aici avem un puternic care este mândru –, „i-a înălțat pe cei umili, i-a umplut cu bunuri pe cei flămânzi, iar pe cei bogați i-a trimis cu mâinile goale”. Acesta este planul lui Dumnezeu. Și tocmai asupra acestei încrederi insistă Isus. Aceasta este credința pe care trebuie să o aibă discipolii săi și pentru care trebuie să acționeze, să colaboreze.

„Și mai era în cetatea aceea o văduvă”. Imaginea văduvei în Biblie reprezintă persoana care, neavând un bărbat care se gândește la ea, este la mila tuturor, este persoana marginalizată, fără protecție, cea mai nevoiașă. Iar Dumnezeu în Biblie este numit „apărătorul văduvelor”, pentru că lui Dumnezeu îi pasă de aceste făpturi care sunt marginalizate. „Care venea la el și-i spunea: «Fă-mi dreptate împotriva dușmanului meu!»”.

Iată, apare pentru prima dată termenul „dreptate”, care va apărea de patru ori în acest pasaj.

„Dar, mult timp, el nu a voit. Apoi și-a zis: «Deși de Dumnezeu nu mă tem (iată, recunoaște că nu se teme de Dumnezeu) și nu țin cont de nimeni (portretul pe care Isus îl face celui puternic este atroce), de vreme ce această văduvă mă deranjează atât de mult, îi voi face dreptate, ca să nu vină mereu să mă deranjeze”. Literalmente „să-mi scoată ochii”, pentru că îmi dăunează reputației.

„Iar Domnul a adăugat: «Auziți ce spune judecătorul dezonest!»”. Și este o invitație adresată discipolilor săi. Și iată lecția pe care o dă Isus: „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor săi care strigă zi și noapte (a striga zi și noapte, în psalmii Vechiului Testament este imaginea strigătului celor asupriți) către el? Credeți că îi va face să aștepte mult timp? Eu vă spun că le va face dreptate repede”. Așadar, Isus garantează că acel plan al lui Dumnezeu asupra umanității, împărăția, o societate alternativă în care valorile false ale lui „a avea”, „a comanda” și „a se ridica” se opun valorilor adevărate, cele care creează fraternitatea, adică împărtășirea, coborârea și slujirea. Aceasta este împărăția lui Dumnezeu, societatea alternativă. Isus ne asigură că aceasta se va realiza. Dar pentru a face acest lucru, discipolii săi trebuie să colaboreze cu el și să rupă orice legătură cu aceste valori false ale societății. Dacă nu fac asta, împărăția nu se poate realiza.

Iată de ce Isus încheie apoi cu o expresie care pare plină de amărăciune: „Dar când va veni Fiul omului…”. Fiul omului, adică Isus, vine odată cu distrugerea Ierusalimului. Când Ierusalimul va fi distrus, iată că se anunță venirea Fiului omului. „Va găsi oare credință pe pământ?”. Și de fapt nu o găsește. Evanghelia după Luca se încheie într-o notă negativă cu discipolii care, în ciuda tuturor învățăturilor lui Isus, în ciuda a tot ceea ce a spus Isus, continuă să frecventeze templul.

Acea peșteră de tâlhari pe care Isus o denunțase și a cărei distrugere o anunțase, reprezintă încă o valoare pentru discipoli, adică nu au rupt legăturile cu trecutul, cu instituția și puterea. Și atunci dacă ei nu rup legăturile cu toate acestea, împărăția lui Dumnezeu, această societate alternativă nu poate apărea.

Pr. Alberto Maggi

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii Biblice