Dumnezeu nu este al celor morți

Duminica a 32-a de peste an – 6 noiembrie 2016

Dumnezeu nu este al celor morți, ci al celor vii – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi OSM

Luca 20, 27-38

În acel timp, au venit la Isus unii dintre saducei, care spun că nu este înviere, și l-au întrebat: «Învățătorule, Moise a scris: „Dacă cineva are un frate căsătorit care moare fără să aibă copii, fratele lui să ia femeia și să ridice urmași fratelui său!”. Erau deci șapte frați. Primul, luându-și soție, a murit fără copii. Cel de-al doilea și cel de-al treilea au luat-o de soție. Și toți cei șapte au murit și nu au lăsat copii. În cele din urmă, a murit și femeia. Așadar, la înviere, căruia dintre ei îi va fi soție femeia? Pentru că toți șapte au avut-o de soție».

Isus le-a răspuns: «Fiii lumii acesteia se însoară și se mărită; însă cei considerați vrednici să dobândească lumea cealaltă și învierea din morți nu se vor însura și nici nu se vor mărita, pentru că nu mai pot de acum să moară; sunt asemenea îngerilor și sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Iar că morții învie, o arată și Moise în relatarea despre rug, când îl numește pe Domnul: „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob”. Dumnezeu nu este al celor morți, ci al celor vii, întrucât toți trăiesc prin el».

Luca 20, 27-38

Saduceii au conceput bine capcana în care să-l facă să cadă pe Isus. Ei nu îndrăznesc să-l înfrunte pe plan doctrinar și politic, pentru că știu că ar putea pierde. De fapt, Isus i-a redus deja la tăcere pe marii preoți, pe cărturari, pe bătrâni cu răspunsurile sale (Lc 20, 3-8) și a reușit să-i lase cu gura căscată până și pe fariseii împietriți.

Evanghelistul scrie că „aceștia”, fariseii, „uimiți de răspunsul lui, au tăcut”. Pe de altă parte, pe Isus nu-l pot elimina pentru că Isus are un mare număr de adepți în rândul poporului, ar face din el un martir. Așa că saduceii se hotărăsc să-l atragă pe un teren alunecos de unde, odată căzut, aspirantul Mesia ar fi avut dificultăți să se ridice: încearcă să-l ridiculizeze și să-l discrediteze.

Casta aristocratică sacerdotală a saduceilor… Numele derivă de la sadoc, preotul care l-a consacrat drept rege pe Solomon, fiul amantei lui David, Batşeba, în locul regelui legitim Adonia. Această castă preoțească a saduceilor deținea nu numai puterea politică, ci și puterea economică, erau foarte bogați.

Ei acceptau doar primele cinci cărți ale Bibliei drept cuvânt al lui Dumnezeu și respingeau cărțile profeților. De ce? Pentru că în Profeți denunțul lui Dumnezeu împotriva nedreptății care creează mare bogăție, dar și multă sărăcie, este constant. Deci îi respingeau pentru că situația era bună pentru ei așa cum era.

I se adresează lui Isus cu un titlu obsecvios, „Învățătorule”, dar în realitate nu merg să învețe de la el, vor doar să-l discrediteze. Și se referă la o problemă care își are temeiul în legea lui Moise, în cartea Leviticului, unde Moise prescrie: Dacă moare fratele cuiva care are o soție, dar fără copii, fratele său se va căsători cu soția lui și îi va da urmași fratelui său.

Care este semnificația acestei legi? Legea leviratului[1] prevedea că cumnatul unei femei văduve rămase fără copii avea obligația de a o lăsa însărcinată, deoarece era important ca numele soțului ei să continue. Era un mod de a deveni eterni, de a-şi perpetua numele; fiecare copil purta numele tatălui său.

Deci când o femeie rămânea văduvă fără să fi avut un copil de sex bărbătesc, cumnatul avea obligația să o lase însărcinată, iar copilul născut avea să poarte numele defunctului, astfel încât, prescria legea, „să-i asigure perpetuarea”, după cum este scris în cartea Deuteronomului: „Ca să nu dispară numele lui din Israel”.

Potrivit culturii vremii – și acest lucru trebuie înțeles pentru o mai bună înțelegere a pasajului – căsătoria avea unicul scop de a asigura o descendență bărbatului, femeia era utilă doar pentru a face copii, copii de sex bărbătesc.

Deci aici nu este vorba despre un scrupul cu privire la iubire, ci despre o realitate a copilului de sex bărbătesc. Așadar, inspirându-se din istoria populară a Sarei, nefericita mireasă căreia i-au murit șapte soți în aceeași seară a nunții, saduceii colportează – de parcă ar fi adevărată – povestea macabră a acestor șapte frați care au murit cu toții fără să fi putut avea un copil de la cea care a fost soția tuturor celor șapte.

Saduceii nu sunt interesați deloc de femeie, nu vor să afle soarta femeii, vor doar să știe căruia dintre morți, odată înviați, îi va reveni apoi să o aibă de soție pentru a-și imortaliza numele cu un copil de parte bărbătească. Deci nu este vorba de o problemă afectivă (a cui va fi soția?), ci de a afla cine va putea avea un copil de sex bărbătesc de la această femeie.

Prin urmare, saduceii încearcă să-l ridiculizeze pe Isus și să-și bată joc de el. Ei bine, în răspunsul său, Isus se distanțează de interpretarea populară a învierii, înțeleasă ca o întoarcere la viața fizică a morților, și răspunde că viața celor înviați nu depinde de procreare, de raporturile sexuale dintre soț și soție, ci provine direct din puterea lui Dumnezeu.

Și Isus amintește de îngeri. De ce amintește Isus de îngeri? Pentru că saduceii nu credeau în existența îngerilor. După cum îngerii primesc viața nu de la tată și de la mamă, ci direct de la Dumnezeu, tot astfel odată cu învierea viața rămâne veșnică pentru că provine de la Dumnezeu.

Saduceilor, care s-au folosit de autoritatea lui Moise pentru a se împotrivi lui Isus, el le răspunde la rândul său, referindu-se tocmai la Moise, la ceea ce a scris el, arătând cât de mioapă și limitată este lectura lor a Scripturii. Și face trimitere la răspunsul pe care l-a dat Dumnezeu lui Moise în celebrul episod al rugului aprins, când a spus: Domnul este „Dumnezeul lui Abrahám, Dumnezeul lui Isáac și Dumnezeul lui Iacób”.

Când spunem că Domnul este Dumnezeul lui… nu ne referim atât la Dumnezeul în care crede… Abrahám, Isáac sau Iacób, ci la Dumnezeul care îl protejează pe Abrahám, Isáac și Iacób. Și cum protejează? Protejează cu viața lui, ferindu-i de moarte.

Deci a fi sub protecția lui Dumnezeu înseamnă a avea propria sa viață, iar Dumnezeul fidel nu îngăduie să moară cei pe care el i-a iubit. Iar motivul ni-l spune cea mai importantă frază din tot acest pasaj, care aruncă o lumină nouă asupra imaginii vieții, morții și învierii: „Dumnezeu nu este al celor morți, ci al celor vii, întrucât toți trăiesc prin el” (cf. Lc 4, 4; Fap 17, 28).

Dumnezeul lui Isus nu învie morții, ci comunică propria sa viață celor vii, celor care trăiesc, o viață de o asemenea calitate încât este capabilă să depășească moartea.

Pr. Alberto Maggi

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii biblice

[1] Legea leviratului: «Când frații vor locui împreună și unul dintre ei moare fără să aibă copii, șotia mortului să nu se căsătorească cu cineva din afară, cu un străin, ci cumnatul ei să se ducă la ea și s-o ia de soție, împlinindu-și astfel față de ea datoria de cumnat! Cel dintâi născut pe care-l va naște să poarte numele fratelui mort, ca să nu dispară numele lui din Israel! Dacă omul acesta nu vrea să o ia pe cumnata lui, ea să meargă la poarta bătrânilor și să spună: „Cumnatul meu refuză să asigure în Israel numele fratelui său; nu vrea să-și îndeplinească față de mine datoria de cumnat”! Atunci bătrânii cetății să-l cheme și să-i vorbească! Dacă el se îndârjește și zice: „Nu-mi place să o iau”, atunci cumnata lui să se apropie de el în fața bătrânilor, să-i scoată sandala din picior, să-l scuipe în față și să zică: „Așa se face omului care nu vrea să reconstruiască familia fratelui său”! Iar familia lui va fi numită în Israel familia celui descălțat» (Deut 25, 5-10 (n. tr.).