Dumnezeu nu este al celor morți, ci al celor vii

Duminica a 32-a de peste an – 10 noiembrie 2019

Dumnezeu nu este al celor morți, ci al celor vii – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi OSM

Luca 20,27-38

În acel timp, au venit la Isus unii dintre saducei, care spun că nu este înviere, și l-au întrebat: «Învățătorule, Moise a scris: „Dacă cineva are un frate căsătorit care moare fără să aibă copii, fratele lui să ia femeia și să ridice urmași fratelui său!”. Erau deci șapte frați. Primul, luându-și soție, a murit fără copii. Cel de-al doilea și cel de-al treilea au luat-o de soție. Și toți cei șapte au murit și nu au lăsat copii. În cele din urmă, a murit și femeia. Așadar, la înviere, căruia dintre ei îi va fi soție femeia? Pentru că toți șapte au avut-o de soție».

Isus le-a răspuns: «Fiii lumii acesteia se însoară și se mărită; însă cei considerați vrednici să dobândească lumea cealaltă și învierea din morți nu se vor însura și nici nu se vor mărita, pentru că nu mai pot de acum să moară; sunt asemenea îngerilor și sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Iar că morții învie, o arată și Moise în relatarea despre rug, când îl numește pe Domnul: „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob”. Dumnezeu nu este al celor morți, ci al celor vii, întrucât toți trăiesc prin el».

Luca 20,27-38

După ce Isus a denunțat în templu cele mai înalte autorități pentru transformarea templului într-o peșteră de tâlhari, se dezlănțuie împotriva lui o ofensivă din partea întregului sinedriu, din partea marilor preoți, a cărturarilor și bătrânilor, plus a fariseilor, care au rămas uimiți de răspunsul său și au tăcut. Acum este rândul saduceilor, care fac parte din aristocrația sacerdotală și economică a țării.

Scrie Luca în capitolul 20 al Evangheliei sale, la versetul 27: S-au apropiat de el unii dintre saducei. Numele vine de la Sadoc, care era un preot din timpul regelui David și care l-a consacrat pe Solomon în locul regelui de drept, Adonìa, ca rege al Israelului și a fost recompensat cu funcția de mare preot; a fost primul mare preot din istoria Israelului.

Care îi spun că nu există înviere. Termenul „înviere” apare pentru prima dată în Biblie în cartea lui Daniel, capitolul 12, dar saduceii, extrem de conservatori și tradiționaliști, recunosc drept cuvânt inspirat, drept cuvânt divin, doar cărțile lui Moise, primele cinci cărți ale Legii, Tora. Deci ei nu recunosc nici Profeții, nici scrierile ulterioare, iar învierea era o teorie destul de recentă, o doctrină, dusă mai departe de farisei, care vesteau învierea celor drepți. Aristocrați și deținători ai puterii economice, saduceii nu cred în înviere. O duc atât de bine aici încât nu au nevoie să spere la o viață mai bună dincolo.

Și i-au pus această întrebare: „Învățătorule…”. Iată, cu această falsitate tipică, pentru că ei nu merg să învețe, ci vor să judece și să condamne, i se adresează lui Isus: Moise ne-a prescris – iată, ei se referă la Moise pentru că este singurul a cărui autoritate o recunosc –: dacă cineva are un frate căsătorit care moare fără să aibă copii, fratele lui să ia femeia și să ridice urmași fratelui său! Aceasta era legea numită a leviratului[1], de la „levir”, cumnat, cuprinsă în cartea Deuteronomului și în alte texte ale Bibliei, care fusese stabilită pentru ca numele persoanei să nu dispară. Ce spunea legea aceasta? Când o femeie rămânea văduvă fără copii, cumnatul avea obligația de a o lăsa însărcinată, iar copilul care urma să se nască avea să poarte numele soțului decedat, astfel încât numele lui se perpetua pentru totdeauna.

Și, continuă saduceii… Ei vor să-l discrediteze pe Isus printr-o relatare ridicolă. Erau deci șapte frați. Primul, luându-și soție, a murit fără copii. Ei se referă la istoria biblică a lui Tobía și a Sarei, femeia căreia i-au murit șapte soți în aceeași noapte a nunții. Cel de-al doilea și cel de-al treilea au luat-o de soție. Și toți cei șapte au murit și nu au lăsat copii. Încearcă să ridiculizeze faptul învierii și, astfel, să-l facă pe Isus să cadă în ridicol, negându-i în felul acesta sprijinul entuziast din partea mulțimilor, pentru a-l putea apoi prinde, aresta și ucide.

În cele din urmă, a murit și femeia. Așadar, la înviere, căruia dintre ei îi va fi soție femeia? Aici problema nu este afectivă, nu este despre cine o va avea pe această femeie ca soție; femeia slujea exclusiv pentru a face copii. Deci problema nu este o problemă afectivă, ci privește descendența: cine va avea descendența sa din acești șapte soți care au avut-o pe această femeie? Pentru că, spun mai departe saduceii, toți șapte au avut-o de soție. Deci vor să știe care din aceștia șapte frați vor putea să-și perpetueze descendența.

Iar Isus le răspunde saduceilor ridiculizându-i la rândul său: Fiii lumii acesteia – afirmă Isus – se însoară și se mărită; însă cei considerați vrednici de lumea cealaltă – literalmente evanghelistul scrie: „de acea lume”, de lumea în care moartea nu întrerupe viața – și de învierea din morți, nu se vor însura și nici nu se vor mărita. Și iată explicația lui Isus: De fapt, ei nu mai pot muri; nu mai putem muri.

Accentul în pasaj este pe faptul că moartea nu întrerupe viața, ci permite existenței să se manifeste într-o formă nouă, deplină și, mai presus de toate, definitivă. Și Isus spune: Nu mai pot să moară pentru că sunt asemenea îngerilor. Cu multă ironie, Isus vorbește tocmai despre îngeri pentru că saduceii nu credeau în îngeri. De la cine își iau îngerii viața? Cu siguranță nu de la părinți. De la Dumnezeu. Așadar, Isus spune clar că nu mai este nevoie să ne prelungim veșnic viața prin nașterea unui copil, căci viața o primim, asemenea îngerilor, direct de la Dumnezeu și, primind această viață de la Dumnezeu, ea este eternă, indestructibilă.

Și spune Isus, de fapt: Sunt fii ai învierii, sunt fii ai lui Dumnezeu, adică născuți din Dumnezeu. Dumnezeu însuși este cel care le comunică propria sa viață, iar viața care vine de la Dumnezeu este o viață pentru totdeauna.

Și apoi, pentru că ei s-au referit la Moise, Isus le citează din Moise tratându-i ca pe niște ignoranți: Iar că morții învie, o arată și Moise, deci ar fi trebuit să știți lucrul acesta, în relatarea despre rug, când îl numește pe Domnul: „Dumnezeul lui Abrahám, Dumnezeul lui Isáac și Dumnezeul lui Iacób”. Este celebrul episod al rugului aprins când Dumnezeu s-a manifestat și vorbește despre cele trei personaje cărora, printr-o intervenție divină, le-a fost posibil să aibă o descendență de la soțiile lor care erau sterile.

Și Isus continuă, iar aceasta este cea mai importantă afirmație a acestui pasaj: Dumnezeu nu este al celor morți, ci al celor vii, întrucât toți trăiesc prin el. Dumnezeul lui Isus nu este Dumnezeul care îi învie pe cei morți. Aceasta era teoria, doctrina fariseilor. Dumnezeul lui Isus nu este Dumnezeul care îi învie pe cei morți, ci este Dumnezeul care comunică o viață de o asemenea calitate încât o face să devină indestructibilă, deci capabilă să depășească moartea.

Pr. Alberto Maggi

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii biblice

[1] Legea leviratului: «Când frații vor locui împreună și unul dintre ei moare fără să aibă copii, șotia mortului să nu se căsătorească cu cineva din afară, cu un străin, ci cumnatul ei să se ducă la ea și s-o ia de soție, împlinindu-și astfel față de ea datoria de cumnat! Cel dintâi născut pe care-l va naște să poarte numele fratelui mort, ca să nu dispară numele lui din Israel! Dacă omul acesta nu vrea să o ia pe cumnata lui, ea să meargă la poarta bătrânilor și să spună: „Cumnatul meu refuză să asigure în Israel numele fratelui său; nu vrea să-și îndeplinească față de mine datoria de cumnat”! Atunci bătrânii cetății să-l cheme și să-i vorbească! Dacă el se îndârjește și zice: „Nu-mi place să o iau”, atunci cumnata lui să se apropie de el în fața bătrânilor, să-i scoată sandala din picior, să-l scuipe în față și să zică: „Așa se face omului care nu vrea să reconstruiască familia fratelui său”! Iar familia lui va fi numită în Israel familia celui descălțat» (Deut 25, 5-10 (n. tr.).