„Doctrina nu trebuie trântită în față”
Interviu cu părintele Alberto Maggi, biblist din regiunea Marche, Italia
Părintele Alberto Maggi s-a născut la Ancona și este călugăr din ordinul „Slujitorilor Mariei”. Locuiește de multă vreme în Montefano, la aproximativ zece kilometri de Recanati, unde a fondat și conduce Centrul de Studii Biblice „Giovanni Vannucci”. Aici părintele Alberto se îngrijește de răspândirea Sfintelor Scripturi și s-a ocupat de traducerea și comentarea Evangheliei după Matei și a celei după Ioan. Călugărul din Ancona a scris diverse cărți, iar ultimele două, «Chi non muore si rivede» (Cei care nu mor se vor revedea) și «Due in condotta» (Doi la purtare), îi descriu în mod perfect viața. I-am adresat câteva întrebări.
Giovanni Maria Pontieri
Părinte Alberto, în ultima carte pe care ați scris-o, «Due in condotta», evidențiați multe aspecte ale vieții d-voastră, începând de la tinerețe și vocația religioasă. Într-un prim moment nu v-ați gândit niciodată că atunci când veți crește veți deveni preot…
Aveam vreo douăzeci de ani când i-am spus familiei mele că o să intru în mănăstire, iar pentru mama a fost o nenorocire. Familia mea nu mergea la biserică și nimeni nu se aștepta la acea alegere a mea. Tatăl meu nu a ieșit din casă timp de o lună, încât prietenii lui îi transmiteau condoleanțe tocmai pentru că aflaseră de hotărârea mea de a deveni călugăr. Pentru locuitorii orașului meu vocația mea a fost o rușine și în același timp o traumă pentru părinții mei. Eu aveam o iubită, o mașină a mea, un loc de muncă de funcționar în primăria din Ancona, nimeni nu credea în vocația mea, încât au așteptat un an până să mă lase să intru în mănăstire. Însă nici după ce am intrat în mănăstire nimeni nu credea în alegerea mea, încât cei mai optimiști spuneau că voi rezista doar trei-patru luni, dar au trecut mai bine de patruzeci de ani.
Mesaje precum bunătatea, tandrețea, ospitalitatea par să caracterizeze pontificatul papei Francisc, atât de mult că recent nu a avut nicio problemă în a primi un transsexual în Vatican. Pe rețelele de socializare, când vine vorba despre acest lucru, se declanșează adesea o campanie de ură: de ce, din punctul d-voastră de vedere?
Acest lucru este normal, pentru că și Isus s-a confruntat cu campanii de ură. Când un Papă încearcă să-l urmeze pe Isus, este evident că va fi detestat, mai ales în interiorul Bisericii și nu din exterior. Nu este un mister faptul că există preoți, episcopi și cardinali care îl detestă puternic pe actualul pontif. Papa Francisc, asemenea lui Isus, nu are pretenția de a-i duce pe oameni la Dumnezeu pentru că este inevitabil ca mulți să rămână în urmă sau excluși, ci face în așa fel încât să-l aducă pe Dumnezeu oamenilor prin tandrețe și mângâiere. Acest Papă nu se apropie de oameni prin doctrină, care poate dezbina, ci prin tandrețe care este acceptată de toți.
Sunt unii care se plâng că tinerii nu frecventează parohiile. Personal cred că tinerii caută și cred în Dumnezeu fără să se simtă obligați să frecventeze parohiile: ce spuneți despre asta?
Legitimă apărare [râde, n.r.]. Dincolo de glumă, avem un tineret extraordinar, dedicat altora, care nu găsește în parohii ceea ce caută. Tinerilor le este trântită în față doctrina, ei găsesc multe închideri în parohii și pot spune că tinerii sunt mult înaintea preoților lor parohi. Nu tinerii trebuie să-i urmeze pe parohi, ci aceștia din urmă sunt cei care trebuie să-i urmeze pe tineri și să se pună în ton cu ei.
În cartea «Chi non muore si rivede», povestiți despre boala prin care ați trecut, o perioadă foarte grea pe care ați înfruntat-o zâmbind, dând dovadă de o mare dorință de a trăi și de o credință veselă…
Când mi-am dat seama că sunt grav bolnav și că pot muri dintr-un moment într-altul, am înfruntat acest moment dificil cu zâmbet și ironie. Am fost la un pas de moarte timp de trei luni, dar gândeam pozitiv pentru că și în cele mai dramatice situații există întotdeauna ceva bun. Dumnezeu poate transforma orice situație într-o oportunitate de bogăție și creștere, motiv pentru care chiar și boala poate deveni un fapt pozitiv.
Părinte Alberto, d-voastră v-ați născut și ați crescut la Ancona. Care sunt cele mai frumoase amintiri ale d-voastră din timpul șederii la Ancona?
Am avut norocul să am o familie unită și veselă, părinții mei mi-au transmis multă bucurie. Bunicul meu patern, care era din Cagli, era muncitor și un bun cântăreț popular, încât oamenii se adunau seara să-l asculte. M-am născut în 1945, când Ancona a fost distrusă de bombardamente. Anii 1950 au fost grei pentru că tatăl meu nu avea prea mult de lucru, dar avea mereu chef să cânte și să ne facă să râdem. Cea mai frumoasă amintire a mea a fost aceasta, adică să cânt mereu, chiar și în momentele grele.
Părinte Alberto, d-voastră locuiți de multă vreme la Montefano, în zona Macerata, unde conduceți Centrul de Studii Biblice „Giovanni Vannucci”. Ce vă place la Montefano, având în vedere că este a doua d-voastră casă de mult timp?
Eu sunt anconean și mă mândresc că sunt marchigian, pentru că sunt convins că Marche este cea mai frumoasă regiune care există. Marche este un mic paradis, chiar dacă nu toți au ochi să vadă acest lucru. Montefano este o localitate minunată, care are un peisaj rural frumos și se află la doar o jumătate de oră atât de mare, cât și de munți. Sunt convins că trăiesc într-un colț de rai unde viața încă are ritmuri normale, există cultul luării mesei și valoarea familiei. Mă simt bine la Montefano, chiar dacă îmi revendic mereu originile anconene cu acel anarhism pe care anconienii îl poartă cu ei.
Ce ați recomanda unei persoane care îl caută pe Dumnezeu? Ce ați spune unui paroh care trebuie să facă față greutăților turmei sale de suflete?
Dumnezeu nu trebuie căutat, pentru că Dumnezeu însuși este cel care ne caută, trebuie doar să-l îmbrățișăm. Asemenea lui Dumnezeu, trebuie să mergem către alții, nu servește la nimic să ridicăm mâinile spre cer cântând aleluia, ci trebuie să ne suflecăm mânecile pentru a-l sluji pe aproapele. Slujindu-i pe alții îl descoperim pe Dumnezeu, căci cu cât suntem mai umani, cu atât se manifestă mai mult Dumnezeul care este în noi. Unui preot ca mine i-aș spune să fie în slujba comunității, noi nu suntem călăuze care se pun în fața altora, ci mergem împreună cu oamenii, ajutându-i în ceea ce putem în această călătorie. Noi, preoții, nu trebuie să punem poveri, ci să-l ajutăm pe aproapele să le ducă.
Așadar, toți fac parte din Biserică fără nicio condiție? Chiar și un homosexual, o lesbiană și un trans pot face cu ușurință parte din Biserică, chiar dacă există cei care continuă să îi excludă?
Biserica pe acest subiect are de pronunțat un singur cuvânt, și anume „iertare”. Biserica trebuie să ceară iertare pentru lucrurile de necrezut, rușinoase pe care le-a făcut față de o categorie de persoane vinovate doar că sunt ele însele. Astăzi s-au înregistrat progrese pentru că ceea ce era văzut ca un defect este acum văzut ca o oportunitate pentru oameni. Papa Francisc, de exemplu, este mereu interesat de persoană și nu de orientarea sa sexuală. Isus, ce-i drept, ne-a spus: «vai vouă, pentru că puneți poveri pe umerii oamenilor și nici nu îi ajutați să le ducă». Doctrina a fost ridicolă față de homosexuali, în sfârșit nu-i mai trimite în iad ca păcătoși, recunoaște homosexualitatea ca o condiție a naturii, dar încă nu le permite să-și trăiască sexualitatea, drept urmare îi cheamă la celibat. Asta este o nebunie pentru mine. Eu am hotărât în mod liber să devin călugăr și nu pot impune unei persoane să fie celibatară și castă. În orice caz, Biserica va depăși această contradicție.
Interviu publicat în revista: Orizzonti della Marca, 20 noiembrie 2021
Sursa: Alberto Maggi
