Disconfortul catolic și remediul său

Biserica, la fel ca toate comunitățile, trece printr-o perioadă dificilă cauzată și de consecințele coronavirusului. Dar nu totul trebuie citit în termeni negativi. Reflecția părintelui Rocco D’Ambrosio

După criza Covid-19 totul va fi diferit: este valabil și pentru Biserica catolică din Italia? Este de netăgăduit că în comunitățile catolice există credincioși și păstori (câțiva preoți și foarte puțini episcopi) care percep un puternic sentiment de neliniște pentru unele poziții oficiale, pentru opoziția față de magisteriul lui Francisc, pentru marginalizarea laicatului, pentru pozițiile etice și politice ne-creștine, pentru lipsa de transparență administrativă, pentru ostilitatea față de cei din urmă și străini și așa mai departe. Mulți dintre aceștia „se consolează” citându-l pe papa Francisc sau bazându-se pe maeștri conciliari precum Mazzolari, Milani, Martini, Moro, Bachelet, Bello sau căutând refugiu în acele (puține) realități parohiale și asociative calificate și calificante.

Criza comunitară

De asemenea, disconfortul este exacerbat de atitudini precum: păstori interesați mai degrabă de bani și prestigiu decât de îngrijirea credincioșilor; scandaluri ascunse continuu (nu numai cazurile de pedofilie); omilii și cateheze fără conținut și nesemnificative; laici clericali și aserviți ierarhiei; referiri constante la teme de etică personală, familială și sexuală și uitare deliberată a problemelor sociale privind dreptatea și pacea, lupta împotriva corupției și protecția celor din urmă, în special a imigranților; complicitate politică, în cea mai mare parte cu dreapta cea mai vulgară și rasistă. Această neliniște este tot acolo și criza sanitară nu a făcut decât să o pună în surdină. Iar la repornire – să ne gândim la luna septembrie – va reveni cu toate lacerațiile pe care le produce.

Opțiuni alternative

Pentru a nu simți acest disconfort, mai mulți catolici participă cât mai puțin posibil la viața comunității; schimbă biserica pentru a participa la o liturghie demnă și a asculta o predică decentă; dacă totul merge bine, reușesc să facă referire la prieteni sau la un grup unde pot aprofunda Evanghelia în mod serios. În cazul clerului, disconfortul devine și mai profund, deoarece există mai mulți preoți care se regăsesc marginalizați și admonestați de superiorii lor pentru că cred într-un model mai autentic al Bisericii, care nu este ceea ce spune papa Francisc, ci ceea ce spune Evanghelia (iar Papa nu face altceva decât să ne-o amintească).

Este dificil de cuantificat acest fenomen: poate că nu privește majoritatea realităților catolice italiene, dar o bună jumătate poate că da, în unele zone chiar mai mult de jumătate. Și acest lucru se aplică nu numai Italiei, ci și unor Biserici catolice din Europa și America de Nord. Biserica este o realitate ierarhică și de asemenea și responsabilitățile sunt distribuite ierarhic: episcopi, preoți, persoane consacrate, credincioși laici. Fără a exclude pe nimeni, deoarece comunitatea aparține tuturor și toți avem responsabilitățile noastre, care mai mult, care mai puțin. Un laicat bun generează un cler bun (și din acesta un episcopat). Și invers, un cler (și episcopat) bun generează un laicat bun. Istoria maeștrilor conciliari este încă un exemplu strălucitor, chiar și în acest sens.

„Medicul” discutat

Orice disconfort poate avea un medic și un leac. „Medicul” papa Francisc ar putea fi un medic foarte bun și tratamentul său ar putea fi chiar de succes. Cu toate acestea, pentru mulți nu este chiar așa, ci mai degrabă exact opusul. Într-adevăr, propunerea sa de a urma Evangelii gaudium ca text „terapeutic” și apelurile sale repetate de a convoca un sinod italian pe teme de dificultăți, par să fi căzut în gol. Chiar și aici, responsabilitățile trebuie identificate pe linie ierarhică. S-a ajuns la faptul absurd că există medii catolice în care menționarea papei este privită cu suspiciune, ducând la utilizarea obișnuitelor apelative folosite în trecut (eretic, comunist, modernist, pauperist etc.). Într-o astfel de situație blocată, pentru a evita un scurtcircuit comunitar, avem datoria de a găsi soluții eficiente. Mă gândesc mai ales la două dintre ele.

Locurile sănătoase

Trebuie să recunoaștem cu sinceritate că o mare parte din laicatul nostru organizat, în ultimii treizeci de ani, a trecut printr-un proces înfricoșător de clericalizare. Dacă remarcăm numai titlul întâlnirilor, modul lor de abordare, vom observa că adesea sunt organizate doar pentru a consolida o viziune anti-conciliară a Bisericii: cu siguranță, câteva menționări ale papei Francisc nu lipsesc, dar substanța este cea de mai sus. Același lucru este valabil și pentru instituțiile academice catolice, ordinele religioase, diecezele în care reforma este departe de a fi pusă în aplicare. În schimb, dacă există un disconfort, trebuie să vorbim despre acesta cu știință și conștiință, să multiplicăm locurile și timpurile în care să facem acest lucru, să ascultăm mărturiile tuturor, să dialogăm pe modelul celei mai evanghelice Biserici pentru astăzi. Și dacă pastorii nu se organizează, să o facă laicii.

Costurile reformei bisericești

Reforma pe care o propune Papa are nu numai oponenți acerbi și implementatori convinși, ci are și un partid de [persoane] „ambigue”, care nu vorbesc clar niciodată și care nu nemulțumesc pe nimeni niciodată (pe paroh sau pe episcop sau pe superiorul lor). Ei au întotdeauna interese de apărat (familia, locul de muncă, cariera ecleziastică) și sunt foarte atenți să nu se „expună”. Pentru ei, reforma bisericească este un subiect de salon, care trebuie sprijinit atâta timp cât nu lezează interesele personale. De fapt, ei sunt mai răi decât adversarii reformei, cel puțin aceștia din urmă au curajul să iasă și să spună ceea ce cred. Fiecare reformă a costat întotdeauna ceva, atât pentru indivizi, cât și pentru grupuri. Este unul dintre semnele autenticității sale.

În ciuda tuturor lucrurilor, cred că această perioadă eclezială nu este total negativă. Dimpotrivă. Cu condiția să păstrăm acea autenticitate al cărei maestru era Milani: „Iată deci singurul lucru decent care ne rămâne de făcut: să stăm sus (adică în harul lui Dumnezeu), să țintim sus (pentru noi și pentru ceilalți) și să-i contrariem cu cruzime nu pe cei de jos, ci pe cei care țintesc jos. Să le reproșăm în fiecare zi vacuitatea, mizeria, inutilitatea, incoerența lor. Să stăm pe capul tuturor așa cum au stat profeții înainte și după Cristos. Să devenim antipatici, plictisitori, odioși, insuportabili pentru toți cei care nu vor să deschidă ochii spre lumină. Și luminoși și atrăgători doar pentru cei care au Har suficient pentru a gusta și alte valori decât cele ale lumii. Oamenii vin la Dumnezeu numai dacă Dumnezeu îi cheamă la noi. Și dacă în loc să-i cheme Dumnezeu îi cheamă preotul (adică omul, tipul drăguț, ping-pong-ul), atunci lumea vine la om și nu-l găsește pe Dumnezeu”.

Pr. Rocco D’Ambrosio, 17/08/2020

Sursa: Formiche.net