Despre o Săptămână Sfântă diferită de celelalte

Reflecția biblistului Alberto Maggi despre o Săptămână Sfântă diferită de celelalte

După cum explică biblistul Alberto Maggi pe ilLibraio.it, „poate că tocmai situațiile de urgență sunt cele care scot la iveală ceea ce exista deja, dar nu era observat și putem încerca să citim vestea cea bună a lui Isus experimentând-o cu adevărat ca atare”. Reflecția asupra unui Paște diferit de celelalte, marcat de urgența covid-19: „Credința în înviere nu are ca fundament un anunț, ci experiența întâlnirii cu Cel Înviat. Moartea lui Isus nu a pus capăt misiunii sale, ba din contra…”

Tradiția populară a inventat zicala „Crăciunul cu ai tăi, Paștele cu cine vrei”. Sărbătoarea din decembrie era petrecută cu membrii familiei, în timp ce Paștele, deja în sezonul bun, cu prietenii și cunoscuții, poate chiar departe de casă. Toate acestea înaintea pandemiei care ne-a obligat să trăim și să sărbătorim Paștele 2020 strict în familie, închiși în casă, lăsând dincolo de ușă, la o distanță suficient de mare, prietenii și cunoștințele, precum și tradiționalele sărbători liturgice importante care au marcat de-a lungul secolelor triduumul pascal, de la celebrarea Cinei Domnului în joia sfântă, până la celebrarea Patimilor vinerea, și în final luminoasa vigilie pascală din sâmbăta sfântă, cu explozia de lumină și bucurie care culminează în Paștele Domnului.

În fața acestei urgențe neașteptate, sunt mulți, laici și persoane consacrate, care s-au simțit complet dezorientați, luați prin surprindere, iar reacțiile sunt dintre cele mai disparate și fanteziste. Dar, spune înțelepciunea populară, nu întotdeauna răul vine ca să dăuneze, și putem încerca să trăim într-un mod alternativ și Paștele Domnului, iar asta nu va însemna că va fi mai puțin bogat și fructuos. Poate că tocmai situațiile de urgență scot la iveală ceea ce exista deja, dar nu era observat și putem încerca să citim vestea cea bună a lui Isus experimentând-o cu adevărat ca atare. Poate fi interesant să vedem cum a fost trăită în Evanghelia după Marcu, considerată cea mai veche, Învierea lui Cristos și cum aceasta ne poate ajuta să trăim situații dificile fără a ne lăsa copleșiți de anxietate și întristare.

Isus, atât de aclamat de mulțimi când a intrat în Ierusalim, este de acum singur în Ghetsémani. Da, unii discipoli sunt alături de el, dar dorm, indiferenți la drama lui. Iar Isus îi cere Tatălui să îndepărteze de la el încercarea care îl așteaptă: „Abbá, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine potirul acesta” (Mc 14,36). Dar Tatăl nu răspunde acestui strigăt înduioșător al fiului. Ceea ce trebuia să-i spună, îi spusese deja în momentul botezului său și îi confirmase pe muntele schimbării la față: „Tu ești Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea” (Mc 1,11; 9,7).  Isus este fiul iubit, realizarea planului Tatălui pentru umanitate, un om cu condiția divină. Isus este capodopera Creatorului, „icoana Dumnezeului nevăzut. Primul născut din toată creația” (Col 1,15). Nu trebuie să se teamă, pentru că este „prețios în ochii lui” (Is 43,4) și Tatăl va avea mereu grijă de el în orice situație, oricare ar fi aceasta.

Și Isus înțelege. Nu se sustrage, nu fuge, nu se salvează, ci se îndreaptă spre destinul său: „Ridicați-vă, să mergem!” (Mc 14,42). Din experiența lui Isus, evanghelistul înțelege că Dumnezeu nu schimbă cursul evenimentelor, ci le comunică oamenilor însăși forța lui pentru a le trăi, a le înfrunta și a le depăși. Tatăl lui Isus nu este Dumnezeul care oprește soarele (Ios 10,13), ci Cel care le comunică alor săi propria sa energie a iubirii și îi face „lumina lumii” (Mt 5,14).

Dar această lumină care este Isus și care este în el (In 8,12), pare acum să fi fost stinsă și măturată de evenimente. Capturat, insultat, scuipat, pălmuit, bătut, biciuit, încununat cu spini, Isus a fost răstignit pe patibulum-ul [stâlpul orizontal al crucii] celor infami („blestemat să fie cel ce atârnă pe lemn”, Gal 3,13; Deut 21,23). Nu există nicio lumină pe Golgota, ci doar întuneric beznă care se întinde „pe toată fața pământului” (Mc 14,33). Înfrângerea pretinsului Mesia este și eșecul acelui Dumnezeu pe care Isus l-a numit Tatăl său, care acum arată că este incapabil să-și salveze fiul iubit („Pe alții i-a salvat, pe sine nu se poate salva!”, Mc 15,31).

Acesta este sfârșitul. Golgota este pustie, cadavrele celor executați au fost îngropate, nu a mai rămas nimeni. Au dispărut trecătorii care îl insultau pe Isus, marii preoți care împreună cu cărturarii îl batjocoreau mulțumiți. Despre discipoli, nici nu mai vorbim. Ei s-au declarat cu îndrăzneală dispuși să moară pentru Isus… pentru ca apoi să dea bir cu fugiții când au sosit soldații („Părăsindu-l, au fugit cu toții!”, Mc 14,50).

Dar nu toți l-au abandonat pe Isus. Curajul pe care discipolii au arătat că nu îl au este vizibil în alegerea celor trei femei: Maria Magdalena, Maria mama lui Ióses şi Salomé. Singurele martore ale evenimentelor (Mc 15,40.47). Acestea sunt discipolele care, după ce a trecut sâmbăta, se duc la mormânt „dis-de-dimineață” (Mc 16,2). A răsărit ziua Domnului vestită de profeți, cea în care lumina va risipi definitiv întunericul (Zah 14,6-7), iar moartea nu va mai întrerupe viața individului, ci o va proiecta spre orizonturi nemărginite.

Totuși, o îngrijorare serioasă le unește și le frământă pe femei: cine va rostogoli piatra grea pusă la intrarea în mormânt? (Mc 15,3). Dar lumina acestei noi zile le luminează în sfârșit și pe femei, iar când încep să-și ridice privirea, adică să nu se mai privească pe ele însele, ci să-și lărgească orizontul, își dau seama că motivul îngrijorării lor era inexistent: piatra, cu toate că era „foarte mare”, nu mai închidea mormântul. Iar surprizele nu s-au terminat: Isus nu este în mormânt. Locul morții nu îl poate reține pe cel care este Cel Viu. Nu spusese el că Dumnezeu „nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii”? (Mc 12,27), un Dumnezeu care nu înviază morții, ci dăruiește însăși viața sa celor vii, o viață care nu este întreruptă de moarte. Mormântul lui Isus nu este nici măcar locul discipolilor săi, iar femeile sunt alungate de tânărul misterios în haină albă, cu un ordin imperativ: „Mergeți!” (Mc 16,7). Acum când discipolele au avut experiența că Isus este viu, ele nu mai pot rămâne în mormânt, ci trebuie să meargă la cei vii. Tânărul le poruncește de fapt femeilor să meargă la discipoli, dar nu le însărcinează să vestească ceea ce au văzut, ci să urce în Galileea, „acolo îl veți vedea” (Mc 16,7). Credința în înviere nu are ca fundament un anunț, ci experiența întâlnirii cu Cel Înviat. Moartea lui Isus nu a pus capăt misiunii sale, ci dimpotrivă. Isus și-a început activitatea în Galileea, și în Galileea acum discipolii trebuie să o continue și să o prelungească. Iar Evanghelia după Marcu se încheie cu asigurarea că „Domnul lucra cu ei şi le întărea Cuvântul prin semnele care îl însoțeau” (Mc 16, 20). Poate fi aceasta urarea de Paște în timp de pandemie: Cel Înviat nu se află doar în temple, în ritualuri, în liturgii, ci peste tot unde oamenii trăiesc, practică și proclamă vestea sa bună.

Pr. Alberto Maggi, 06 aprilie 2020

Sursa: ilLibraio.it

AUTORUL – Alberto Maggi, călugăr din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (Macerata), se ocupă de răspândirea sfintelor scripturi, interpretându-le mereu în slujba dreptății, niciodată a puterii.

Părintele Alberto a publicat mai multe cărți, printre care: Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață), Roba da preti (Chestii de ale preoților), Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor), Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede) (Cum să citim Evanghelia (și să nu ne pierdem credința), Parabole come pietre (Parabole ca pietrele), La follia di Dio (Nebunia lui Dumnezeu), Versetti pericolosi (Versete periculoase), L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții), Di questi tempi (În aceste vremuri) și Due in condotta (Doi la purtare).

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pe ilLibraio.it