Despre legitimitatea etică și spirituală a divorțului
Cred că în relația de iubire există o dialectică subtilă între individ și cuplu. Pe de o parte, individul trebuie să se pună pe el însuși în funcție de cuplu, o realitate mai mare căreia trebuie să i se conformeze ajungând să nu mai gândească la persoana întâi singular, ci la persoana întâi plural, nu eu, ci noi; pe de altă parte, însă, rodul acestei slujiri și al acestei conformări la noi trebuie să tonifice și să vitalizeze apoi existența eului. De fapt, îi revine individului să verifice bunătatea sau nu a procesului de cuplu. Obiectivul este binele personal al individului, nu cel impersonal al cuplului. Desigur, pentru a-și atinge cu adevărat binele, individul trebuie să învețe să se autodepășească, dar care este rostul unui cuplu care în exterior funcționează perfect dar în care cei doi componenți, sau chiar doar unul dintre ei, sunt profund nefericiți?
Cu alte cuvinte, susțin că individul trebuie să se dedice în favoarea cuplului punând binele cuplului mai presus decât binele său privat, dar în același timp susțin că, din această consacrare sau investiție, individul trebuie să obțină un rezultat concret în termeni de bunăstare, energie, bucurie de a trăi. Acolo unde acest rezultat nu există, unde investiția individului în favoarea cuplului se transformă într-un trist sacrificiu continuu, într-o auto-imolare zilnică în numele datoriei, cuplul devine un fel de idol și, din imbold, se transformă în frână, din rezervă de oxigen se transformă în aer viciat, din protecție împotriva diverselor pericole ale vieții se transformă în cele mai insidioase dintre ele din cauza consumului continuu de energie vitală necesară. Iar individul în acest punct trebuie să se salveze pe el însuși.
De aici legitimitatea etică și spirituală a divorțului. Acesta este admis de toate marile tradiții spirituale, printre care creștinismul ortodoxiei și protestantismului, cu singurele excepții ale jainismului și catolicismului. Nu îmi permit să spun nimic despre jainism, în timp ce consider poziția catolică cu privire la divorț o limită ce trebuie corectată. Catolicismul a făcut deja semnificative inversări ale tendințelor în alte domenii importante: să ne gândim la libertatea de conștiință în chestiuni religioase, negată și reprimată de secole de Inchiziție, dar declarată legitimă de Conciliul Vatican al II-lea; să ne gândim la citirea Bibliei, interzisă anterior credincioșilor, dar acum recomandată; să ne gândim la relația cu creștinii de alte confesiuni, înainte proclamați eretici și schismatici, acum frați despărțiți; să ne gândim la relația cu evreii, înainte declarați «evrei perfizi», iar acum «frați mai mari»; să ne gândim la pedeapsa cu moartea, considerată anterior legitimă și aplicată fără menajamente de către statul papal, iar acum condamnată. La fel și doctrina catolică despre divorț va trebui neapărat să se schimbe: este doar o chestiune de timp.
Cineva va obiecta că nu va fi niciodată posibil pentru că este vorba de a respecta voința lui Isus care a spus: «Ceea ce Dumnezeu a unit, bărbatul să nu despartă» (Marcu 10,9 și Matei 19,6). Este adevărat, Isus a spus aceste cuvinte. Dar a spus și multe altele, nu toate mereu aplicabile existenței concrete și, de fapt, unele dintre ele nu au fost niciodată luate textual, ci interpretate pe bună dreptate ca ziceri paradoxale și referințe profetice: precum invitația de a ne scoate un ochi dacă privim o femeie dorind-o (Matei 5,29 și 18,9); de a deveni eunuci pentru împărăția cerurilor (Matei 19,12); de a nu avea bani la noi (Matei 10,9); de a nu lua nimic cu noi, nici măcar un toiag, desagă și sandale (Matei 10,10); de a lua șerpi în mână și a bea otravă (Marcu 16,18); de a nu ne opune în vreun fel violenței celor răi (Matei 5,39); de a ne urî tatăl, mama, soția, copiii, frații, surorile pentru a-l urma numai pe el (Luca 14,26). Cine a luat vreodată aceste cuvinte ale lui Isus ad litteram? Câți catolici cu un singur ochi vedem în jurul nostru? Iar cu privire la banii pe care Isus ne spune să-i evităm, ce să spunem despre campania Bisericii Catolice de a primi cota de opt la mie, despre toate participațiile sale financiare, despre toate proprietățile sale imobiliare imense? Iar în privința faptului de a nu ne opune violenței, cine crede că forțele de ordine sunt nelegitime din punct de vedere creștin? Și câți catolici care îl urmează pe Isus ajung să-i urască (verbul grecesc este tocmai miseîn, deși versiunea actuală a Conferinței Episcopale Italiene traduce altfel) pe cei dragi ai lor?
Așa cum nimeni nu ia ad litteram aceste și alte cuvinte ale lui Isus, la fel cred că nu trebuie luate literă cu literă cuvintele lui despre divorț, așa cum au știut dintotdeauna ortodocșii și protestanții. Ele fac trimitere la idealul căsătoriei, care, în perfecțiunea sa spre care toți trebuie să tindă, este cu adevărat indisolubilă. Dar a considera fiecare căsătorie ca fiind indisolubilă doar pentru că idealul căsătoriei este indisolubilitatea înseamnă necunoașterea condiției umane și a greutăților vieții, înseamnă a pretinde de la oameni o perfecțiune morală care este adesea prea înaltă și care poate provoca frustrări și nefericire, o serie de vieți sacrificate simțului datoriei și golite de bucuria de a trăi. Biserica Catolică ar trebui să-și reformeze poziția cu privire la divorț, adaptându-se poziției de înțelepciune moderată a marilor tradiții spirituale ale umanității și evitând astfel ipocrizia care guvernează adesea așa-numitele «declarații de nulitate» cu care diferitele tribunale diecezane și Tribunalul „Rota Romana”, cunoscut mai degrabă cu numele de Sacra Rota, decretează că mariajele care au durat ani de zile nu au existat niciodată.
Vito Mancuso, Io amo, Edizione speciale TEA, Milano 2020, pp. 137-139
