Despre degradarea morală a Occidentului

În discursul său pentru parada solemnă din Piața Roșie din Moscova de acum câteva zile, președintele rus Vladimir Putin a descris starea Occidentului drept „degradare morală”. Omit obiecția evidentă că el este ultimul care poate vorbi despre morală după furtuna de sânge dezlănțuită asupra Ucrainei (de altfel o consecință logică a anilor de violențe, corupții, otrăviri, crime, invazii) și mă concentrez asupra problemei ridicate: este întemeiat să vorbim despre Occident în termeni de „degradare morală”? Mulți au făcut-o deja, de exemplu islamiștii de la Al-Qaeda și Isis, ideologii hinduși ai purității din India conduși de Narendra Modi și alte țări, inclusiv China, desigur. Pentru o mare parte a lumii, noi, occidentalii, părem laxiști, dezagregați moral, adesea depravați.

Acum, știm că în societățile noastre există indivizi și structuri economice imorale. Nu mai multe, însă, decât în ​​alte societăți. Dimpotrivă, dacă ne uităm la protecția drepturilor omului, egalitatea de gen, ospitalitatea, incluziunea, transparența administrativă, libertatea presei, libertatea de a manifesta și la alți indicatori de acest gen, înclin să cred că societățile noastre sunt superioare din punct de vedere etic, și nu într-o măsură nesemnificativă, față de cele care acuză Occidentul de imoralitate, societăți în care corupția este endemică, libertatea un vis, egalitatea de gen inexistentă. Cum să explicăm atunci acuzația de degradare morală făcută de Putin și mulți alții împotriva Occidentului? Este doar propagandă?

Cheia, după părerea mea, constă în cuvintele pronunțate pe 6 martie de Patriarhul Kirill când a spus despre noi: „Pentru a intra în clubul acelor țări este necesar să organizăm o paradă Gay Pride.” Cu alte cuvinte, cheia este libertatea noastră sexuală. Sau mai bine zis, este libertatea. Punct. A cărei cea mai evidentă manifestare este poate sexualitatea. Deci pe libertate se joacă partida.

Libertatea înseamnă în primul rând eliberare și se poate spune că noi ne-am eliberat de acele legături instaurate de-a lungul secolelor care, prin uniformizarea și deseori oprimarea indivizilor (fie că erau homo sau heterosexuali), făceau ca societatea să rezulte unită în exterior, așa cum astăzi par mai unite în comparație cu noi multe societăți non-occidentale. Lipsită de acele legături, societatea noastră pare, în schimb, haotică și dezintegrată. Dar atenție: acele valori care unificau societatea erau adesea afirmate ținându-i legați pe indivizi prin împiedicarea autodeterminării lor la nivel sexual, religios și politic. Controlul rigid asupra sexualității și gândirii a fost fundamentul pe care de secole structura socială și-a construit compactitatea: este așa-numitul super-ego identificat de Freud și înțeles ca ceea ce controlează eul și îl încadrează, adesea oprimându-l, pentru a-l face să defileze compact pe piețele lumii, fie că se numesc Piața Roșie, Piața Sfântul Petru sau altfel. Nu întâmplător, integraliștii catolici, dușmani ai modernității și nostalgici după vremurile bune ale Inchiziției și procesiunilor în care întregul oraș defila ordinat pentru a celebra treimea politică „Dumnezeu, Patria, Familia”, vorbesc și ei despre degradare morală. Pe scurt, mai ales din cauza libertății, sexuale și de gândire, Occidentul pare dezagregat moralmente în fața restului lumii.

Problema, însă, este că și pentru mulți dintre noi pare dezintegrat. De ce? Pentru că este evident că eliberarea de acele legături care țineau unită cu forța societatea a produs și produce încă dezordine și dezorientare. Punctul decisiv constă atunci în discernerea acelei valori absolute pentru noi pe care o numim libertate. În ce constă ea mai exact?

Libertatea este un proces. Nu este o stare, este o serie de stări, mai precis patru, legate între ele după o dinamică specifică. În primul rând, este necesar să avem în vedere că fiecare dintre noi pornește întotdeauna dintr-o condiție de servitute, pentru că noi nu ne naștem liberi, liberi nu putem decât să devenim și nu este deloc scontat că vom reuși. Iată de ce libertatea înseamnă înainte de toate „eliberare de”, libertatea ca „eliberare”. Ei bine, eu cred că noi am dobândit din punct de vedere juridic această primă etapă a procesului de eliberare, cucerind eliberarea de sub controlul reprezentat la nivel familial de pater familias și la nivel social de cenzura Bisericii și a Statului, coordonați adesea unul cu celălalt (fenomenul se numește cezaropapism, iar cuplul Putin-Kirill este un exemplu strălucitor). Eliberați de poverile care îl asupreau pe individ în afectivitate și în gândirea lui, noi experimentăm, nu fără suferință, acea condiție despre care vorbea Isus spunând că omul este mai important decât sâmbăta (cf. Marcu 2,27): iată, noi ne-am eliberat de diferitele tipuri de sâmbătă.

Dar acesta este doar primul stadiu al libertății. Al doilea poate fi definit drept „libertate de”, ca posibilitate de a alege, și eu cred că aceasta este condiția în care ne aflăm: eliberați de protecțiile trecutului, astăzi putem alege. Dar ce alegem de fapt? Ceea ce apare este că fiecare se alege pe el însuși, propria împlinire, propria bunăstare, propriul succes. Dispariția supra-eului produce în mod logic un ego super: hipertrofic, îngrășat, vorace, care nu urmărește nimic altceva decât propria lui persoană. Rezultatul este lipsa de legături solide cu ceilalți și destrămarea acelei structuri pe care părinții noștri latini o numeau societas, în măsura în care consta dintr-un grup de „asociați”. De aici provine și sentimentul de dezagregare morală despre care Putin a vorbit propagandistic, dar resimțit existențial de mulți dintre noi.

Pentru a depăși această condiție este necesar să ajungem la al treilea stadiu al libertății, care poate fi descris drept „libertate pentru”, adică punctul în care libertatea individuală întrezărește ceva mai important decât ea însăși și i se dedică în mod liber. Acest „ceva” poate fi numit în diverse moduri, de exemplu dreptate, adevăr, iubire, divinitate, frumusețe, bine comun. Esențial este ca libertatea să se consacre în mod liber pentru altceva decât ea însăși, pentru că numai astfel reproduce legea vieții care este relația, iar societatea poate deveni din nou ceea ce indică numele ei și nu o masă amorfă de străini care sunt în competiție între ei.

Sexualitatea este locul în care persoana spune „eu îmi aparțin”, așa cum revendicau feministele. Dar este și locul în care persoana, dacă iubește, îi spune celuilalt: „Eu îți aparțin”. Și este fericită că poate să o spună. Ba mai mult, eu cred că fiecare dintre noi trăiește pentru a putea spune și auzi aceste cuvinte. Este fenomenul iubirii, pe care îl experimentăm în viața individuală și pe care ar trebui să-l putem realiza și în viața socială, regăsind un ideal mai mare decât interesul nostru și căruia să îi spunem: „eu sunt al tău”, „eu sunt a ta”, făcând din nou posibilă reconstruirea societății ca „grup de asociați”. Astfel atingem al patrulea și ultimul stadiu al procesului de eliberare, adică „libertatea cu”.

În urmă cu un secol, Max Weber, în celebra sa conferință despre știința ca profesie, ne invita să „privim în ochi destinul timpului nostru”. Aceste zile ne obligă să o facem. În opinia mea, soarta societății noastre numită Occident depinde strict de capacitatea de a regăsi un ideal comun pentru care să trăim și care să fie mai mare decât interesul individului, și care să facă din noi încă o dată un grup de asociați, dar de data aceasta liberi de orice asuprire. Nu știu dacă vom reuși, dar știu că va fi posibil doar investind în cultură și în procesul educațional. Și știu că trebuie să o facem masiv și urgent, pentru că este în joc soarta noastră.

Vito Mancuso, teolog. Articol publicat în cotidianul La Stampa pe 12 mai 2022

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).