Despre arme și necesitatea lor
Nu ne putem lipsi de arme, doar așa ne apărăm de dușmani și tirani
Armele. Ce să credem despre arme? Sunt ele răul absolut care incrementează moartea și privează de resurse necesitățile vitale? Sunt un instrument neutru a cărui valoare depinde de felul în care sunt folosite? Sunt tehnologie și chiar frumusețe? Sunt un rău necesar? Sunt expresia stângii dialectice care, pe de o parte, alimentează pericolul distrugerii totale, dar pe de altă parte garantează securitatea în această lume din ce în ce mai înarmată? Papa Francisc nu are îndoieli: „Mi-a fost rușine când am citit că un grup de state s-au angajat să cheltuiască două procente din PIB pentru achiziția de arme ca răspuns la ceea ce se întâmplă acum. Nebunie”, așa a spus pe 24 martie. Printre aceste state se numără Italia, al cărei premier Mario Draghi și-a declarat intenția de a respecta angajamentele asumate de țara noastră și de a ridica cheltuielile pentru apărare la 2% din PIB. El este nebunul? Și cei care îl susțin? Sau este vorba doar despre responsabilitate? Răspunsul depinde de ceea ce credem despre noi, despre lume, despre felul în care locuim în ea și, în consecință, și despre arme.
Pentru a aborda această problemă, aș dori mai întâi să subliniez că din 24 februarie mintea noastră a intrat și ea în război și fiecare dintre noi a început să și-o înarmeze: ascultăm experți la radio sau la televizor, parcurgem postări și tweet-uri, citim ziare și reviste de referință, urmărind astfel să dobândim muniții cognitive pentru a bombarda prin cuvintele noastre pozițiile inamice. Atât cei care susțin legitimitatea războiului defensiv, cât și cei care susțin nedreptatea oricărui război; atât cei care sunt de acord să-i ajute pe ucraineni din punct de vedere militar, cât și cei care cred că a le oferi arme înseamnă doar a-i expune în continuare masacrului și a servi interesele lobby-ului industriei de război, fapt este că de zile întregi ne folosim gândurile și cuvintele ca arme. De fapt, facem mereu acest lucru. În realitate, nu suntem niciodată echidistanți, sau pur și simplu echitabili, iar prin această polemică a noastră dezvăluim în cel mai evident mod că „Polemos este tatăl tuturor lucrurilor”, după cum a dezvăluit filosoful antic. Polemicile noastre despre războiul din Ucraina ne arată că nu doar că suntem în permanență în război, ci că „suntem război”, cu toții fii ai lui Polemos, inclusiv cei care se declară pacifiști și care sunt uneori mai agresivi decât cei care, fără a fi pacifiști, s-ar mulțumi mai modest să reușească să fie pașnici.
Acesta este motivul pentru care armele au însoțit dintotdeauna călătoria noastră pe această planetă, începând cu silexurile în formă de săgeți din timpurile preistorice. Ele sunt o componentă structurală a istoriei, nu există popor sau civilizație care să nu le fi avut și să nu le fi folosit, iar împletirea dintre arme, religii, mitologie, literatură, artă, economie este atât de strânsă încât să rezulte insolubilă și să propună același mesaj ambiguu al cărui nume este „umanitate”. De aici rezultă că a dori abolirea armelor și desființarea armatelor înseamnă a dori să ieșim din istorie. Și unde ne ducem ieșind din istorie? Ne ducem într-un loc care nu există numit Utopie, literalmente Non-loc.
Dar atenție. Cea mai cunoscută lucrare în acest sens este eseul intitulat Utopie de Thomas Morus, scris în 1516 când era „șerif adjunct al nobilului oraș Londra”, după cum se arată pe pagina de titlu a primei ediții tipărite. Morus este un sfânt al Bisericii Catolice, numit „patron al guvernanților” de Ioan Paul al II-lea și înainte de aceasta „martir” de către Pius al XI-lea, deoarece în calitate de Lord Cancelar al Angliei a refuzat să depună jurământul față de Actul de supremație asupra Bisericii Engleze dorit de Henric al VIII-lea, astfel încât regele a pus să fie închis în Turnul din Londra pentru mai mult de un an, iar la 6 iulie 1535, văzând că nu s-a înduplecat, să fie decapitat. Acest mare om, cu un caracter jovial și care între viață și libertate a ales-o pe cea din urmă, preferând să moară mai degrabă decât să-și trădeze idealurile, în opera sa își imaginează o insulă pe care trăiește o societate ideală. Și cum tratează subiectul războiului și, în consecință, al armelor și armatelor? Le desființează pe toate cât ai clipi din ochi, condamnându-le ca abominațiune și nebunie? Nimic nu ar fi fost mai simplu, dar gândul lui Morus a fost un altul: a condamnat ferm războiul ofensiv, a luat act de necesitatea războiului defensiv. Iată cuvintele lui (al căror subiect sunt locuitorii Utopiei): „Ei consideră războiul un lucru absolut bestial – chiar dacă nicio specie de bestie nu recurge la el la fel de mult ca omul – și, spre deosebire de aproape toate celelalte popoare, nu consideră nimic atât de lipsit de glorie precum gloria câștigată în război. De aceea, chiar dacă se antrenează în mod regulat în zile stabilite, și nu doar bărbații, ci și femeile, pentru a nu fi nepregătiți să lupte atunci când este nevoie, nu întreprind un război fără motive serioase, ci doar pentru a-și apăra teritoriul lor, sau pentru a respinge dușmanii care au invadat ținuturile popoarelor prietene, sau pentru a elibera din sclavie și tiranie – cu propriile forțe și îndemnați de un simț al umanității – vreun popor față de care au compasiune tocmai pentru că este asuprit prin tiranie” (Utopia, libro II, Il Margine 2015, p. 165). Aici Morus afirmă trei lucruri: 1) condamnă fără menajamente războiul de cucerire; 2) susține necesitatea războiului defensiv; 3) declară oportunitatea de a ajuta militar popoarele prietene și pe cele asuprite de tiranie. Avem impresia că citim Constituția noastră care „repudiază” războiul (art. 11), dar în același timp consideră apărarea patriei o „datorie sacră” (art. 52). Și cum ne apărăm fără arme?
La o distanță de mai puțin de un secol, în 1602, Thomas Campanella, un călugăr și filozof dominican, persecutat și el de putere (în acest caz de Inchiziția Catolică care l-a închis timp de aproape treizeci de ani supunându-l de mai multe ori la tortură), a scris o lucrare similară, Cetatea soarelui, în care, imaginându-și la rândul său societatea ideală, a ajuns la aceleași rezultate în ceea ce privește războiul ca și Morus: „Bărbații și femeile se îmbracă într-un mod potrivit pentru război, deși femeile au paltoane până sub genunchi, iar bărbații deasupra”; iar mai departe: „Comună tuturor este arta militară, agricultura și păstoritul; pe care toți sunt obligați să le cunoască, iar acestea sunt cele mai nobile dintre ele” (din ediția Feltrinelli 1992, p. 40 și 57). Învățătura lui Morus și Campanella (și a multor altora care au prefigurat starea ideală, începând cu Platon) este că, în efortul de a căuta pacea și armonia mai presus de orice, nu putem evita să facem socotelile cu realitatea și cu răul pe care îl conține din păcate, daca vrem sa fim responsabili.
Deci ce să facem cu Utopia? Să o abandonăm, să ne resemnăm în fața Realpolitik-ului, și în fața și mai realului „Economic”? Nu, și de aceea îmi amintesc următoarele cuvinte ale lui Oscar Wilde: „O hartă geografică care nu include insula Utopia nu merită nici măcar o privire, pentru că ar exclude singura țară de țărmul căreia Umanitatea se apropie în continuu” (L’anima dell’uomo sotto il socialismo (Sufletul omului sub socialism), în Opere, Mondadori 1979, p. 1177). Cum să nu preferăm un spital în locul unui proiectil? O școală în locul unei bombe cu fosfor? Cum să nu dorim să destinăm cheltuielile pentru arme hrănirii și educației oamenilor? Cum să nu fim de acord cu Papa pentru care „răspunsul adevărat nu constă în alte arme, alte sancțiuni, alte alianțe politico-militare, ci într-o altă abordare, un mod diferit de a guverna lumea de acum globalizată, o modalitate diferită de a încadra relațiile internaționale”? Trebuie să tindem cu toată ființa noastră spre această „altă abordare”, Papa face bine să amintească cu forță acest lucru. Dar între timp? Între timp, fac la fel de bine guvernele occidentale să ia act de realitate și să fie la înălțimea datoriei lor de a asigura siguranța cetățenilor.
Tocmai așa progresează societatea: împăcând tensiunea spre Utopie și respectul pentru Realitate. Cei care nu au o Utopie spre care să navigheze trădează umanitatea și setea ei de bine și de viață; în același timp însă o trădează chiar și cei care nu țin cont de condițiile ei reale și de nevoia ei de securitate. Thomas Morus și Thomas Campanella, care și-au plătit cu viața fidelitatea față de idealurile lor, nu credeau că pot desființa armele și armatele, nici măcar imaginându-și societatea ideală. Ei ne învață și astăzi că cheltuielile pentru a ne îmbunătăți apărarea nu reprezintă o „nebunie”, ci o necesitate dureroasă, dar și obligatorie. Cu o notă decisivă însă: având în vedere că armele din zilele noastre (chimice, biologice, atomice) ne pot distruge de nenumărate ori, este necesar, pentru a evita autodistrugerea, ca guvernele să facă o investiție și mai importantă rezervând educației conștiinței de două ori mai mult de cât investesc pentru arme. Numai așa, poate, reușim să vedem lumina de la capătul tunelului.
Vito Mancuso, La Stampa 28 martie 2022
Sursa: Vito Mancuso
Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).
