Demisia Papei

Umilința lui Bergoglio și oamenii capabili să renunțe la egoul lor

Decizia lui demonstrează măreția sa, considerând funcția mai importantă decât el

Ce înseamnă pentru o ființă umană să-și dea demisia? Ce își demonstrează lui însuși și celorlalți cel care demisionează dintr-o funcție încredințată lui sau cucerită personal? În opinia mea, demonstrează că își consideră funcția și ceea ce reprezintă ea, mai important decât el însuși. Deci demisia este în primul rând un act de umilință. Dar nu este doar o chestiune de umilință, este și mai mult o chestiune de inteligență, pentru că demisia demonstrează conștientizare, adică revelează capacitatea noastră de a ști să devenim conștienți de relația efectivă pe care o avem cu lumea reală.

Fiecare lucrare constă într-o transformare a lumii. Lumea este în fața noastră, iar a lucra înseamnă a o transforma: fie ca un prânz de pregătit, fie ca o anchetă de condus, fie ca un motor de reparat, fie ca un pacient de tratat sau ca o mie de alte forme, printre care și cea a unei organizații milenare de oameni și idei de condus. Obiectul fiecărei lucrări este o bucată de lume pe care ne revine nouă să o transformăm. Mai precis, a lucra profitabil înseamnă a transforma partea de lume care ne este încredințată într-o lume mai bună. Munca de succes constă în introducerea unei energii ordonate în porțiunea de lume de care suntem responsabili, care trece astfel de la o stare mai haotică la una mai ordonată.

Obiectul lucrării noastre așteaptă de la noi să fie salvgardat de furia neîncetată a entropiei, să fie protejat și păzit de inteligența și dăruirea noastră, împiedicând ca haosul să o ia înainte, astfel încât porțiunea de lume încredințată îngrijirii noastre să fie tot mai asemănătoare cu o grădină ordonată și să reflecte ideea de cosmos care face întotdeauna trimitere la frumusețe (cosmos, cosmetică, cosmetice).

Dar toate acestea presupun o condiție precisă de posibilitate a realizării lucrării: superioritatea subiectului față de bucata de lume care i-a fost încredințată, superioritate care trebuie înțeleasă drept capacitate de a avea impact. Și, tot din acest motiv, atunci când această capacitate scade, diminuează imediat și posibilitatea de a desfășura munca cu succes și, prin urmare, este înțelept să demisionăm. Înțelegerea acestui lucru nu este atât de simplă, pentru că necesită o anumită detașare de sine, cea în care constă propriu-zis iubirea. De fapt, iubirea este o dăruire atât de atotcuprinzătoare față de obiectul iubit, încât coincide cu depășirea de sine. Iubirea falsă este opusul: este aservire, adesea obsesivă, a celuilalt față de sine. Cel care iubește cu adevărat înțelege că există cineva sau ceva mai important decât el însuși. Și de aceea se dedică acestui cineva sau ceva lucrând cu onestitate și dăruire și este, de asemenea, în măsură să înțeleagă când dăruirea îi cere detașarea.

Oamenii mari sunt cei care își dau seama singuri când nu mai sunt mari. Adică atunci când sunt mai puțin puternici decât se așteaptă lumea de la ei. Înțelegerea scăderii măreției este un semn foarte înalt al măreției. Iar mintea, în fața unor astfel de ființe umane, generează acel devotament intelectual special care se numește stimă. Viceversa, în fața celor care nu înțeleg că nu mai sunt în măsură să-și desfășoare munca și o duc mai departe fără să fie la înălțimea ei, sau mai rău, înțeleg, dar continuă să pretindă de dragul puterii că sunt încă în măsură să o desfășoare, mintea generează un sentiment opus, adică disprețul, nu lipsit de batjocură (pietas recomandă să nu fie propuse exemple concrete). Există și o a treia posibilitate: atunci când, la fel ca în cazul lui Ioan Paul al II-lea, cel care nu demisionează o face dintr-o asemenea dăruire față de misiunea primită încât este un sacrificiu, ceea ce poate constitui ceva lăudabil la nivel subiectiv, dar are întotdeauna consecințe grave la nivelul obiectiv al lucrării care așteaptă să fie realizată (și tocmai înțelegând acest lucru despre sine, și nu fără să fi văzut îndeaproape consecințele absenței papei polonez de la conducere în ultimii ani, Benedict al XVI-lea și-a dat demisia).

Când un mare om demisionează din funcție, el face ceea ce înțelepciunea hindusă a indicat timp de multe secole prin faimoasa zicală despre cele patru stadii ale vieții umane: primul este dedicat învățării, al doilea muncii, al treilea retragerii în pădure pentru a contempla, al patrulea în sfârșit cerșitului. Roata vieții prevede pentru toți un moment de ascensiune reprezentat de învățare, un moment de ascensiune ulterioară când fructificăm ceea ce am învățat prin muncă, un moment de detașare când înțelegem că nu mai avem puterea necesară pentru a munci, dar păstrăm totuși puterea de a ne conduce pe noi înșine și de a ne gândi la viață și, în sfârșit, un al patrulea moment dureros și inevitabil, când forțele nu mai sunt suficiente nici măcar pentru a ne conduce pe noi înșine și suntem constrânși să ne încredințăm altora, să „cerșim”. A înțelege că viața prezintă acești timpi și a ne adapta cu umilință și inteligență la această temporalitate înseamnă că am învățat arta de a trăi, cea mai dificilă și mai prețioasă dintre arte.

Faptul că Papa Francisc deja în 2013 la momentul alegerii sale i-a înmânat secretarului de stat scrisoarea de demisie în caz de incapacitate fizică de a-și îndeplini lucrarea pentru care a fost ales, indică în cel mai clar mod măreția umană a lui Jorge Mario Bergoglio. Ca pontif, el poate plăcea sau nu, cu siguranță mai mult decât alții atrage simpatii și antipatii în lume și mai mult încă în Biserică, dar cred că este imposibil să nu recunoaștem în el o personalitate puternică și în același timp umilă, unde puterea și umilința se arată în faptul că a găsit ceva mai important decât el însuși, lucru căruia i se dedică cu atenție și pasiune continuă. Norberto Bobbio a spus într-o zi că adevărata diferență nu este între cei care cred și cei care nu cred, ci între cei care gândesc și cei care nu gândesc: din această perspectivă aș vrea să-i rescriu afirmația spunând că adevărata diferență nu este între cei care cred și cei care nu cred, ci între cei care trăiesc pentru ceva mai mare decât ei înșiși și cei care nu știu să se autodepășească. A demisiona înseamnă mai presus de toate să percepi că există ceva mai important decât tine însuți. A nu demisiona continuând să rămâi atașat de un rol pe care nu îl mai poți îndeplini înseamnă, din contra, să-ți arăți egoismul deprimant și ridicol, sau chiar un spirit de sacrificiu foarte puțin productiv.

Chiar și prin faptul că este gata de la început să demisioneze, Papa Francisc arată că este fidel numelui pe care și l-a ales. De fapt, de îndată ce ordinul pe care l-a întemeiat și-a asumat o configurație militantă și a devenit un instrument al puterii în mâinile Bisericii, Francisc de Assisi a demisionat de la conducerea acestuia. Înțelegea că nu avea puterea și sentimentele pentru rolul de administrator al puterii. Iar demisionând, a ajuns la acea libertate interioară care i-a permis să scrie „Cântecul creaturilor”, una dintre cele mai frumoase pagini ale literaturii universale. Ceea ce este logic: numai cel care cunoaște arta de a renunța la ego-ul său ajunge să găzduiască acea libertate față de sine care îl conduce să devină vocea altora, a soarelui, a focului, a vântului, a apei, a pământului, chiar și a morții, întrezărind în toate un motiv de binecuvântare.

Vito Mancuso, La Stampa, 19 decembrie 2022

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: Etica per giorni difficili (Etica pentru zile grele), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022, A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi.