Moștenirea lui Molari și sfidarea post-teismului

De la moștenirea lui Molari la sfidarea post-teismului

În ultimul interviu acordat revistei Rocca (18-19/2021), teologul recent decedat, pr. Carlo Molari, prezenta încă o dată într-un mod clar și antrenant – ca întotdeauna – ideea inspiratoare a întregii sale gândiri teologice și a spiritualității sale, și anume conștientizarea faptului că «acțiunea creatoare a lui Dumnezeu lucrează continuu în noi, cu oferirea de noi daruri ale vieții pe care să le îmbrățișăm; […] acțiunea lui Dumnezeu, de fapt, se poate manifesta în creație doar ca acțiune a creaturilor care o acceptă și o dăruiesc altora.

Dumnezeu nu intervine din afară, nu adaugă altceva față de ceea ce pot aduce creaturile în sfera existenței lor și a lumii; dar întreaga Perfecțiune îi este oferită creaturii în mod continuu pentru a fi îmbrățișată de-a lungul unui drum care nu poate fi decât progresiv». Totul este foarte bine rezumat în expresia fericită a părintelui Teilhard de Charind: Dumnezeu nu face, ci oferă lucrurilor să se facă. Sau, în mod asemănător, de papa Francisc în Laudato si’ la nr. 80: „Duhul lui Dumnezeu a umplut universul cu potențialitățile care permit ca din însuși sânul lucrurilor să poată răsări mereu ceva nou». Această conștientizare, adăuga părintele Carlo Molari, marchează devenirea noastră ca fii ai lui Dumnezeu și umanitatea noastră. «Și tocmai de aceea ne rugăm: nu pentru a-i cere lui Dumnezeu să facă ceva în locul nostru, ci pentru a-i cere lui Dumnezeu să devenim noi capabili să facem ceea ce viața astăzi ne cere». Această scurtă sinteză exprimă toată pasiunea lui Molari de a dori să îmbine căutarea credinței cu investigarea rațiunii; încrederea în creația continuă a lui Dumnezeu cu convingerea că materia evoluează spre spirit și astfel, urmând exemplul lui Isus, permitem Cuvântului să continue să se întrupeze, adică să devină progresiv trup în noi.

Continuând să gândim cu și dincolo de gândirea lui

Nu numai creaturile sunt legate – diacronic și sincronic – între ele într-o simfonie cosmică, ci înseși disciplinele gândirii – biologia evoluționistă, fizica cuantică, neuroștiințele, filozofia, teologia, alte religii – trăiesc unele în altele, deși în distincția lor necesară. Toate acestea, sublinia Molari în interviul acordat revistei Rocca, nu sunt relativism, «ci, dimpotrivă, certitudinea că o Perfecțiune, un Bine, o Iubire există și ne transcende, împreună cu smerenia de a recunoaște că, în fața Incomensurabilului, nicio cultură, tradiție, religie omenească, nu epuizează prin ele însele calea care duce spre El. Cu toate acestea, fiecare dintre ele, prin darurile acțiunii creatoare, cuprind fragmente de adevăr și perfecțiune și le dăruiesc, la rândul lor, altor spiritualități. Astfel se dezvoltă drumul umanității». În anii Conciliului Vatican II, dar într-un mod deosebit începând din anii de după Conciliu, Molari a maturizat din ce în ce mai mult această perspectivă teologică și spirituală singulară, inițiind astfel parcursuri care l-au expus, după cum bine știm, chiar și criticilor celor care nu agreau această îndrăzneală intelectuală a sa, impregnată de un elan al credinței.

Cel mai bun mod de a onora un gânditor – așa cum este Carlo Molari – nu constă numai în a-i aminti viața și lucrările, ci mai ales în a continua să gândim cu și dincolo de gândirea sa. Cred că multe instanțe ale curentului actual de gândire teologică, înrădăcinat de asemenea în conștientizarea tăcută a inefabilei prezențe și acțiuni creatoare a lui Dumnezeu în întregul cosmos, adică post-teismul, duc mai departe mărturia credinței și cercetarea intelectuală a lui Molari. Multe dintre temele abordate de el sunt prezente în centrul reflecției acelor teologi – așa-numiți «post-teiști» – care de câțiva ani au ajuns să fie cunoscuți și în Italia. Pentru a numi câțiva: John Shelby Spong, Roger Lenaers, José María Vigil, Mary Judith Ress, Diarmuid O’Murchu, José Arregi și Santiago Villamayor. Pentru o primă cunoaștere a post-teismului se poate face referire la cele patru volume ale seriei Oltre le religioni, publicate de Gabrielli editori.

Ce este post-teismul?

Dar ce este post-teismul? Un prim răspuns poate fi: simpla conștientizare că Dumnezeu – așa cum este încă gândit și trăit de religiile instituționale – nu mai este de acum credibil. Conștiința religioasă a noilor generații pare a fi mai secularizată, agnostică și indiferentă: se pare că nu se mai simte nevoia de transcendent. Nu suntem doar dincolo-de-Dumnezeu sau după-Dumnezeu, ci și dincolo de pretenția cu privire la existența unui astfel de Dumnezeu (teist). Suntem în era post-teismului. Atitudinea post-teistă este în același timp și post-ateistă. Spre deosebire de ateism, post-teismul nu respinge orice transcendență, ci doar imaginea teistă a unui Dumnezeu separat de lume și care din când în când intervine arbitrar, după voia sa, pe ici, pe colo. Această paradigmă religioasă a intrat în criză încă din epoca modernă, dar persistă în modul în care sunt formați credincioșii. Aici regăsim ceea ce reprezentase unul dintre cele mai relevante interese în activitatea pastorală a părintelui Carlo Molari: educarea la o credință adultă.

De fapt, asistăm tot mai mult la o ruptură de neoprit între diferitele niveluri de comunicare ale credinței creștine: nivelul liturgico-devoțional al poporului lui Dumnezeu; nivelul catehetico-traditional al educatorilor; nivelul formativ intelectual al liderilor (laici, candidați la slujire și preoți); în fine, nivelul academic de cercetare (profesori și cercetători). Aceste niveluri sunt în prezent separate și fără contact unele cu altele. Avem nevoie de un limbaj al credinței care să fie în măsură să dialogheze cu modernitatea (și postmodernitatea), capabil să redefinească credința cu noi categorii, imagini și paradigme. Nu este vorba de a face o lucrare de machiaj a Catehismului sau a Crezului, ci de a re-gândi credința ținând cont de contextul în care noile generații devin din ce în ce mai indiferente față de propunerea de credință și un număr considerabil de catolici adulți abandonează, dezamăgiți, o biserică care a devenit imobilă și formalistă. Este nevoie de noi paradigme pentru a redefini credința. Deja în 1972, cu cartea sa La fede e il suo linguaggio (Cittadella editrice), Molari intuise apariția acestei nevoi și necesitatea de a asuma noi paradigme de înțelegere a credinței creștine.

Nevoia unui dialog între teologie, știință și mistici

Așa cum a fost pentru Carlo Molari, la fel și pentru post-teism a devenit necesar un dialog inter și trans-disciplinar între teologie și științe, între creștinism și alte tradiții mistice, cu mult dincolo de barierele ideologice dintre credincioși și necredincioși, laici și catolici. Dialogând cu știința și celelalte tradiții religioase, post-teismul se întreabă dacă Dumnezeu trebuie considerat personal, impersonal sau transpersonal. De fapt, Dumnezeu nu mai poate fi înțeles ca Cineva acolo sus pe care să-l adorăm și care intervine în istorie după bunul plac, ci ca o realitate care ne înconjoară și ne sprijină mereu – așa cum spunea apostolul Paul, citând un poet păgân: «De fapt în el trăim, ne mișcăm şi existăm, cum au spus şi unii dintre poeții voștri: Căci din neamul lui noi suntem» (Fap 17,28). Noul sezon care se inaugurează, din acest punct de vedere, este depășirea viziunii clasice a religiozității și ne conduce către o reflecție nereligioasă, profund laică a realității.

Viziunea post-teistă despre Dumnezeu poate fi numită panenteistă. Creația nu este văzută ca ceva în afara ființei lui Dumnezeu, ci «în» Dumnezeu. În acest fel se dorește abandonarea concepției intervenționiste și supranaturaliste a prezenței și acțiunii lui Dumnezeu în univers și în special în istoria omenirii, întrucât aceasta contrazice înțelegerea științifică de astăzi a universului și sfârșește prin a-l înțelege pe Dumnezeu ca pe o ființă lumească, adică ca și cum Dumnezeu ar fi o parte din lume.

Înțelegerea post-teistă se distanțează așadar de concepția mitologică despre Dumnezeu, așa cum este prezentată în Biblie, și renunță la obiectivarea divinului ca ceva extraordinar în lume, ca și cum Dumnezeu ar adăuga un surplus al acțiunilor sale speciale (întrupare, înviere și răscumpărare finală) la singura sa acțiune creatoare. S-ar putea obiecta că concepția teistă despre Dumnezeu a fost deja negata de deism în perioada Iluminismului. Potrivit deiștilor secolului al XVIII-lea, Dumnezeu ar fi creat lumea așa cum face un ceasornicar, iar după ce și-a pus în mișcare lucrarea, Dumnezeu ar fi lăsat lumea în seama legilor sale, fără a mai interfera și a interveni. «Deismul îl reduce pe Dumnezeu la transcendență, ignorând imanența lui în lume. Adesea, în acest tip de deism, a fost recunoscut pe bună dreptate pericolul unui ateism ascuns. Într-adevăr, un Dumnezeu care nu mai acționează vital în lume este în cele din urmă un Dumnezeu mort. Și totuși anumite motive deiste sunt prezente și în zilele noastre, când, de exemplu, discutăm despre posibilitatea unor miracole, sensul rugăciunii și credința în providența lui Dumnezeu» (W. Kasper, Il Dio di Gesù Cristo, Queriniana, Brescia 1984, p. 38).

Acum, post-teismul nu își însușește această imagine deistă a lui Dumnezeu, încă conceput ca separat de lume și care lasă lumea să meargă așa cum face cauza cu propriul ei efect. Dar nici nu acceptă imaginea teistă a lui Dumnezeu ca agent și actor în lume și care operează în istoria umanității. Post-teismul, în schimb, afirmă că Dumnezeu este activ în lume – sau mai bine, «Dumnezeu lucrează lumea și nu acționează în sens propriu în lume (Karl Rahner, Corso fondamentale sulla fede, Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 1990, p. 123) – fără a fi actor în ea. A-l considera pe Dumnezeu ca un actor care operează pe scena lumii și a istoriei înseamnă încă a-l înțelege ca o entitate între entități, un individ supra-natural între mulți alți indivizi naturali. Poate o entitate mai puternică (care face miracole, se întrupează și învie, creează lumea și o judecă), dar tot gândită în același mod ca și celelalte entități. Un Dumnezeu conceput în acest fel este prin definiție cea mai mare dintre toate ființele: Ființa Supremă.

«Dumnezeu nu face, ci face ca lucrurile să se facă»

Post-teismul nu îl consideră pe Dumnezeu inactiv în lume: făcând astfel ar nega faptul că Dumnezeu este activitate infinită (în greacă ένέργεια – energie), act pur, realitate absolută. Post-teismul reconciliază cele două cerințe care stau la baza teismului (Dumnezeu intervine în lume) și deismului (Dumnezeu se retrage din lume), precizând că Dumnezeu este putere activă. Dumnezeu este puterea absolută care face ca lucrurile să se facă. Aceasta este expresia părintelui Teilhard de Chardin, inspirator al gândirii și spiritualității părintelui Carlo Molari: «Strict vorbind, Dumnezeu nu face; El face ca lucrurile să se facă» (Pr. Teilhard de Chardin, La mia fede: scritti teologici, Queriniana, Brescia 1993, p. 33). Rahner preia de asemenea această expresie și o dezvoltă în concepția sa despre auto-transcendența creației. Devenirea lumii – de unde trecerea de la cimpanzeu la homo sapiens – nu este determinată de un agent supranatural exterior lumii. Trecerea de la mai puțin la mai mult, de la o stare inferioară la una superioară, nu a avut loc printr-o intervenție divină din afara ordinii create, ci în virtutea spiritului imanent materiei care mișcă totul din interior, făcând-o capabilă să se ridice deasupra ei. «Dumnezeu intervine cu puterea și influența sa transcendentală, nu adăugând suplimentar și extrinsec superiorul celui inferior, ci acordându-i acestuia din urmă potentia de a trece dincolo de el însuși» (K. Rahner, Compimento immanente e trascendente del mondo, în Nuovi saggi III, Edizioni Paoline, Roma 1969, pp. 669-689, aici p. 687).

Prin urmare, acuzațiile aduse post-teismului de a fi o reeditare a deismului din secolul al XVIII-lea sunt neîntemeiate, întrucât nu țin cont de faptul că secolul al XX-lea a cunoscut în domeniul teologic o depășire a dualităților cu privire la har și natură, natural și supranatural, creație și întrupare, care au caracterizat teologia preconciliară. Teologia care a precedat imediat Conciliul Vatican II (Nouvelle theologie) și cea de după aceea (Rahner, Congar, Chenu, Schillebeeckx și Molari) au încercat să depășească această viziune dualistă a realității, înțelegând tot mai mult cosmosul «în» Dumnezeu și pe Dumnezeu prezent și activ în toate creaturile. Aceasta este moștenirea pe care Molari ne-a lăsat-o. Aceasta este provocarea pe care post-teismul intenționează nu numai să o accepte, ci și să o continue, deși în diferența de abordări, în măsura în care post-teismul – spre deosebire de Molari – și-a asumat mai explicit viziunea teilhardiană a lui Cristos cosmic și înțelegerea panenteistă a lui Dumnezeu.

Pr. Paolo Gamberini, s.j.

Sursa: Rocca, nr. 10/2022