De la Ierusalim la Emaus

De la Ierusalim la Emaus: a merge împreună în căutarea direcțiunii

Itinerarele creșterii lui Isus și ale lui Francisc constituie niște modele evolutive, „încotro”-ul formării spirituale: pentru a încheia ne oprim asupra lui cum, adică asupra modului în care procesele conturate mai sus pot fi facilitate și susținute din partea celui care își asumă responsabilitatea de a însoți și a conduce un drum formativ în credință.

Pentru a face acest lucru am ales să ne ațintim privirea asupra drumului spre Emaus. Pe acest drum s-au întâlnit, așa cum știm, înțelepciunea pedagogică a lui Dumnezeu, făcută vizibilă în trupul lui Isus din Nazaret, și căutarea cuvintelor veridice și calde din partea a doi oameni triști și prosternați după falimentul speranțelor lor, legate de un predicator obscur din Galileea care a murit pe cruce în afara zidurilor Ierusalimului.

În dialogul care se desfășoară pe drumul de la Ierusalim spre Emaus, vom încerca să surprindem punctele nodale ale unui autentic colocviu spiritual, tocmai lăsându-ne „învățați” de Isus.

Înainte de a înfrunta textul, să clarificăm însă mai întâi ce ar trebui să se înțeleagă în mod corect prin dialog sau colocviu spiritual.

Este vorba, în fond, despre momentul în care se exprimă, în mod sintetic, competența relațională a formatorului: hermeneutica sa de credință, modul său de a gândi formarea („încotro să meargă” și „cum” să ajungă acolo), atitudinile sale profunde față de celălalt, capacitatea lui de a asculta și de a propune, modul său concret de a intra în contact și de a comunica.

În mod clar, este un moment de mare delicatețe și care nu este ușor de organizat. Oricum, trebuie avut în vedere că el face parte din drumul de creștere al fiecărui creștin, care, în anumite momente evolutive sau critice ale vieții, decide să verifice și să ducă la desăvârșire fidelitatea față de Cuvântul lui Dumnezeu întrupat în istoria personală, confruntându-se cu un frate care, prin carismă sau prin însărcinare, se îngrijește și însoțește itinerarul său de pătrundere în orizontul credinței.

Ceea ce particularizează o întâlnire de acest tip este, din ambele părți, conștiința de a fi în ascultarea Duhului Sfânt, care locuiește în intimitatea noastră și ne conduce.

În acest sens Bonhoeffer a scris: Nu există colocviu pastoral fără o rugăciune constantă către Dumnezeu. Celălalt trebuie să știe că, în timp ce stau în fața lui, stau și în fața lui Dumnezeu. Nu mă pot lipsi de ajutorul Duhului Sfânt. Nu există un raport nemijlocit cu celălalt. Drumul care conduce către fratele trece prin rugăciune și prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. (…) O întâlnire adevărată are loc doar prin lucrarea Duhului lui Cristos. (…) Pentru a ne putea ruga bine trebuie să fim disponibili să-l ascultăm pe celălalt. Cine nu este în măsură să asculte alți oameni, nu mai este în măsură să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Și nici să se roage![1]

Cu acest bagaj mic și inițial, să ne reîntoarcem la text. Analizându-l, vom încerca să surprindem nu doar conținuturile (ce spun Isus și discipolii) acestui colocviu, ci și timpul (când spun aceste lucruri) și modul (cum le spun).

Și iată că, în aceeași zi, doi dintre discipolii lui Isus se duceau spre un sat al cărui nume era Emaus, care era cam la șaizeci de stadii de Ierusalim. Aceștia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau și se întrebau, Isus însuși, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască.

El le-a spus: «Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbați între voi pe drum?». Ei s-au oprit triști. Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând, i-a spus: «Numai tu ești străin în Ierusalim și nu știi cele petrecute în zilele acestea?». El le-a zis: «Ce anume?». Ei au spus: «Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă și cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor. Cum arhiereii și conducătorii noștri l-au dat să fie condamnat la moarte și l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri! Ba mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineață și, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers și ei la mormânt și au găsit așa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut».

Atunci le-a spus: «O, nepricepuților și greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeți! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea și să intre în gloria sa?». Și, începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el.

Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: «Rămâi cu noi, pentru că este seară și ziua e de acum pe sfârșite!». Atunci a intrat să rămână cu ei.

Și, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: «Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne explica Scripturile?».

Și, ridicându-se în același ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei care erau cu ei, care le-au zis: «Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Simon». Iar ei le-au povestit cele de pe drum și cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii.

Luca 24, 13-35

Începe colocviul: orientare și primire

Pe când vorbeau și se întrebau, Isus însuși s-a apropiat și mergea împreună cu ei.

Carlo Maria Martini traduce „începe să meargă în pas cu ei”, și comentează în mod pătrunzător: Adnotația este minunată. Începe să meargă în pas cu ei o bună bucată de drum fără să spună nimic. (…) Ar fi putut să intervină pornind de la gloria lui Dumnezeu… și în felul acesta să-i lumineze într-o clipă și să-i vindece.

În schimb, metoda este alta: este metoda progresivă a stimulării, a interogării, cea care face ca problema să iasă la suprafață treptat. Iată-l pe Isus, înțelept pedagog evanghelizator, care îi ajută pe cei doi să se ajute, nu îi dă peste cap cu intuiția sa profetică, spunându-le că greșeau, ci mai degrabă face ca ei să-și clarifice ceea ce au în interior, să conștientizeze ceea ce fac și trăiesc, să-și dezlege nodurile interioare, obiectivându-le.[2]

De aceea Isus alege să meargă în pas cu cei doi discipoli, să lase spațiul necesar ca relația să se deschidă în timp, să se orienteze și să se maturizeze.

La început, colocviul spiritual are nevoie de o fază de orientare, în care cei doi protagoniști ai întâlnirii încearcă să afle unde sunt și cum să înainteze în interacțiune.

În acest prim moment, cel care are un rol de îndrumător „merge-împreună-cu” celălalt, este prezență care îi face spațiu, capabil să-i respecte ritmul său de autorevelație. Pentru realizarea unui astfel de climat de primire veritabilă, sunt necesare, înainte de toate, două atitudini de fond: acceptarea necondiționată și anticiparea încrederii.

A-l accepta necondiționat pe celălalt înseamnă a ne situa dincolo de evaluare, de aprobare, de acord sau de dezacord; înseamnă a-l primi pe celălalt ca persoană, a-l respecta în ființa și în căutarea sa, în limitele și oportunitățile sale, în bogățiile și rănile sale. Acceptarea necondiționată merge la inima întâlnirii dintre persoane: acceptă existența celuilalt.[3]

Atunci când acest lucru are loc, formatorul oferă celui care îi stă în față o anticipare a încrederii: o încredere care nu este oferită drept consecință și recompensă, ci ca recunoaștere necondiționată a celuilalt.

Suntem în pragul iubirii, a acelei iubiri pentru ființă[4] care îi face pe oameni să crească.

Acceptarea necondiționată și anticiparea încrederii produc o vindecare a autostimei, care este avantajul central al persoanei. A avea o autostimă sănătoasă înseamnă a ne iubi pe noi înșine, nu pentru ceea ce avem sau facem, ci pentru ceea ce suntem. În acest context autostima mai înseamnă și eliberarea de sub sclavia judecății celorlalți sau de lipsa siguranței de bază. Faptul că învățăm să ne autostimăm în mod necondiționat numai dacă primim o acceptare necondiționată, este înscris în legea vieții. O astfel de primire facilitează în celălalt procesele de înțelegere a lumii sale interioare, făcută din lumină, din oportunități, din potențialități, și chiar din umbre, din incongruențe: învățăm să ne ascultăm pe noi înșine numai dacă ne simțim ascultați de ceilalți.

De fapt, o primire genuină se exprimă și se verifică în calitatea ascultării concrete. Isus se apropie, pășește alături, și ascultă.

Ascultarea este intervenția care caracterizează începuturile unui colocviu.

Să ne amintim de Paul al VI-lea în Ecclesiam Suam (49): Mai înainte de a vorbi, trebuie să ascultăm glasul, ba chiar inima omului; s-o înțelegem și, atât cât ne este posibil, s-o respectăm și, acolo unde merită, s-o însoțim.

Prin ascultare, formatorul îl primește pe celălalt în propriul spațiu interior, învață istoria sa, limbajul, stilul, dificultățile, potențialitățile sale, și începe să-l vadă în unicitatea lui.

Dar, pentru ca ascultarea să fie corectă, cel care o practică trebuie să deosebească în sine însuși cuvintele celuilalt de propria reacție interioară la acestea. Altfel, riscul este acela de a manipula sau de a subînțelege. Dificila meserie a ascultării necesită, așadar, empatia ca deschidere față de înțelegerea globalității celuilalt, a lumii conținuturilor pe care le comunică, a emoțiilor pe care le trăiește, a punctelor de vedere de la care pornește. A asuma, la nivel metodologic, sistemul de referință al celuilalt, devine instrument și expresie a unei înțelegeri empatice și profunde.[5]

A scurta timpurile ascultării, a cădea în tentația de a fi înțeles totul, a ne grăbi sau a avea pretenții, a întrerupe fluxul cuvintelor celuilalt… sunt semne clare că nu trăim dimensiunea relațională a ascultării.

Să nu uităm că atitudinile comunică la fel de mult ca și conținuturile, dacă nu mai mult. Și deci a-l întrerupe pe celălalt, a nu-l asculta până la capăt, fie și pentru a-i spune că Dumnezeu îl iubește și îl primește, se revelează, în mod paradoxal, a fi o modalitate de a descalifica trăirea celui care ne vorbește, pentru a-i reduce sau a-i banaliza valoarea existențială. Cel care „evaluează” sau „sfătuiește” repede, fără să fi ascultat îndelung, creează dependență sau riscă să compromită relația însăși.

În comunicarea în credință vorbește desigur vocea Duhului Sfânt, dar numai primirea deplină a istoriei celuilalt și a efortului său ne permite să ascultăm această voce.

Isus, maestru în arta de a pune întrebări: clarificarea preînțelegerilor și susținerea autorevelației celuilalt

El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbați între voi pe drum?”

Ei s-au oprit triști. Unul dintre ei, cu numele Cleopa, i-a răspuns: „Numai tu ești străin în Ierusalim și nu știi cele petrecute în zilele acestea?”

El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus…

După ce s-a apropiat de cei doi drumeți, Isus începe să pună întrebări; intenția sa este aceea de a aduce la lumină condiția existențială în care are loc întâlnirea, clarificând punctul de pornire al colocviului: „de unde” ajung interlocutorii săi la „aici-și-acum” al relației cu el. Este o capacitate fină de dialog în spatele a toate acestea.

De fapt, nu este posibilă nicio împărtășire autentică până când nu se explicitează preînțelegerile care însoțesc întâlnirea.

Cleopa este condus să exprime descurajarea și iritația în legătură cu moartea învățătorului, adică să expliciteze bagajul de experiențe care conferă dialogului cu misteriosul drumeț un anumit ton emotiv, care pare să aibă unica vină de a nu împărtăși aceeași trăire nostalgică cu cea a interlocutorilor: „Numai tu ești atât de străin…”. În mod firesc, în dinamica concretă a unui colocviu spiritual, problema clarificării preînțelegerilor se pune și pentru cel care ocupă în relație o sarcină formativă. El ajunge la relația cu celălalt după ce a trăit deja alte experiențe de colocviu cu aceeași persoană sau cu altele; aceste experiențe îi permit să se orienteze în fața noului dialog. Însă riscul cel mare este acela de a nu vedea singularitatea irepetabilă a noii situații, de a ne uita la persoana pe care o avem în față având în minte alte persoane și alte contexte. Gadamer a scris: Pretenția de a-i înțelege pe ceilalți cu anticipație, în realitate îndeplinește funcția de a ține departe pretențiile lor.[6]

A conjuga prospețimea unei noi întâlniri cu competența care derivă din experiențele precedente este o misiune niciodată complet previzibilă pentru formator.

Este vorba de a gândi competența comunicativă nu drept capacitatea de a ști dinainte ce va spune celălalt sau ce să-i răspundem, ci, din contra, drept capacitate de a începe de la capăt la fiecare întâlnire nouă, cu inima și cu mintea tot mai goale, adică gata să-l întâlnim pe celălalt în unicitatea sa.

Numai o atitudine de deschidere radicală față de celălalt ne va permite să ne dăm seama cum tocmai în nuanțele și în detaliile uneori imperceptibile, se revelează misterul unicității celuilalt.

Pe scurt, așa cum deja susținea Heidegger, problema este să nu reducem cercul preînțelegerilor la cerc vicios: Depășirea nu constă în a ieși în afara cercului, ci în a sta în interior în maniera justă,[7] adică nu putem face abstracție de preînțelegeri, ci este necesar să devenim conștienți și să fim atenți la dificultățile relaționale care derivă eventual din acestea.

Pentru ca acest lucru să aibă loc, contextul relațional al colocviului trebuie să fie definit corect și clar.

Parafrazându-l pe Laing,[8] este vorba de a ne întreba: cum mă văd eu pe mine în fața ta, cum te văd eu pe tine în fața mea și cum văd că tu mă vezi. Aceste percepții determină lumea așteptărilor, a comportamentelor și a decodificărilor mesajelor care sunt comunicate în interacțiune.

În mod obișnuit, contextul percepțiilor reciproce face parte din fundalul relației. Dar atunci când cel care conduce colocviul își dă seama de o implicare proprie (fie ea negativă sau pozitivă) care depășește nivelurile obișnuite,[9] sau atunci când i se întâmplă să nu înțeleagă deseori ceea ce celălalt vrea să-i comunice, sau își dă seama că este subînțeles sau că percepe multe răspunsuri date sau primite ca fiind „în afara contextului”, atunci este cazul să readucă în prim plan definiția relației înseși și să verifice eventuala condiționare disfuncțională a preînțelegerilor.

Unicul drum în acest punct este acela de a „întreba”, arta de a pune întrebări, în care Isus, pe drumul spre Emaus, într-o manieră lapidară, ne este maestru.

Faptul că Isus întreabă, la nivel fenomenologic înseamnă că vrea să afle de la discipoli ce s-a întâmplat. Isus nu întrerupe discursurile spunând: „Da, știu la ce vă gândiți sau ce vreți să-mi spuneți”, sau: „Tocmai mie vreți să-mi povestiți ce i s-a întâmplat lui Isus din Nazaret!”. Îi ascultă și chiar le pune întrebări ca să vorbească, să spună până la capăt ce anume îi neliniștește în inimă.

Isus pune o întrebare justă, adică o întrebare care nu încearcă să investigheze în lumea celuilalt, ci vrea doar să-i exprime / să-i ofere propria disponibilitate de a-l asculta în cazul în care vrea să meargă înainte, să se deschidă mai mult.

Întrebările sunt „juste” atunci când îndeplinesc funcția de a susține autorevelarea celui care stă în fața noastră: pot fi puse și la începutul colocviului, numai să fie mereu respectuoase față de ritmul celuilalt. Lucru care nu este tocmai simplu.

De fapt, nu este ușor să punem întrebări: riscăm să fim indiscreți, inoportuni, investigatori. O regulă de aur este, de exemplu, aceea de a formula întrebările în mod deschis („Poți să spui mai multe despre acest argument?”; „Crezi că există alte lucruri care este important să fie știute pentru a te înțelege?” etc.) și de a evita să punem întrebări închise sau care răspund mai curând teoriilor pe care le avem în minte decât exigențelor efective ale dialogului.[10]

Atunci când sunt puse în mod corect, întrebările folosesc, printre altele, la precizarea termenilor comunicării. Celălalt este condus astfel spre o claritate progresivă, atât în privința situațiilor la care face referință în colocviu („așa-zisa” lume exterioară), cât și în privința propriilor moduri de a vedea, a trăirilor emoționale, a semnificațiilor experiențelor, cele pe care în mod sintetic le definim ca fiind „lumea interioară”.[11]

În aici-și-acum al situației, cel care este într-adevăr atent la ritmul interior al relației știe să aleagă întrebarea cea mai potrivită pentru a continua dialogul și a facilita răspunsul celuilalt. Numai în felul acesta putem susține ieșirea la suprafață a lumii sale interioare și să-l ajutăm să-și restructureze percepțiile și semnificațiile.

„Știi într-adevăr încotro mergi?” sau: „Mergi într-adevăr încotro vrei să mergi?”

Atunci le-a spus: „O, nepricepuților și greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeți! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea și să intre în gloria sa?” Și, începând de la Moise și toți profeții, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el.

Răspunsul lui Isus este un exemplu clar despre ceea ce este scris în Scrisoarea către Evrei (4, 12 ș.u.) cu privire la puterea Cuvântului: …Cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri; el pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei și judecă sentimentele și gândurile inimii…

Numai el, cel care și-a dat viața pentru cei doi discipoli, care i-a ascultat cu înțelegere și răbdare, poate acum să meargă atât de drept la inima lor pentru a le descoperi păcatul: „O, nepricepuților și greoi de inimă”. Așadar, încă o dată, cu grijă și răbdare, explică Scripturile, realizează akolouthia, adică îi face să vadă conexiunile dintre diferitele părți ale Scripturii, dintre Cuvântul lui Dumnezeu și experiența pe care ei o trăiesc.

Cheia a toate este în acel: „Nu știați că…”. Suntem într-un moment crucial. Ceea ce înainte era prezentat ca dificultate și impediment, acum devine dovadă și demonstrație.

Înseși obiecțiile care erau făcute pentru a întrerupe drumul, Isus le restructurează ca motiv pentru a merge înainte. Tocmai aceasta este capacitatea de a schimba lectura realității fără a o manipula sau a nu o recunoaște, ci luminându-i sensul dintr-o perspectivă nouă. „Sunt descurajat, este greu să-i iubești pe ceilalți pentru că ceilalți sunt nerecunoscători”. Răspunsul este acolo: „Aceasta este iubirea față de ceilalți: să-i iubești atunci când sunt nerecunoscători”.

Este vorba de a propune o schimbare radicală a hermeneuticii: o schimbare a sensului lucrurilor, prin care cea ce este amar devine dulce, iar ceea ce este dulce devine amar.

Pentru a duce această veste, este necesar – așa cum a arătat Cel Înviat – să fi ascultat îndelung, să fi înțeles lumea celuilalt. Este posibil să punem în criză hermeneutica celuilalt numai atunci când îi înțelegem intenționalitatea: „Îl cauți pe Domnul? Acesta este drumul, nu acela care crezi tu!”. Așadar, aici iese la suprafață adevărul animării: momentul „just” este acela care face eficace și validă o comunicare. Aceleași comunicări exprimate înainte, ar fi creat poate o rezistență majoră sau ar fi trecut neobservate.

Misiunea formatorului pornește de la ascultare, dar își găsește împlinirea numai în posibilitatea de a-i propune celuilalt schimbarea, metànoia, adică schimbarea / răsturnarea radicală a „nous”-ului, a mentalității, înțeleasă ca orizont de referință care dă sens experienței. Un asemenea proces are loc în dinamica confruntării, suscitată de puține întrebări care luminează, capabile să deschidă perspective noi sau să verifice în însăși inima celuilalt parcursurile și intenționalitățile.[12]

Pe lângă confruntare, această schimbare a mentalității are loc și prin propunere. Eunucul care îl citește pe Isaía, este întrebat de Filip: „Dar tu crezi că înțelegi ceea ce citești?” (Fap 8, 26 ș.u.). Este invitația de a ne deschide la o înțelegere mai profundă a noastră înșine și a lucrurilor, de a ne lăsa neliniștiți de o întrebare, de o veste care depășește orizontul obișnuit, dar care este solicitată de acesta. Este vorba de a porni de la experiențele cotidiene pentru a surprinde, în lumina și în umbra de care sunt purtătoare, trimiterea acestora la o căutare, la o Prezență. Suntem în interiorul veștii lui Cristos, care duce la desăvârșire ceea ce este valid în om, corectează ceea ce este deviat, completează ceea ce este incomplet.[13]

Numai în interiorul relației se recuperează valoarea cuvântului: nu a cuvintelor prin care ne ascundem și evităm să ne întâlnim, ci a acelor cuvinte care deschid inimile și le pun în contact.

Un singur vers – spune David Maria Turoldo –, fisură asupra infinitului asemenea coastei deschise a lui Cristos, chiar și un singur vers poate face mai mare universul.

Acesta este Cuvântul pe care noi îl așteptăm, Cuvântul care face universul mai mare, care mă face să văd lumina din inima mea, care mă face să văd că există un sens în ceea ce se întâmplă, că există o „direcție pe drumul meu”.

Cuvintele care se nasc dintr-o „fuziune de orizonturi” (Horizont-verschmelzung),[14] din humusul unei relații adevărate între două existențe, devin, în adevărul lor, ecou neîndepărtat al Cuvântului, trimitere nedeformată la Cuvântul care încălzește și schimbă inima.

„A se preface…”: necesitatea verificării

Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi, pentru că se lasă seara și ziua e de acum pe sfârșite!”.

Această intervenție este o capodoperă a pedagogiei. Isus știe că este mântuitorul, dar nu se impune, știe că a cucerit interesul celor doi discipoli, dar nu vrea să considere acest lucru ca fiind previzibil: cere un semn, un răspuns, cel care în termeni tehnici se numește un feedback.[15] Se preface că merge pe cont propriu, făcând în așa fel ca în inima discipolilor să se expliciteze și să se reînnoiască dorința de el. Este ca o pauză îndreptată spre verificarea a ceea ce discipolii au înțeles și trăit. Au devenit autonomi: ei să fie aceia care să spună că îl mai vor!

Deci, colocviul cere momente de verificare: verificarea percepției reciproce a întâlnirii, focalizată pe ceea ce a fost important pentru celălalt și l-a impresionat, căutarea mai ales a fiecărei întrebări nepuse, a fiecărei obiecții rămase neexprimate.

„Lucrurile care nu se spun”, de teama de a nu fi acceptați și ascultați, sunt obstacolele cele mai serioase pentru eficacitatea unui colocviu și pentru continuarea unei relații formative: provoacă o închidere a inimii față de învățare și ascultare. Cel care în dialog este atent la celălalt își va da seama de momentele în care acesta nu reușește să spună ceva, îi va vedea respirația reținută, suspendată, închiderea buzelor, toate semnalele, deși involuntare, ale unei minți care, fiind blocată asupra lucrurilor pe care nu reușește să le spună, nu poate / nu vrea să asculte altceva.

„A se preface…”, adică strategie acută și clarvăzătoare – pe care ne-a învățat-o Isus pe drumul spre Emaus – pentru a ști „unde se află” celălalt și pentru a surprinde rezonanțele intime ale lumii sale.

Sfârșitul / scopul animării personale: a-l găsi pe Cel Înviat în prezentul relațiilor

Atunci li s-au deschis ochii și l-au recunoscut.

Semnul inconfundabil al unei creșteri în Duhul Sfânt este faptul de a fi luminați: Li s-au deschis ochii.

Scopul ultim al creșterii nu este de a umple o minte cu noțiuni noi sau de a furniza competențe valide. Scopul ultim al creșterii este de a deschide ochii: să putem vedea în sfârșit ceea ce înainte nu reușeam să vedem: să întrezărim, chiar și în întuneric, că sensul vieții și al istoriei noastre se naște și se revarsă într-un orizont nou, acela al Cuvântului lui Dumnezeu.

Scopul ultim al creșterii este să ne putem lipsi de orice formator, odată deveniți, de acum, capabili să vedem, să recunoaștem prezența Celui Înviat

Dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor.

Tovarășul de drum dispare. Îi lasă singuri.

Orice colocviu trebuie să se sfârșească; și într-o zi se sfârșește și direcțiunea spirituală. Misiunea formatorului este tocmai aceea de „a-fi-pentru-a-nu-fi”, de a dispărea atunci când va veni momentul. Sfârșitul relației, prevăzut și necesar, trece prin toate momentele diferite în care relația însăși se dezvoltă și o marchează cu definiția ei cea mai adevărată: direcțiunea spirituală trebuie să se termine pentru că locul natural al creșterii este viața, este comunitatea eclezială.

Există un moment în care direcțiunea spirituală pare a fi locul cel „bun” – contrapusă în mod narcisist cu „lumea de afară”, care nu înțelege, care este dură, insensibilă –, dar trebuie totuși să fie vorba doar de un moment. Dacă această senzație de „loc magic” nu evoluează, nu devine realistă, ea creează o întrerupere precisă a drumului creșterii, dă loc suferințelor, care nu duc însă la nicio maturizare.

Iată de ce este important să se stabilească timpuri foarte precise pentru un colocviu, să se fixeze scadențe și, pe cât este posibil, să fie respectate. Acest ritm structurat de colocvii nu este cerut de o rigiditate formală, ci are scopul să permită ceasului interior din fiecare dintre noi să experimenteze defazajele personale în ritmul întâlnirii și să învețe timpul în care să vorbească și timpul în care să nu vorbească, adică sincronia dintre propriul timp trăit și timpul întâlnirii.

Desigur, despărțirea nu va fi probabil ușoară. Îl poate înfricoșa pe cel care a primit un sprijin, deoarece se teme să rămână acum fără protecție; îi poate displăcea formatorului, care și-a trăit în relație propria paternitate spirituală și nu vrea să renunțe la nevoia sa de a da mai mult, încetinind poate, fără să-și dea seama, dezvoltarea autonomă a potențialităților celuilalt.

Dar așa trebuie să fie: o relație educativă prelungită dincolo de timpul „natural” riscă mereu involuția.

Direcțiunea spirituală, în constituția ei cea mai profundă, nu poate să nu fie o „trimitere-la…”.

Și, în același ceas, s-au ridicat și s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunați pe cei Unsprezece și pe cei care erau cu ei…

Orice relație are o structură trinitară intrinsecă. Soțul și soția, dacă vor să crească, trebuie să se deschidă față de copil. Mama și copilul trebuie să facă același lucru față de tatăl. Direcțiunea spirituală, la rândul ei, trebuie să se deschidă în mod necesar față de comunitate. Ea nu poate în mod absolut să se transforme în moment autoreferențial și cu atât mai puțin nu se poate contura ca alternativă față de dificultățile relaționale ale vieții de fiecare zi. Există în ea o componentă constitutivă de mediere: ca expresie a „solicitudinii materne” a Bisericii, trebuie să facă trimitere la comunitatea eclezială.

De fapt, nu din întâmplare discipolii din Emaus se întorc la comunitate, comunitate de care s-au îndepărtat dezamăgiți și fără speranță. După ce l-au întâlnit pe Isus, au înțeles, în sfârșit, că Emaus nu era locul dorinței, ci cel fugii. Inima, în interioritatea ei cea mai profundă, tânjește spre Ierusalim. Și Isus nu i-a reținut cu sine la Emaus, ci le-a indicat… „direcțiunea Duhului Sfânt”.

Desigur, nu le-a spus exact ce anume trebuiau să facă, dar ei, după ce au crescut în dialogul cu el, reușesc acum să-l asculte pe Duhul Sfânt care vorbește în inimile lor și îi îndreaptă cu hotărâre spre Ierusalim.

De-a lungul drumului de la Ierusalim spre Emaus, putem spune că ne este arătat ceea ce reprezintă scopul ultim al direcțiunii spirituale: a pregăti reîntoarcerea la locul vieții, întoarcerea la cei cu care trăim, cu care împărtășim greutatea zilelor, pentru a regăsi acolo un mod nou de a fi și de a iubi, pentru a crește împreună ca oameni și credincioși, pentru a-l recunoaște pe Cel Înviat în miile de prezențe în care el se „învăluie” și totodată, în mod paradoxal, se dezvăluie.

Sursa: G. Salonia, Kairós. Direcțiune spirituală și animare comunitară, ed. Presa Bună, Iași 2011, pp. 69-84, trad. Anton Ivanov

GIOVANNI SALONIA (1947) este frate din Ordinul Fraților Minori Capucini din Provincia de Siracusa, Italia. Preot din anul 1971, licențiat în științe ale educației (U.P.S.) și în teologie spirituală (P.A.A.), format în psihoterapia familiei și a trupului, are diplomă în psihoterapie din partea Gestalt (Gestalt Training Center, San Diego, California, SUA).

De mai mulți ani lucrează în sectorul formării și al comunicării în viața călugărească. A fost secretar cu formarea la nivel provincial, membru al echipei redacționale a Proiectului formativ, ține cursuri teoretico-practice despre comunicarea în viața călugărească. Este profesor de consultanță pastorală în diferite seminare. Codirector al Școlii Postuniversitare de formare în psihoterapie din cadrul Institutului Gestalt – H.C.C. (Ragusa, Siracusa, Veneția) recunoscută de Ministerul Universității (MURST). Codirector al Programului European de Formare și de Cercetare în Psihoterapia „Gestalt”. Membru al Consiglio Ordine Psicologi Regione Sicilia. Codirector al revistei semestriale Quaderni di Gestalt și al revistei internaționale Studies in Gestalt Therapy. A scris (împreună cu H. Franta) textul Comunicare Interpersonală și numeroase articole despre formarea în viața călugărească, despre psihoterapie și comunicare, traduse în franceză, engleză și germană.

[1] D. Bonhoeffer, Una pastorale evangelica, Editrice Claudiana, Torino 1992, 42.

[2] C.M. Martini, L’evangelizzatore secondo Luca, Àncora, Milano 1980, 37.

[3] În ceea ce privește structura unui colocviu de ajutor cf. G. Salonia, „Tempo e relazione”, 7-22; și, într-o altă perspectivă, R. Fuhr-M. Gremmler, Dialogische Beratung. Persons, Beziehung, Ganzheit, Edition Humanistiche Psychologie, Köln 1991. Acceptarea necondiționată, stima pozitivă, congruența și empatia sunt – în modelul terapeutic al lui Rogers [La terapia Centrata sul Cliente, Martinelli, Firenze 1970; Psicoterapia e relazioni umane, Boringhieri, Torino 1970 (ed. or. 1965)] – atitudinile formatorului care fac pozitivă o interacțiune. Multe modele de consultare pastorală, mai întâi în străinătate și apoi în Italia, s-au orientat spre metoda rogeriană. Pentru o prezentare sistematică și documentată la nivel bibliografic a acestei organizări cf. B. Giordani-A. Mercatali, La direzione spirituale come incontro di aiuto, nr. 26, La scuola Editrice, Brescia, Ed. Antonianum, Roma 1984; pentru o prezentare scurtă și practică cf. A. Brusco, La relazione pastorale di aiuto. Camminare insieme, Ed. Camilliane, Torino 1993. Așa cum vom vedea mai departe, este necesar să subliniem că în dialogul pastoral perspectivele și metodele lui Rogers constituie doar soluțiile necesare, dar nu suficiente, în măsura în care scopul ultim al colocviului spiritual este acela de a ajunge la confruntarea existențială cu Cuvântul lui Dumnezeu.

[4] Maslow a numit astfel iubirea care îl face pe celălalt să crească, pentru a o deosebi de „iubirea-din-deficit”, care folosește în mod principal la umplerea unei lacune a celui care o oferă [(A.H. Maslow, Motivazione e personalità; ID., Verso una psicologia dell’essere, Astrolabio-Ubaldini, Roma 1971 (ed. or. 19629)].

[5] Pentru o aprofundare – bogată în exemplificări – a temei ascultării empatice cf. H. Franta-G. Salonia, Comunicazione Interpersonale; H. Franta, Atteggiamenti dell’educatore.

[6] H.G. Gadamer, Verità e metodo, 461.

[7] M. Heidegger, Essere e tempo, Longanesi, Milano 1970 (ed. or. 1927) 194.

[8] Cf. R. Laing – Philipson-A.R. Lee, La percezione interpersonale, Giuffrè, Milano 1983.

[9] Pentru o desfășurare pozitivă a dialogului pastoral este necesar ca formatorul să conștientizeze cum poate acesta să răspundă și propriilor nevoi (precum autostima, teama de singurătate, etc.). Numai elaborând aceste nevoi el își va putea regăsi libertatea interioară necesară pentru a trăi în mod pozitiv dialogul spiritual.

[10] Cf. H. Franta – G. Salonia, Comunicazione interpersonale.

[11] „Punerea întrebărilor”, așa cum vom vedea în partea a doua, trebuie să îndeplinească funcția de a favoriza claritatea și precizia. Pentru o prezentare a modelelor de dialoguri de explorare cf. V. Satir, Psicodinamica e psicoterapia del nucleo familiare, Armando, Roma 1973; R. Bandler – J.Grinder, La struttura della magia, Astrolabio, Roma 1984; G. Salonia-C. Di Cicco, „Dialogo interno e dialogo esterno”, în Formazione Psichiatrica, 1, ianuarie-martie (1982) 179-194. E. Polster, Ogni vita merita un romanzo, Astrolabio, Roma 1988 (ed. or. 1987), a subliniat și a descris în mod original importanța de a-l întreba și a-l asculta pe celălalt, lăsându-ne călăuziți de „fascinația” existenței sale.

[12] Întrebările care ușurează confruntarea sunt acelea prin care îl întrebăm pe celălalt cum pune împreună, în percepția sa, două valori pe care el le trăiește în mod contradictoriu (de exemplu: „Pe de o parte îmi spui că vrei să te angajezi la nivel spiritual, de alta îmi spui că nu te rogi, mă întreb cum pui împreună aceste două aspecte”). Punând în prim plan confruntarea, din punct de vedere perceptiv, între intenționalitate și un comportament care pare opus acesteia, favorizăm o conștientizare și o restructurare a coerenței și a integrității persoanei.

[13] Este valoros comentariul lui Negri G., Catechesi e mentalità di fede, LDC, Torino 1976, 75, despre pagina din Faptele Apostolilor (cap. VIII) care relatează despre evanghelizarea eunucului de către Filip.

[14] Prin această formulare – poetică și expresivă în același timp – H.G. Gadamer, Verità e metodo, subliniază cum fiecare întâlnire, fiecare dialog cu celălalt, dacă este genuin duce la un punct de sosire inedit față de punctele de vedere ale interlocutorilor respectivi.

[15] Feedbackul este modalitatea relațională în care partenerii unui dialog și a unei interacțiuni își spun reciproc reacțiile față de comportamentul / mesajul celuilalt. Despre semnificația și despre folosirea feedbackului în relațiile interpersonale cf. H. Franta-G. Salonia, Comunicazione interpersonale. Tema va fi reluată în partea a doua.