De ce va accepta Biserica „teoria genului”?

În pofida cuvintelor dure ale ierarhiilor catolice, inclusiv ale Papei, într-o zi Biserica va ajunge să accepte substanța a ceea ce ea definește a fi „teoria genului (gender)” și împotriva căreia luptă astăzi atât de mult. Care este miza reală a acestei presupuse teorii? Și de ce va ajunge Biserica să-i accepte esența?

În primul rând, trebuie clarificat faptul că teoria genului, în termenii în care vorbește despre aceasta Biserica catolică, este o construcție polemică care nu există în realitate. În audiența din 15 aprilie, papa Francisc a declarat: „Eu mă întreb dacă așa-numita teorie a genului nu este și expresia unei frustrări și a unei resemnări, care urmărește să șteargă diferența sexuală, deoarece nu mai știe să se confrunte cu aceasta. Da, riscăm să facem un pas înapoi. Eliminarea diferenței, de fapt, este problema, nu soluția”. Potrivit acestor cuvinte, care reiau ceea ce au declarat alți exponenți ai ierarhiilor catolice, ar exista o ideologie numită întocmai teoria genului, care „urmărește să șteargă diferența sexuală”. Dar există cu adevărat ceva de genul acesta? Cine a intenționat vreodată să propună o astfel de „eliminare a diferenței”?

Dincolo de episoadele individuale legate de lumea spectacolului unde se face orice pentru a ieși în evidență, în realitate nimeni din lumea lgbt (lesbiene, gay, bisexuali, transgenderi) nu intenționează să elimine datele sexului masculin și feminin. Se susține, mai degrabă, că o ființă umană, în ceea ce privește sexualitatea sa, nu este definită doar de corpul biologic. Sexualitatea, de fapt, în afară de a fi un fapt biologic, este și un construct social, iar acest construct social, numit „gen”, poate ajunge, pentru unii, să fie diferit de identitatea sexuală nativă și, prin urmare, să reprezinte un fel de închisoare. Sexualitatea (natura) și genul (cultura) nu sunt întotdeauna neapărat același lucru: dacă pentru majoritatea ființelor umane „sex = gen”, pentru alții sexul și genul sunt diferite, iar acest lucru se datorează faptului că ființa umană este un fenomen complex, formată dintr-un corp biologic, un psihic și o dimensiune spirituală, ale căror relații nu sunt întotdeauna liniare. Există bărbați care au un corp masculin și un psihic masculin și sunt atrași de femei; există alții care au un corp masculin și un psihic masculin și sunt atrași de bărbați; mai există și alții care au un corp masculin și un psihic feminin, astfel încât în interior ei nu se simt bărbați, ci femei; și exemplele ar putea continua.

Acum întrebarea este: cum să-i definim pe cei care se încadrează în ultimele două categorii? Bolnavi? Păcătoși? Criminali? Cândva se gândea așa, și se acționa în consecință. Însă astăzi conștiința simte că era o greșeală această condamnare, însuși Papa a declarat pe 28 iulie 2013: «Dacă o persoană este gay și îl caută pe Domnul și are bunăvoință, cine sunt eu să o judec?». Este necesar, mai degrabă, să înțelegem cum își determină aceste persoane existența pentru a trăi fericite.

În această perspectivă, nimeni nu vrea să șteargă masculinul și femininul, ci doar să alăture modelelor tradiționale noi modalități de a fi bărbați și de a fi femei. Este vorba de a lărgi identitățile, prefigurând noi constructe sociale mai respectuoase față de diferitele particularități, făcând astfel încât toți să poată ajunge la acea armonie între sex și gen care stă la baza unei vieți fericite.

Astăzi Biserica luptă dur împotriva acestei poziții, dar va ajunge să o accepte. Pe ce anume îmi bazez teza? În secolul al XVII-lea a avut loc revoluția astronomică, față de care Biserica s-a opus, forțându-l pe bătrânul Galileo să abjure în genunchi teoria copernicană: apoi Biserica și-a schimbat ideea, adaptându-se la realitate. Mai târziu, revoluția politică a condus popoarele să-și determine în mod laic propria formă de guvernare, iar Biserica s-a opus, condamnând în special Statul italian unitar: după aceea Biserica și-a schimbat ideea, adaptându-se la realitate. Mai apoi revoluția socială a inaugurat drepturi ale omului, cum ar fi sufragiul universal, egalitatea dintre bărbați și femei, educația obligatorie de stat, libertatea religioasă, împotriva cărora s-a ridicat din nou opoziția bisericească: care și-a schimbat apoi ideea, adaptându-se la realitate. În același timp, revoluția biologică darwiniană arăta că speciile rezultă a fi rodul unei lungi evoluții și nu al unei creații punctuale: Biserica, mai întâi foarte înverșunată inamică, și-a schimbat apoi ideea, adaptându-se la realitate.

Biserica și-a schimbat ideea și pe teren religios în sens propriu. Revoluția lui Luter era mai înainte o erezie, astăzi este o altă modalitate de a trăi Evanghelia. Evreii au trecut de la „perfizii iudei” la „frații mai mari”. Pius al IX-lea condamna ideea conform căreia «oamenii, în cultul oricărei religii, pot găsi calea mântuirii veșnice”, astăzi în schimb larg acceptată de Biserică, care nu mai susține damnarea non-catolicilor. Schimbări similare se referă la interpretarea Bibliei, la pedeapsa cu moartea și, în general, la utilizarea violenței, considerată anterior total legitimă, a se vedea cruciadele și rugurile oamenilor și ale cărților.

Constatarea acestor schimbări deranjează mentalitatea bisericească, înclinată să-și considere propriile idei ca fiind doctrină „imuabilă și infailibilă”, dar este vorba despre adevăruri istorice de netăgăduit. Așadar, Biserica este o transformistă abilă? Nu, ci logica vieții este astfel și ea este cea care transformă orice lucru. În viață, ceea ce nu se schimbă moare. Dacă Biserica după 2000 de ani este încă aici, acest lucru se datorează faptului că s-a schimbat în mare parte. În cea mai mare parte s-a schimbat în bine, punându-se în condiția de a fi tot mai mult „spital de campanie”, cum o dorește papa Francisc, adică aplecată asupra suferințelor ființelor umane pentru a le îngriji cu dragoste rănile.

Astăzi trăim la intersecția a doua revoluții: revoluția sexuală si revoluția bio-tehnologică. Revoluția sexuală i-a condus pe homosexuali să se definească „gay”, adică fericiți că sunt așa, asumându-și condiția lor nu ca pe un trist destin sau boală sau culpă morală, ca în trecut, ci drept condiție naturală a ființei lor în lume. Revoluția bio-tehnologică permite unor ființe umane, pentru care sexualitatea este diferită de gen, să tranziteze într-un gen mai adecvat adevăratei lor identități sexuale, dând naștere așa-numitului fenomen transgender. Cu alte cuvinte, trăim în ultima revoluție socială care a apărut în Occident, în continuarea procesului de legitimizare a minorităților asuprite. Această revoluție ne face să înțelegem că sexualitatea nu este limitată numai la identitatea biologică, ci privește și psihicul și spiritul. Adică nu este un destin, ci o chemare la libertatea și la responsabilitatea pe care fiecare ființă umană trebuie să le forjeze singură, făcând socotelile cu singularitatea irepetabilă cu care a venit pe lume (pentru credincioși, creată de Dumnezeu).

Cândva, ideea unui Stat laic neconfesional și a libertății de conștiință în materie religioasă apăreau blasfematoare în ochii Bisericii catolice: astăzi ea înțelege că laicitatea Statului este un formidabil punct de forță al societății și se declară în favoarea libertății de conștiință în materie religioasă. Astăzi apare blasfematoare în ochii Bisericii catolice o familie diferită de cea tradițională: într-un timp nu prea îndepărtat ea va înțelege că pluralitatea iubirilor umane este un alt punct de forță al societății noastre, în măsura în care este capabilă să-i accepte pe toți.

Vito Mancuso, teolog. Articol publicat în La Repubblica, 20 aprilie 2015

Sursa: Vito Mancuso