De ce puterea și-a pierdut sacralitatea?

Care este experiența concretă din care a luat naștere conceptul de laicitate? Eu cred că este conștientizarea complexității raportului dintre propria lume mentală și cea a altora. Prin urmare, înțeleg prin laicitate metoda care guvernează raportul dintre dimensiunea interioară și dimensiunea exterioară a vieții: laicitatea este o metodă care se aplică relației dintre forul interior al convingerilor ideale și forul exterior al conviețuirii cu cei care sunt diferiți de noi.

Această precizare este esențială pentru a înțelege cum să acționăm cu privire la așa-numitele „principii nenegociabile” despre care vorbește deseori Benedict al XVI-lea. În opinia mea, nenegociabilitatea principiilor are loc la nivelul forului interior, în sensul că nu trebuie să ne trădăm idealurile, mai ales când acționăm la persoana întâi. Dar realitatea unei lumi tot mai plurale face ca forul interior al persoanei întâi singular să nu fie niciodată perfect traductibil în forul exterior al persoanei întâi plural. Ca să putem pronunța un armonios noi, fiecare eu în parte trebuie să-și moduleze muzica interioară cu cea a altora. Numai cu această condiție vom avea o simfonie și nu cacofonia conflictului social. De aici rezultă că la nivelul forului exterior nu există nimic care să nu fie negociabil, pentru că negocierea este sufletul dreptului și al politicii în măsura în care acestea sunt elaborate conform principiului democrației.

Așa că rezum: nicio negociere la nivel interior unde este în joc sufletul și adeziunea la adevăr; dar concrete negocieri la nivelul forului exterior unde este în joc relația armonioasă a conviețuirii între oameni din ce în ce mai diferiți. A reuși să mediem aceste două dimensiuni înseamnă a practica laicitatea.

Ceea ce am spus până acum nu este însă suficient. Modernitatea a fost epoca distincțiilor: spiritualitatea de religie, religia de etică, etica de drept, dreptul de politică. Era necesar să se facă acest lucru pentru a fonda pe baze raționale conviețuirea socială. În final, însă, a rezultat o politică separată de spiritualitate, de etică și acum tot mai mult și de drept. De aceea cred că este nevoie de ceva diferit. Privind la societatea noastră, mi se pare că politica nu poate fi mai laică decât este, mai lipsită de sacralitate decât este. Separată de spiritualitate și etică, politica se regăsește astăzi total lipsită de sacralitate, complet profană, ba chiar atât de profană încât este de acum profanată. Aristotel scria că «adevăratul om politic este cel care vrea să-i facă pe cetățeni oameni buni și supuși legilor» (EN, 135). Câți politicieni sunt așa? A fost pus la punct un mecanism care îi exclude aproape automat pe cei care ar dori să se apropie de politică cu aceste idealuri, un fele de selecție naturală inversă.

După părerea mea, timpul nostru are nevoie de o întoarcere la dimensiunea sacrală a politicii. Cu siguranță nu-mi doresc o revenire la teocrații și cu atât mai puțin la colateralismele neoguelfe de orice fel și la prezența cardinalilor la mesele de seară ale oamenilor puterii. Știu numai că marile civilizații ale trecutului nu cunoșteau separația rigidă dintre Cezar și Dumnezeu și ar fi găsit-o nefirească. Sunt sigur că nici măcar Isus nu ar fi practicat-o dacă pe monedă ar fi fost efigia regelui David și nu cea a unui rege străin. Iar când Roma și-a pierdut sacralitatea și s-a laicizat până acolo încât să devină total profană în ochii cetățenilor, și-a pierdut și forța politică și militară. Scria Hegel acum două secole: «Ne-ar putea veni ideea să instituim o comparație cu timpul Imperiului Roman când raționalul și necesarul se refugiau doar în forma dreptului și a bunăstării private, pentru că dispăruse unitatea generală a religiei și în egală măsură era anulată viața politică generală, iar individul, perplex, inactiv și neîncrezător, se preocupa numai de el însuși… Așa cum Pilat a întrebat: „ce este adevărul?”, la fel și în zilele noastre căutăm bunăstarea și bucuria privată. Este la modă astăzi un punct de vedere moral, un mod de a acționa, opinii și convingeri absolut particulare, fără veridicitate, fără adevăr obiectiv. Are valoare contrariul: eu recunosc numai ceea ce este opinia mea subiectivă». În aceeași perspectivă Eugenio Scalfari vorbește astăzi despre contemporani ca despre barbari: «Contemporanii sunt barbarii noștri».

În fața unei politici de acum lipsite de sacralitate, eu simt nevoia unei mișcări contrare față de laicitate ca separație: este nevoie de fecundare reciprocă între dimensiunea spirituală și cea politică. Dacă politica vrea să redevină capabilă să atingă mințile și inimile oamenilor (și nu doar buzunarele lor), trebuie să se reconecteze în mod organic la drept, etică, religie, spiritualitate.

Cum trebuie să facă nu știu, pentru că nu sunt un politician, dar cred că adevărata problemă care trebuie abordată nu sunt micile revendicări ale neoguelfismului în stil italian. Acestea sunt manevre de importanță minoră, care la rândul lor sunt un semn al decadenței. Adevărata problemă este nihilismul care se extinde în suflete, nevoia omului de sacralitate și politica care nici nu mai știe ce este sacralitatea. Sufletul civilizației noastre este bolnav, înțelegând prin sufletul civilizației ceea ce ține persoanele unite dincolo de interesele imediate, acel simț ideal prin care individul percepe că se află în fața unei realități mai importante decât el însuși, dar cu care se identifică și de aceea o slujește cu onestitate.

În fața acestei situații cred că fiecare persoană responsabilă trebuie să caute să înțeleagă în ce mod propria zonă de apartenență poate sluji teritoriul cu echitate. Iar cu privire la acest lucru îmi permit să consider neadecvată abordarea Bisericii Catolice. Ea, de fapt, îi consideră pe catolici interesați numai de unele aspecte ale vieții, cum ar fi bioetica, școlile catolice, familia, și nu în schimb de societate în ansamblu. Este evident că problemele menționate sunt importante, dar ele nu pot reprezenta singurul punct de vedere pe baza căruia să judecăm politica, pentru că creștinul trebuie să fie fidel lumii în integralitatea ei și nu să-și creeze o lume separată. În spatele abordării Magisteriului există în schimb ideea că catolicii sunt o realitate străină față de lume și se raportează la aceasta numai pentru a obține cât mai multe beneficii posibile pentru mica lor lume particulară. Însă acest lucru este greșit din punct de vedere teologic, pentru că înseamnă a-i transforma pe catolici într-unul dintre numeroasele lobby-uri din lume și a face ca sarea să-și piardă gustul: «dar dacă sarea își pierde gustul, nu mai folosește la nimic decât să fie aruncată afară» (Matei 5,13).

Vito Mancuso, La Repubblica, 14 iulie 2010.

Sursa: Vito Mancuso