De ce am lăsat viața monastică?

 Douăzeci de ani în mănăstire între rugăciuni, studiu și contact zilnic cu Biblia. Și apoi decizia de a ieși din mănăstire, de a continua să evoluez, să cresc, să uit, în timp ce a rămâne ar fi însemnat să stau pe loc. Relatarea nefiltrată a unei foste călugărițe benedictine care păstrează amintiri frumoase din acei ani – „toată construcția personalității mele spirituale o datorez liturgiei, contactului zilnic cu Biblia, relațiilor cu personalități importante ale mișcărilor de reformă post-conciliare, muncii de cercetare și de studiu” – dar și conștientizarea faptului că mănăstirea se poate schimba într-un loc de sclerotizare umană.

Nașterea unei vocații

Când vorbim despre vocație ne gândim adesea la ceva transcendent, care se manifestă prin viziuni sau audiții clare și limpezi, dar în realitate, la fel ca pentru orice experiență cu Dumnezeu, totul este mult mai complex, pentru că are loc în istorie, prin întâlniri, evenimente, relații și prin comunicare umană, care are întotdeauna multe fațete și un anumit grad de complexitate în mediere. De obicei, unele întâlniri, unele situații specifice te fac să alegi o mănăstire în locul alteia, să apreciezi o spiritualitate mai degrabă decât alta. Îmi place să înțeleg vocația precum acul busolei care îți indică unde te simți mai fericit decât în altă parte. În cazul meu, au contat foarte mult experiențele puternice ale apartenenței parohiale pe care le-am trăit, dar și mai mult unele experiențe școlare, în special lecțiile profesorului meu de italiană, care m-a făcut să descopăr mesajul și semnificația evenimentului lui Cristos în cultura creștină occidentală, conectând filosofia, literatura, arta și spiritualitatea. Tocmai această întâlnire a determinat, la sfârșitul adolescenței mele, alegerea pe care am făcut-o. De fapt, am început să-l văd pe Isus Cristos ca fiind sensul întregii istorii și ceea ce ar putea da vieții mele un înțeles exclusiv. Astfel, atunci când am ales universitatea, m-am înscris la Teologie și Filosofie. Cercetarea și reflecția au fost mereu canalul privilegiat al relației mele cu Dumnezeu. Studiind teologia la benedictini, unde spiritualitatea și reflecția teologică au mers întotdeauna mână în mână, la sfârșitul parcursului a fost destul de natural să caut o mănăstire de sex feminin în care să trăiesc spiritualitatea benedictină, teologia și viața liturgică. Prin urmare, după absolvirea Facultății de Filosofie și licența în Teologie, și după ce am făcut un an de «probă», am intrat într-o mănăstire. Era 1993, aveam 23 de ani. În ultimii 5 ani am trăit într-o comunitate laică mixtă născută pe valul reînnoirii post-conciliare, promovată de acel profesor de italiană despre care am vorbit și binecuvântată de cardinalul Piovanelli: era vorba de o încercare de viață comună mixtă cu laici, preoți și soți.

Trebuie să spun că o traiectorie ca a mea – care m-a condus să intru în mănăstire la capătul unui drum de formare teologică – este probabil mai comună astăzi decât acum câteva decenii: într-adevăr, tot mai multe femei studiază teologie, ceea ce pe vremea mea – acum aproximativ 30 de ani – nu spun că era rar, dar cu siguranță încă puțin neobișnuit.

Cu toate acestea, căile care duc la mănăstire pot fi cele mai variate. Una dintre tematicile care caracterizează în mod tradițional viața monahală este fuga mundi, un element care este, fără îndoială, încă prezent, atât în aspectele sale pozitive cât și în cele negative. El poate reprezenta, de fapt, rezultatul căutării sensului de către o persoană care, în structurile sociale, în viața orașelor așa cum sunt configurate astăzi, nu găsește suficientă profunzime și satisfacție. Dar poate fi și rodul incapacității de a face față propriilor dificultăți, relațiilor de familie problematice, sau poate reprezenta o reacție la experiențe negative sau afectivitate nerecunoscută (mă gândesc la homosexualitate) sau problematică. Datorită efectului practic al îndepărtării și intrării într-o situație protejată, putem avea impresia că nu trebuie să înfruntăm conflictele. Mai mult decât atât, și mă gândesc în special la seminarii, făcând acest salt se obține chiar recunoaștere, autoritate și identitate.

În unele cazuri, ar putea apărea, prin urmare, ca fiind cel mai scurt și mai simplu mod de a ne rezolva propriile probleme, până când, desigur, prin relaționarea cu alții și discernământ, nu ne privim în interior și, acceptând să încheiem socotelile cu noi înșine, nu suntem conduși în fața autenticității noastre: în acel moment situația poate exploda. Dar acest lucru nu se întâmplă neapărat: putem, de asemenea, să ne înăbușim conștiința și să mergem pe drumul nostru cu prețul sciziunilor interioare sau al duplicității. Și, în orice caz, chiar dacă atingem un anumit grad de conștientizare, s-ar putea să nu avem curajul să ieșim, pentru că este vorba de o alegere dificilă. De asemenea, este adevărat, totuși, că, dacă există o formare bună, și subliniez «dacă», așa cum cânta Mina, astfel de lucruri în câțiva ani, în special cei de formare, apar, conjurând așadar alegeri finale neponderate. Am spus «dacă», pentru că nu trebuie să trecem cu vederea faptul că, prin felul în care instituțiile religioase feminine au fost și sunt încă stabilite, adesea ele însele alimentează suferințe care pot duce apoi la dificultăți psihologice deloc indiferente, dacă nu ajung să devină adevărate patologii. Dacă nu vedem problema sau nu știm cum să o abordăm, ea se cangrenează.

De ce mănăstirile nu sunt reformabile?

Trebuie să spun că experiența mea personală a fost deosebit de privilegiată, dar acest lucru nu înseamnă că nu am văzut și întâlnit situații chiar foarte complicate: mă gândesc, de exemplu, la cei care fac această alegere a vieții având în spatele lor probleme foarte grave – cazuri borderline, dependențe afective, alcoolism, agresivitate, depresii, bipolarism, victime ale pedofiliei etc. –, probleme care în cadrul mănăstirilor devin deosebit de greu de gestionat, producând violență psihologică și situații de mare suferință. Într-un mediu în care posibilitățile de comunicare și de defulare sunt limitate și în care, mai presus de toate, nu există prea multe posibilități de elaborare, totul devine dificil. În fond, clauzura are efectul de a fi o lupă, la bine și la rău, astfel încât chiar și o insectă mică devine un monstru teribil. Și, uneori, există situații de abuz de putere și de absență a drepturilor elementare în numele suportării din dragoste sau din ascultare: granița este subțire. Există mănăstiri mai «militarizate» – și nu este experiența mea – unde controlul este atât de strict încât conflictele se arată probabil mult mai puțin, dar persoanele suferă mult mai mult. Sunt cele mai tradiționaliste, care insistă mai mult pe clauzură (care pentru viața monastică feminină este o suprastructură istorică și culturală), pe regulă ca regulament, pe o gestiune dinspre vârf înspre bază a comunității, pe un stil de supunere milităresc: sunt cele care, după Vatican al II-lea, au ales să mențină modelul din secolul XIX, mănăstiri care au adesea un număr mare și o figură de lider puternic. Poate că persoanele de acolo sunt fericite pentru că nu mai trebuie să gândească, dar nu știu cât de mult poți să-i spui într-adevăr fericire.

Intervenția psihologilor, în anumite situații individuale sau de grup, nu este exclusă în totalitate, dar există încă o mare neîncredere. Recurgerea la facilitatori externi este în mare parte experimentată ca o înfrângere, o slăbiciune, mai degrabă decât o modalitate de a rezolva o problemă. De fapt, în ciuda lipsei mijloacelor, există dorința de a gestiona totul pe plan intern chiar și pentru a nu lăsa lumea de afară să știe că suntem în dificultate.

Dacă ar fi să presupun o cauză a acestor rele, în primul rând aș indica o mentalitate patriarhală care consideră femeile și corpul ca fiind secundare și corespunzătoare funcției pe care o au și, în al doilea rând, o conducere bazată pe un model ierarhic, de la vârf spre bază, întemeiată pe exercitarea puterii asupra celorlalți. Să ne gândim la abatese, de pildă, care devin un pic «marile mame» ale comunității, un punct de referință exclusiv chiar și pentru cele mai mici decizii din viața proprie, cu un efect de-responsabilizator pentru consurori. Nu întâmplător suntem în fața instituțiilor numite «totale» în care, în schimbul dăruirii noastre «totale», ni se oferă o explicație globală a realității și o identitate definită și recunoscută, nu mai trebuie să ne punem atâtea întrebări și nu trebuie să ne gândim la nevoile primare a căror satisfacție este garantată de instituție. Toate acestea, însă, conduc și la o lipsă de creștere. O cochilie creează soliditate, dar este expusă unui risc constant de fisuri și, dacă se sparge, consecințele pentru cel care locuiește acolo pot fi letale. Nu mă refer la experiența mea directă, este vorba de o condiție difuză.

O altă problemă, care este unul dintre elementele care m-au condus să abandonez viața monahală, este că, în opinia mea, aceste instituții nu pot fi reformate. S-au făcut multe în post-Conciliu, am văzut multe tentative de reformă (nu rareori întrerupte), și eu, cu toată micimea mea, am încercat și, atâta timp cât am crezut că este posibil să fac ceva, am rămas, dar concluzia la care am ajuns este că nu e posibil să le reformezi din interior. Nu consider că ar avea nevoie de restructurare sau transformare: cred că ar trebui să devină cu adevărat cu totul altfel. Sunt instituții concepute pentru o cultură, o societate, o antropologie și o spiritualitate care sunt acum într-un proces de transformare radicală și care pentru femeile de astăzi – hârtie de turnesol a schimbărilor sociale – devin inacceptabile. Pot fi atractive probabil pentru femeile din sudul lumii, pentru care intrarea în mănăstirea reprezintă încă un salt în calitatea vieții, dar pentru femeile occidentale alegerea este penalizatoare. Viața monastică era cândva un prilej de promovare umană, culturală și spirituală pentru femei: astăzi riscă să se traducă exact în opusul acestor lucruri. Mai mult decât atât, având în vedere ideea pe care o avem astăzi despre ființa umană și demnitatea sa, este de asemenea dificil să acceptăm că Cristos vrea ca lucrurile să fie astfel, chiar dacă așa încearcă uneori «să ți le vândă».

Cred că nici măcar o intervenție precum eliminarea clauzurii nu ar putea ajuta mănăstirile feminine să nu mai fie instituții atât de anacronice. Poate că nu toată lumea știe că există trei tipuri de clauzură: cea papală, care depinde de Sfântul Scaun, în care nu poți nici să intri, nici să ieși din perimetrul mănăstirii fără permisiunea pontifului; cea constituțională, care depinde de episcop și care păzește clauzura prin verificarea unui fel de registru al veniturilor și cheltuielilor; și, în fine, cea a mănăstirilor numite «de tradiție antică» (pentru că înainte de 1200 clauzura nu exista), cum ar fi cele benedictine, în care abatesa însăși este cea care discerne situațiile. Eu, de exemplu, am putut să studiez și să predau pentru că abatesa mi-a dat o permisiune specială.

Dar nu aceasta este problema de fond, pentru că au fost fondate noi comunități contemplative care nu prevăd clauzura, și totuși problemele rămân: marginalizarea femeilor, probleme de putere, de-responsabilizarea, supunere în moduri coercitive și apoi prejudecățile obișnuite față de corp, afecte, parresie relațională. E o problemă de mentalitate. Este inutil să schimbi câteva elemente mici atunci când structura de bază, antropologică, teologică, sacramentală, culturală rămâne aceeași.

Diferit este discursul pentru seminarii. Chiar și astăzi, după cum am menționat, cel al preotului este un rol recunoscut, cu autoritate. La urma urmei, mulți preoți pot face ceea ce fac pentru că au o haină pe ei, o haină care pentru multă lume încă mai înseamnă ceva în termeni de importanță, respectabilitate, și care aduce cu ea farmecul sacrului. Am putut să experimentez pe mine însămi cât de multe lucruri ciudate îți pune lumea în cârcă, indiferent de ceea ce ești, crezi sau gândești pentru simplul fapt că porți o anumită haină, cu toată încărcătura simbolică pe care o aduce cu ea. Dacă anumiți preoți ar fi «muritori de rând», nimeni nu i-ar asculta. În opinia mea, Biserica Catolică este ultimul bastion patriarhal în care un bărbat occidental, astăzi în diverse contexte chemat să facă o reflecție profundă asupra propriei sale identități, poate în schimb intra fără să o pună la îndoială. Cu toate acestea, criza vocațională afectează atât universul feminin, cât și pe cel masculin. Evident, continuăm să o numim «criză» gândindu-ne la modelele pe care le avem în spatele nostru, dar nu ar fi așa dacă am ști spre ce modele ne îndreptăm: poate o Biserică cu un laicat mai responsabil și cu mai puține suprastructuri. Pe scurt, această criză nu este neapărat un lucru rău: ar putea fi o binecuvântare în vederea unei reforme a seminarelor, a clerului, a sistemului puterii. Din acest punct de vedere, după cum subliniază multe teologe, faptul că ar exista posibilitatea deschiderii față de hirotonirea femeilor «din disperare» – și fără a pune în discuție structura clericală –, nu ar fi un foarte mare pas înainte. Speranța este ca, în cazul în care hirotonirea va putea fi deschisă femeilor, toate acestea să se traducă într-o schimbare a modelului Bisericii. Într-adevăr, este necesară o schimbare a fundamentelor bazate pe mentalități, culturi, filosofii și convingeri care sunt de acum inacceptabile. Schimbarea acestor lucruri nu va însemna schimbarea pietrei unghiulare, care rămâne Cristos.

Misoginia Bisericii

Am văzut cu ochii mei, în mănăstiri și seminarii, misoginia Bisericii. Să ne gândim, de pildă, la diaconie care – după cum a spus papa Francisc – pentru femei devine cu ușurință «servitute» mai mult decât «serviciu».  Voi da doar două exemple. Unele dintre consurorile mele aveau ca însărcinare spălătoria preotului. Își petreceau timpul spălându-i lenjeria și călcându-i hainele. Eu, la ideea că această sarcină mi-ar putea reveni mie, am avut deseori mari îndoieli cu privire la vocația mea! Iar asta e normalitatea. Surori și femei de serviciu în slujba preotului. Este clar că ei cresc cu ideea că le pot folosi pentru scopurile lor, la orice nivel. Pentru a face conceptul și mai clar, iată și al doilea exemplu. Într-o zi, nu cu mulți ani în urmă, am fost invitată la un seminar de o anumită relevanță pentru a ține o conferință. Cu această ocazie, rectorul, cu multă mândrie și o anumită dorință de confidență, m-a condus să vizitez bucătăriile și mi-a arătat o trapă care ducea la etajul inferior. Acolo era o comunitate de surori foarte tinere din America Latină care se ocupau de bucătăria și rufele seminariștilor. Rectorul mi-a prezentat totul spunând: «Vezi? Asta e fața noastră feminină. Când seminariștii vor să audă o voce feminină, coboară și, aruncându-și rufele murdare, poate primesc un cuvânt feminin sau văd o față care le amintește de mama lor…». Eu am fost îngrozită. Nu numai din cauza a ceea ce mi-a apărut în fața ochilor, chiar și din punct de vedere arhitectural, ci pentru că mi s-a părut că nu-și dădea seama de aberația a ceea ce spunea și că poate în inima lui, în acest fel, credea că prețuiește așa-numitul geniu feminin.

Această concepție despre femei în Biserică este extinsă. Există congregații de surori care sunt chiar fondate având ca finalitate cea de slujire a preoților. În mod evident, nu există congregații masculine în serviciul călugărițelor. Ceea ce m-a scandalizat mereu este că, atâta timp cât suntem bucătărese, spălătorese sau, cel puțin, secretare, spațiul în comunitățile masculine ne este deschis (fără să avem, desigur, niciun impact asupra luării deciziilor sau a conducerii). Dacă, în schimb, revendicăm un loc de același nivel și oportunități, devenim o problemă. Să nu vină să-mi spună că după aceea seminariștii sau călugării se îndrăgostesc! Pentru că se îndrăgostesc și vor continua să se îndrăgostească atât de măicuță, cât și de bucătăreasă, de fata care pur și simplu vine la liturghie sau de femeia care vine să vorbească cu ei. Atunci când nu au relații de durată între ei, care sunt în afara oricărei suspiciuni. Castitatea este un alibi. Nu este potrivit ca bărbații și femeile să fie prea apropiați, cu siguranță, dar atunci când «slujim», această problemă dispare. Există un zid de depășit. Un zid care poate nici măcar nu a fost perceput.

În opinia mea, papa Francisc și-a schimbat poziția în această privință de-a lungul anilor. La început a fost foarte dezamăgitor pentru mine. Vorbea despre «Femeie» (la singular și cu majusculă) numai în rolurile de catehetă, bunică și mamă. Apoi a început să numească patriarhatul pe nume, denunțând sexismul din Biserică și acordând cu adevărat atenție acestor instanțe, pe care le-a definit «legitime». Mă gândesc, de exemplu, la înființarea unei comisii de studiu privind hirotonirea diaconală a femeilor ca răspuns la întrebările adresate în acest sens în 2016 de călugărițele Uniunii Superioarelor Majore. În plus, cred că reformele trec și prin simboluri, au incidență asupra mentalității comune mai mult decât o pot face documentele: în acest sens văd o acțiune deschisă față de femei. Mă gândesc, de asemenea, la referințele sale constante la milostivire, tandrețe, corp, grijă: acestea sunt cuvinte și gesturi care pot contribui la schimbarea unui anumit tip de mentalitate eclezială machistă și patriarhală. Mă gândesc și la toată munca pe care o face pentru a se asigura că serviciul diaconiei ecleziale nu se traduce într-un exercițiu de putere: este cel mai evanghelic lucru la care ne putem aștepta vreodată de la un Papă. Nu întâmplător, după părerea mea, are acest grup de episcopi foarte supărați care vâslesc împotriva lui plini de furie: pentru că le ia terenul privilegiilor de sub picioare.

Bineînțeles, el rămâne un om de optzeci de ani, un iezuit care a crescut într-o instituție care își formează membrii într-un anumit mod, în special în ceea ce privește femeile, așa că nu mă aștept cine știe ce revoluții. Desigur, ar fi frumos dacă Biserica ar recunoaște cel puțin economic numeroasele roluri pe care femeile deja le desfășoară în parohii, dieceze. Fără a trebui să ajungă în mod necesar să se gândească la un episcopat, un prezbiterat, ceea ce, în orice caz, nu ar fi contrar datelor biblice și teologice și ar fi într-adevăr de dorit, la fel ca și o mai mare recunoaștere a competențelor teologelor: multe studiază teologie și cel mult ajung să fie secretare ascunse în episcopii sau profesoare de religie. Ar fi o simplă recunoaștere de drept a ceea ce femeile fac deja în fapt: și dacă te gândești că, pentru a face câțiva pași în această direcție, nu ar fi nevoie nici măcar să fie schimbate documentele!

Viața de după mănăstire

În mod evident, la fel cum nu se intră în mănăstire dintr-un singur motiv, nu se pleacă dintr-un singur motiv, mai ales după douăzeci de ani. O perioadă de timp în care ai ocazia să meditezi îndelung la mai multe motive pentru a pleca, pentru că timp de douăzeci de ani ai găsit și multe alte motive pentru a continua să rămâi. Toată construcția personalității mele spirituale o datorez liturgiei, contactului zilnic cu Biblia, relațiilor cu personalități importante ale mișcării de reformă post-conciliară, muncii de cercetare și studiu pe care mi-au permis să o desfășor. Încă pare un pic special ca o călugăriță să se dedice exclusiv studiului și predării ca parte a muncii sale, ceea ce este considerat normal pentru bărbați.

La un moment dat, însă, mi-am dat seama că în interiorul mănăstirii părea că nu mai există spațiu pentru creșterea mea umană reală; și că, din contra, aceste institute pot deveni locuri de sclerotizare, chiar spirituală. Am văzut femei în vârstă cu maturitatea afectivă și psihologică a copiilor; călugărițe care prezentau adevărate regresii infantile sau cazuri psihologice borderline sclerotizându-se atât de mult încât au devenit patologii de negestionat. Iar acest lucru, când ai 30-40 de ani, te face să te întrebi: ce mă așteaptă? Dacă în acea viață monahală, despre care ai crezut că este o cale de maturizare atât umană, cât și creștină, vezi situații de umanitate disperată și cangrenată, te întrebi dacă acea instituție are efectiv capacitatea de a te face să crești. Unul dintre motivele pentru care am ieșit este că am vrut să continui să evoluez, să cresc, să caut, în timp ce mi se părea că a rămâne acolo înseamnă a accepta să rămân nemișcată.

Întrebarea dacă ceea ce făceam reflecta cu adevărat dorințele mele profunde, cred că mi-am pus-o mereu, așa cum cred de altfel că fac toți cei care doresc în mod autentic să-și ia viața în propriile mâini. Aș spune că impulsul care m-a făcut să plec a prins contur în câțiva ani, când am văzut că în interior nu mai existau marje de creștere și de revitalizare a comunității și am avut o conștientizare clară că la anumite dorințe, la anumite aspirații nu puteam și nu mai voiam să renunț. Mi-am spus că încă mai aveam energia să fac un salt, să-mi ofer o altă posibilitate și așa am făcut. Mai degrabă decât să rămân într-o realitate în care aveam, desigur, rolul meu, dar în care îmi vedeam orizonturile închizându-se tot mai mult, am încercat mai întâi să fac o experiență de monahism mixt, iar atunci când și acest experiment a fost închis mi-am dat seama că nu vreau să mă întorc înapoi și că nu mai există nicio realitate care să respecte ceea ce îmi doream. Când am ieșit, am descoperit că există o parte mare din femei care ar dori o reformă a instituțiilor monastice: multe dintre ele m-au contactat făcându-mi cunoscute multe situații corectate la repezeală (eremite care trăiesc în comunități masculine; experiențe experimentale, dar fără o perspectivă; pe scurt, tentative ad personam care, însă, nu rezolvă și nu lasă călugărițele mulțumite) încât m-am întrebat dacă nu este necesar să devin purtătoare de cuvânt a acestor instanțe. Am considerat că nu este cazul.

Viața în afara mănăstirii a fost atât de grea, în primul rând din punct de vedere economic, încât uneori mă întreb dacă am făcut bine să ies. Celor care pleacă, unele congregații le oferă sprijin pentru o perioadă de un an sau doi, dar acestea sunt alegeri făcute de la caz la caz. Practic nu ai nicio protecție. Eu aveam calificări profesionale, dar, fiind plătită de multe ori la negru, nu am acumulat nici compensații la încetarea contractului de muncă[1], nici contribuții pentru pensie. M-am trezit cu nimic în mână, sau să spunem cu foarte puțin: cinci pâini și doi  pești, am putea spune. Toate acestea sunt agravate de faptul că am ieșit într-o perioadă de criză, iar acum înțeleg de ce mulți nu sunt în stare să facă saltul în ciuda privațiunilor grave pe care le experimentează la nivel intern. Este prea dificil să te reinventezi pe tine însuți și propria ta viață, mai ales la o anumită vârstă. Cred că discursul este și mai valabil pentru preoți, căci pentru bărbați problema identității este poate și mai delicată. Și apoi dreptul canonic este conceput special pentru ei; în timp ce noi, femeile, suntem într-un fel «uitate». Pe scurt, trebuie să ai mare curaj, multă energie și de multe ori o doză bună de noroc. Apoi există oricum providența și trebuie să spun că am experimentat-o ​​mai mult în afara mănăstirii decât în ​​interior! Efectiv, atunci când sunt întrebată cum am reușit, răspund că nu știu. Prietenii au fost cu siguranță fundamentali. O surpriză frumoasă a fost apoi rețeaua de contacte și oportunități de locuri de muncă pe care grupurile de creștini homosexuali – precum Il Guado sau Cammini di speranza – m-au ajutat să le construiesc. A fost ceva la care nu mă așteptam, pentru că este o lume pe care am început să o frecventez recent. Noi oportunități de locuri de muncă încep să apară datorită masterului în coaching pe care l-am obținut odată ce am ieșit. Dar, pe scurt, toate acestea sunt ocazii încă de construit, ca și cum aș avea douăzeci de ani, în timp ce am aproape cincizeci! Astfel, trăiesc din paradoxuri: am o abilitare națională ca profesor universitar, dar nu cea pentru școală. Am contribuit la formarea mai multor generații de profesori de religie, dar pentru moment nu pot să predau la rândul meu religie. Între timp, am redescoperit vechile pasiuni (sunt antrenor de volei) și am dobândit noi competențe (în prezent lucrez în zona de resurse umane a unei companii).

Înainte de a părăsi mănăstirea, am avut speranța că voi putea trăi din munca mea de profesor. Afară de aceasta, speram să pot găsi realități care să-mi permită să-mi cultiv în continuare într-un mod mai profund viața spirituală, liturgică și de studiu. Parohiile (cu celebrările lor neîngrijite, conținuturi omiletice superficiale, cu devoțiunile și moralismul lor, cu reducerea vieții spirituale la liturghia duminicală) sunt locuri oarecum dificile pentru cei care au fost obișnuiți cu realitatea privilegiată a mănăstirii. Mari temeri nu am avut, căci dacă ai prea multe temeri nu faci un salt ca acesta. Aceeași doză de nesăbuință care poate m-a făcut să intru în mănăstire a fost apoi aceea care m-a făcut să ies. Desigur, dacă aș fi știut cât de greu avea să fie, poate m-aș fi gândit mai mult. Dar istoria nu se face din șovăieli și contraziceri, iar deocamdată nu regret deloc.

Autor: Selene Zorzi

(text cules și îngrijit de Ingrid Colanicchia)

Sursa: MicroMega, 4/2018, pp. 177-186

[1] Trattamento di fine rapporto (n. tr.).