Dacă este dreaptă, nu este iubire

„Prin însăși natura ei iubirea este nedreaptă, nu urmează regulile dreptății, fie ea civilă sau religioasă, potrivit cărora fiecăruia i se cuvine ceea ce merită, atât ca recompensă, cât și ca pedeapsă”. Pe ilLibraio.it reflecția biblistului Alberto Maggi, care subliniază: „Iubirea adevărată nu calculează, riscă, nu cere asigurări, ci pariază pe ceea ce persoana iubită poate deveni…”

Prin însăși natura ei iubirea este nedreaptă, nu urmează regulile dreptății, fie ea civilă sau religioasă, potrivit cărora fiecăruia i se cuvine ceea ce merită, atât ca recompensă, cât și ca pedeapsă. Iubirea depășește spațiul restrâns al dreptății creat de oameni pentru a reglementa conviețuirea umană și a le garanta siguranța și merge mai departe, explorând lumi necunoscute, întâmpinând cu siguranță riscuri imprevizibile, care permit însă eliberarea în individ a unor energii secrete și a unor capacități inedite de a se dărui în mod generos, cu consecințe inimaginabile.

Creșterea umanității spre înțelegerea demnității și unicității oamenilor nu are loc prin aplicarea rigidă a dreptății, ci prin forme misterioase, originale și noi de iubire care îl manifestă pe Dumnezeul care este tocmai „iubire nebună” față de om (Cabasila).

Drama lui Osea

În Biblie este singulară povestea lui Oséa, profetul care a ajuns să compare primul relația dintre Dumnezeu și poporul său cu cea dintre mire și mireasă. Osea a ajuns la această imagine pornind de la situația sa matrimonială tragică. De fapt, profetul se căsătorise cu Gómer, o femeie care, în ciuda faptului că i-a dat trei copii, fugea din când în când cu vreun nou iubit. Dar Osea era atât de îndrăgostit de soția infidelă, încât se ducea s-o ia de fiecare dată și o aducea acasă. Când femeia a fugit de el pentru a nu știu câta oară cu alți amanți, profetul și-a pierdut răbdarea, a ajuns-o din urmă, i-a enumerat toate ticăloșiile și a pronunțat formula juridică de desfacere a căsătoriei: „Ea nu mai este soția mea, iar eu nu mai sunt soțul ei” (Os 2,4). Ajungând la momentul pronunțării verdictului, după ce a înșirat toate nelegiuirile lui Gómer, care „mergea după iubiții ei în timp ce uita de soțul ei”, acesta a amenințat-o („O voi pedepsi pentru zilele dedicate Baálilor…”, Os 2,15), apoi i-a zis: „De aceea…”.

Soția sa aștepta condamnarea la moarte. De fapt, dreptatea divină prevedea pedeapsa cu moartea pentru adultere (Lev 20,10). Însă Osea, fidel numelui său, care înseamnă „Domnul mântuiește”, fiind încă profund îndrăgostit de soție, a făcut ca iubirea lui să învingă asupra dreptății și a spus: „De aceea, iată, o voi seduce, o voi duce în pustiu și îi voi vorbi la inimă” (Os 2,16).

Oséa trece de la „O voi pedepsi…” la „O voi seduce…”, propunând femeii o nouă lună de miere în deșert, pentru a încerca să redescopere frumusețea vieții lor conjugale.

Capabil să-și ierte soția fără nicio garanție de fidelitate, după ce a văzut și a luat în considerare antecedentele, Osea înțelege că iertarea nu se acordă ca o consecință a pocăinței individului, ci o precedă. Profetul ajunge la conștientizarea că aceasta este și relația dintre Dumnezeu și oameni: Domnul, de fapt, nu iartă pe poporul său pentru că acesta s-a convertit, ci îl umple de iubire ca să se poată converti.

Profetul Osea îi este deosebit de drag lui Isus, care îl menționează de două ori în învățăturile sale („Mergeți și învățați ce înseamnă: „Îndurare vreau, şi nu jertfă”, Mt 9,13; 12,7; Os 6,6). Întâlnirea Domnului cu păcătosul nu este aceea a judecătorului care cere socoteală pentru greșeli, ci este aceea a îndrăgostitului care își dăruiește iubirea nemaiîntâlnită: „Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu…” (In 4: 10).

Iubirea lui Dumnezeu nu urmează criteriile dreptății umane, conform căreia este prevăzută o răsplată sau o pedeapsă în funcție de comportamentul fiecăruia. Isus, de fapt, demonstrează o voință de bine care este independentă de calitatea persoanelor cărora le este destinată, la fel ca cea a Tatălui „care face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni și să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mt 5,45) și care „este bun față de cei nerecunoscători și răi” (Lc 6,35).

Nedreptate flagrantă

Iubirea cu care Dumnezeu îi iubește pe oameni, o iubire care îi poate deconcerta și scandaliza pe cei care rămân închiși în spațiul îngust al dreptății, este prezentată în mod explicit de Isus în parabola lucrătorilor în vie (Mt 20, 1-16). Isus povestește despre stăpânul unei vii care iese în zori să angajeze muncitori cu care se înțelege să le plătească un dinar (4 gr. argint), salariul obișnuit pentru o zi întreagă de muncă. La nouă dimineața iese din nou și, găsind pe „alții care stăteau inactivi în piață”, îi angajează și pe aceștia, promițându-le că le va plăti ceea ce este drept, adică o plată stabilită în funcție de timpul lucrat, deci mai puțin de un dinar. În alte momente ale zilei, pe la amiază și în jurul orei trei, stăpânul îi invită pe toți pe care îi întâlnește să meargă și ei să lucreze în vie. Chiar și la apus, când de obicei se termină munca, îi cheamă pe alții la vie. În realitate, convocarea acestora din urmă se datorează mai mult dorinței stăpânului de a-i face să lucreze decât necesității sale efective.

La apus, la sfârșitul zilei de muncă, când lucrătorii sunt plătiți („Să-i dai plata în aceeași zi, înainte de apusul soarelui”, Deut 24,15), cu mare surpriză, cei din urmă, a căror contribuție la muncă fusese puțin mai mult decât o figurație, sunt tratați ca cei dintâi, întrucât primesc salariul unei zile întregi de muncă. Dacă cei care nu au muncit nici măcar o oră au primit un dinar, este logic și chiar mai mult decât corect să deducem că cei care au lucrat de dimineață să creadă că vor primi mai mult decât au convenit. Primind și ei un dinar, sunt dezamăgiți și protestează că sunt tratați ca cei din urmă, ei care au „suportat greutatea zilei și arșița”. Stăpânul viei răspunde că el nu se comportă în mod nedrept, ci în mod generos. Nu ia nimic din suma cu care s-a înțeles cu cei dintâi în momentul angajării, ci intenționează să acorde aceeași compensație și celor din urmă.

Cu această învățătură Isus vrea să ne facă să înțelegem că, dacă conform religiei oamenii trebuiau să merite ceea ce Dumnezeu le acorda, acum, odată cu el, toate acestea se schimbă: iubirea lui Dumnezeu nu este acordată pentru meritele oamenilor, ci din generozitatea Tatălui. În mod evident, lucrătorii de la ultima oră nu merită plata unei zile întregi de muncă, dar această compensație nu le este acordată pentru meritele dobândite, ci pentru nevoile pe care le au. Domnul nu acționează în funcție de virtuților oamenilor, ci în funcție de nevoile lor și, de aceea, depășește sensul comun al dreptății pentru a-l înlocui cu cel al milostivirii divine.

Nebunia lui Dumnezeu

Iubirea Creatorului față de creaturile sale depășește conceptul uman de dreptate și frizează nebunia, după cum relatează Isus într-o altă parabolă în care descrie comportamentul unui tată față de fiul scelerat care, după ce a cerut și obținut moștenirea, o risipește într-un scurt timp trezindu-se flămând (Lc 15,11-31). Acest tânăr acționează numai în funcție de interesul său: din interes a părăsit casa tatălui său și din conveniență intenționează să se întoarcă; nu-i lipsește tatăl, ci pâinea. Când tatăl îl vede întorcându-se, nu așteaptă ca acest scelerat să ajungă și să-și ceară iertare, ci merge în întâmpinarea lui și în loc să-l mustre, îl uimește cu gesturi care exprimă o iubire exagerată. Tatăl nu îi cere fiului dovezi de convertire, ci îl învăluie cu o asemenea putere a iubirii, încât, dacă este primită, îl va putea face să se căiască și să dorească să-și schimbe comportamentul. Intensitatea acestei iubiri este simbolizată de ordinele pe care tatăl le dă slujitorilor, primul dintre care este să-l îmbrace cu o haină nouă, „cea mai bună”, care în cultura vremii indica conferirea unei mari autorități și demnități (1 Mac 6,14-15). Urmează apoi porunca cea mai nebunească, aceea de a-i pune inel în deget, adică de a-i încredința sigiliul familiei, ceea ce înseamnă conferirea puterilor depline asupra administrării casei (Est 8,2). Acestui fiu incapabil să se descurce, tatăl îi încredințează toate averile sale. Este o nebunie, este „nebunia lui Dumnezeu” (1 Cor 1,25). Tatăl nu are nicio garanție cu privire la modul în care se va comporta fiul și de fapt nu este exclus ca noaptea el să fugă de acasă cu toate bunurile familiei. Iubirea adevărată nu calculează, riscă, nu cere asigurări, ci pariază pe ceea ce persoana iubită poate deveni.

Pr. Alberto Maggi, 22/03/2023

Sursa: ilLibraio.it

AUTORUL – Alberto Maggi, călugăr din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française de Jérusalem.

Biblist și colaborator asiduu al revistei ilLibraio.it, este una dintre vocile Bisericii cele mai ascultate de credincioși și necredincioși. Fondator al Centrului de Studii Biblice „Giovanni Vannucci” din Montefano (MC), se ocupă de răspândirea sfintelor scripturi, interpretându-le mereu în slujba dreptății, niciodată a puterii. La Garzanti a publicat Chi non muore si rivede (Cei care nu mor se vor revedea), Nostra signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor), L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții), Di questi tempi (În aceste vremuri), Due in condotta (Doi la purtare), La verità ci rende liberi (Adevărul ne face liberi, o conversație cu vaticanistul cotidianului Repubblica, Paolo Rodari) și Botte e risposte – Come reagire quando la vita ci interroga (Schimb de replici – Cum să reacționăm când viața ne pune întrebări).

Ultima sa carte, publicată tot la Garzanti, este dedicată figurii Bernadetei.

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pe ilLibraio.it