Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi

Duminica a 2-a după Crăciun – 4 ianuarie 2015

Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi – Comentariu la evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Ioan 1,1-18

¹La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu.

²Acesta era la început la Dumnezeu.

³Toate au luat ființă prin el și fără el nu a luat ființă nimic din ceea ce există.

⁴În el era viața și viața era lumina oamenilor,

⁵iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o.

⁶A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan.

⁷Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toți să creadă prin el.

⁸Nu era el lumina, ci [a venit] să dea mărturie despre lumină.

⁹[Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om.

¹⁰Era în lume și lumea a luat ființă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut.

¹¹A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit.

¹²Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu,

¹³care nu din sânge, nici din voința trupului, nici din voința bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut.

¹⁴Şi Cuvântul s-a făcut trup și a venit să locuiască în noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.

¹⁵Ioan a dat mărturie despre el și a strigat, zicând: «Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a fost înaintea mea pentru că era mai înainte de mine».

¹⁶Căci noi toți am primit din plinătatea lui har după har.

¹⁷Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul și adevărul au venit prin Isus Cristos.

¹⁸Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul primul născut, care este Dumnezeu și este în sânul Tatălui, el l-a revelat.

Ioan 1,1-18

În prologul Evangheliei sale, Ioan rezumă și formulează întregul conținut al lucrării sale. Deci sunt optsprezece versete prețioase și foarte bogate. Pentru a le înțelege, să începem cu afirmația clamoroasă pe care evanghelistul o pune la sfârșitul prologului. Evanghelistul scrie: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu”. Aceasta este o afirmație gravă, peremptorie, care, printre altele, contrazice Biblia însăși, deoarece în Biblie se afirmă că Moise și alte personaje l-au văzut pe Dumnezeu.

Ioan nu este de acord: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu”. Prin urmare, descrierile făcute despre Dumnezeu, chiar și din partea lui Moise, sunt limitate, sunt incomplete, uneori deviante, sau chiar false. Deci nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu. „Fiul unicul născut”, unicul născut în sensul unicității acestui fiu, „care este Dumnezeu”, care este Dumnezeu el însuși, „și este în sânul Tatălui”, adică în deplina intimitate a Tatălui, „el l-a revelat”.

Cu această afirmație evanghelistul își încheie prologul invitându-ne astfel să ne concentrăm toată atenția asupra figurii lui Isus. Ce înseamnă că nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu și doar fiul său ni l-a descoperit? Că Isus nu este egal cu Dumnezeu, ci Dumnezeu este egal cu Isus. Dacă spunem că Isus este egal cu Dumnezeu înseamnă că avem deja o imagine, o idee despre Dumnezeu.

Ei bine, evanghelistul ne invită să suspendăm această imagine și să ne concentrăm toată atenția asupra lui Isus. Tot ce vedem în Isus este Dumnezeu. Deci, nu Isus este egal cu Dumnezeu, ci Dumnezeu este egal cu Isus, iar multe imagini și multe idei despre Dumnezeu, văzând comportamentul și învățătura lui Isus, vor cădea în mod inevitabil.

Așadar, evanghelistul ne invită să ne concentrăm toată atenția asupra lui Isus pentru că în el Dumnezeu se manifestă. Și tocmai pentru că în Isus se manifestă divinitatea, iar noi mergem înapoi în această lectură a prologului, a fost nevoie de o nouă relație între oameni și Dumnezeu. Moise, slujitorul lui Dumnezeu, impusese o relație între slujitori şi Domnul lor, bazată pe supunere; ei bine, Isus, care nu este slujitorul lui Dumnezeu, ci fiul lui Dumnezeu, propune o nouă relație între fii și Tatăl lor, care nu este bazată pe obediență, ci pe asemănarea noastră cu el și pe îmbrățișarea iubirii sale.

Iată de ce atunci în versetul precedent evanghelistul a scris: „Pentru că legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul”, „harul și adevărul” este o expresie care indică iubirea fidelă, iubirea adevărată, „au venit prin Isus Cristos”. Deci o nouă relație care nu mai este bazată pe lege, ci pe îmbrățișarea iubirii sale.

Și, mergând mereu înapoi în lectura acestui prolog, evanghelistul scrie: „din plinătatea lui”, adică din plinătatea acestui om în care se manifestă condiția dumnezeiască, „noi toți am primit har după har”. Ce vrea să spună evanghelistul? Este dinamismul vieții credinciosului și al comunității creștine.

Iubirea primită de la Tatăl este urmată de o iubire comunicată fraților, acesta este dinamismul creșterii credincioșilor. Cu cât este mai mare răspunsul acestei iubiri față de fratele nostru, cu atât mai mare va fi, la rândul său, răspunsul iubirii din partea lui Dumnezeu. Prin urmare, cu cât comunicăm mai mult această iubire fraților noștri, cu atât primim mai mult iubire din partea lui Dumnezeu. Asta într-un crescendo nesfârșit.

Această creștere în iubire este ceea ce îl realizează pe individ și credincios. Și, continuând să mergem înapoi, sărind peste câteva versete, ajungem la afirmația importantă a evanghelistului că „Logosul”, logosul însemnă cuvântul creator, înțelepciunea creatoare, „s-a făcut”… Evanghelistul nu scrie că s-a făcut om, ci folosește termenul „carne”, care îl indică pe om în slăbiciunea sa totală.

Planul lui Dumnezeu nu se realizează într-un supraom, greu de imitat, pe care îl putem doar admira, ci se realizează în slăbiciunea omenească. Aceasta înseamnă că Dumnezeu se manifestă în umanitate. Cu cât omul devine mai uman, cu atât manifestă mai mult divinul care este în el. Iar acest Cuvânt care s-a făcut carne, acest plan al lui Dumnezeu care se face carne, este plinătatea iubirii lui Dumnezeu care se manifestă într-un om care devine singurul sanctuar adevărat din care radiază iubirea Tatălui.

Iar acest Cuvânt care s-a făcut carne, s-a făcut om în slăbiciunea lui, scrie evanghelistul: „Este plin de har și de adevăr”, adică în mod complet. Trăsătura distinctivă a lui Isus este iubirea fidelă. Când iubirea este adevărata? Când este fidelă. Iar acest Cuvânt care s-a făcut carne, care s-a făcut om, ne trimite așadar la începutul prologului, unde evanghelistul scrie: „La început era Cuvântul”.

Ioan se distanțează de teologia cărții Genezei, care afirma că „La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul”. Nu, evanghelistul nu este de acord. La început, chiar înainte de a fi fost creat cerul și pământul, a existat acest Cuvânt, adică acest cuvânt creator, înțelepciune creatoare, un cuvânt care are un plan și, chiar înainte de crearea lumii, acest plan îl interpela pe Dumnezeu .

Și care era acest plan? Acela de a-i da omului condiția divină. Acesta este planul lui Dumnezeu pentru umanitate, deci putem defini prologul ca fiind imnul iubirii lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, imnul optimismului lui Dumnezeu. Dumnezeu este atât de îndrăgostit de oameni încât, încă înainte de a crea lumea, a avut planul de a dărui oamenilor propria sa condiție, condiția divină.

Și din acest motiv, chiar în centrul prologului, deci versetul cel mai important din toată această compoziție, evanghelistul scrie că în timp ce acest plan „a venit la ai săi, ai săi nu l-au primit”. Acesta este un avertisment mereu prezent pentru toate comunitățile: „Însă celor care l-au primit le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu”.

Fii ai lui Dumnezeu nu ne naștem, ci devenim, îmbrățișându-l pe Isus ca plan de iubire al lui Dumnezeu pentru propria existență. Acest fapt de a putea deveni fii ai lui Dumnezeu al celor care îl îmbrățișează pe Isus, înseamnă că Dumnezeu nu-l absoarbe deci pe om, nu-l îndepărtează sau îl sustrage de la ceilalți, ci el este un Dumnezeu care îl potențează pe om, îi comunică propria sa capacitate de iubire pentru ca, asemenea lui și împreună cu el, să meargă spre ceilalți. Noutatea adusă de Isus este că nu mai trăim pentru Dumnezeu, ci trăim din Dumnezeu. Acesta este prologul lui Ioan, deci un imn la optimismul lui Dumnezeu pentru umanitate și o propunere ca fiecare om să devină fiu al lui Dumnezeu. Fii ai lui Dumnezeu nu ne naștem, ci devenim, printr-o alegere continuă și zilnică a iubirii fidele precum cea pe care ne-o comunică Tatăl.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii biblice