Curajul responsabilității

La bine și la rău, umani pentru că suntem liberi

În căutarea sensului deplin al existenței noastre, dincolo de cele două dogmatisme opuse, cel raționalist și cel fideist

În acest timp lăptos pe care nu-l mai înțelegem și pe care din acest motiv îl numim postmodern, numind doar ceea ce el a încetat să mai fie, ne confruntăm cu probleme imense și în cea mai mare parte inedite, care se adaugă celor cronice care au tulburat dintotdeauna omenirea. Probleme de etică individuală, cum ar fi cele de bioetică cu privire la începutul și sfârșitul vieții, cu privire la identitatea de gen și homofobia conexă. Probleme de etică a mediului, cum ar fi schimbările climatice și distrugerea antropică a unor întregi ecosisteme. Probleme de etică socială, precum inegalitățile economice din ce în ce mai mari. Probleme educaționale, date de lipsa unei viziuni comune asupra ființei umane care face ca școlile noastre să ofere doar instruire și nicio educație și formare, care, pe de altă parte, sunt exact ceea ce au nevoie copiii cel mai mult. Probleme geopolitice care apar pe fiecare stradă a orașelor noastre în care asistăm la întâlnirea și deseori la ciocnirea dintre diferite civilizații, fără nici cea mai mică întrezărire a viitorului care ne așteaptă.

Societatea este guvernată tot mai mult de mecanisme care îi determină pe mulți să vorbească despre post-uman, cu tehnologia care transferă inteligența noastră în mașini prefigurând tranziția de la Homo Sapiens la Machina sapiens, în timp ce noi devenim mereu mai mult mașini și suntem tratați din ce în ce mai mult ca niște mașini. În acest scenariu, ultimul lucru de care avem nevoie este vechea opoziție ideologică credință/rațiune. De ce anume avem nevoie în schimb? De a ne clarifica ideile cât mai sincer posibil despre esența noastră cea mai autentică ca ființe umane. Cine suntem cu adevărat? Cine este Homo sapiens?

În timpul existenței sale, Norberto Bobbio s-a definit întotdeauna străin de credință, uneori în mod explicit ne-credincios: «Eu nu sunt un om al credinței, sunt un om al rațiunii și nu mă încred în nicio credință». (MicroMega, Almanacco di filosofia 2/2000, p. 7). Cu toate acestea, a doua zi după moartea sa, pe 10 ianuarie 2004, a fost publicat în acest ziar (La Stampa) un text, cunoscut astăzi cu titlul de Ultimele dorințe, în care filosoful scria: «Nu mă consider nici ateu, nici agnostic. Ca om al rațiunii, nu al credinței, știu că sunt cufundat în misterul pe care rațiunea nu reușește să-l pătrundă până la capăt, iar diferitele religii îl interpretează în diferite moduri». Cu aceste cuvinte Bobbio descrie o relație complet diferită dintre rațiune și credință în comparație cu abordarea dominantă.

De obicei se crede că rațiunea elimină misterul pentru a introduce claritatea raționamentului și că, dimpotrivă, credința face apel la mister pentru a dezvălui adevăruri numite «dogme» și precepte numite «porunci». Bobbio răstoarnă perspectiva: rațiunea este cea care înțelege că suntem «cufundați în mister», cu privire la care diferitele religii sunt interpretări imperfecte. El depășește astfel cele două dogmatisme opuse: cel raționalist, potrivit căruia rațiunea este lumină și credința obscuritate, și cel fideist, potrivit căruia rațiunea este obscuritate și credința lumină, și afirmă în schimb un statut complet aparte: rațiunea și credința sunt ambele întunecime. Este așa-numita «docta ignorantia» cu privire la sensul ultim al vieții, la care se poate adera atât din perspectiva credinței, cât și a necredinței și care, în cei care și-o însușesc, generează «blândețe», pentru a relua o virtute atât de iubită de Bobbio, care i-a făcut un elogiu memorabil și de care timpul nostru are o nevoie imensă. Nu mai avem nevoie să ne împărțim între cei care cred și cei care nu cred; mai degrabă avem nevoie să ne unim în exercițiul gândirii, blânzi, adică fără voința primatului, pentru a gândi și a înțelege ființa noastră.

În această privință, susțin că cea mai prețioasă particularitate a noastră constă în a putea percepe ceea ce Bobbio numea mister, a cărui manifestare cea mai sublimă este conștiința morală și responsabilitatea care izvorăște din ea. Cine suntem atunci? Suntem inteligențe capabile de uimire și voințe libere capabile de responsabilitate.

Caracteristicile noastre cele mai specifice (statura erectă, neocortexul, codul genetic, inteligența analitică, rațiunea sintetică, sentimentul, inteligența emoțională) nu sunt de așa natură încât să ne încadreze într-o definiție: noi rămânem oricum nedefiniți datorită unui spațiu gol din noi pe care îl putem numi haos, un cuvânt grecesc antic care ar trebui să fie scris chaos și care înseamnă în sens propriu «gol», «abis». În fiecare dintre noi se mișcă o cantitate nedeterminată de energie a cărei acțiune este esențială, în bine sau în rău, pentru a avea plinătatea unei ființe umane. Vorbesc despre libertate, fără de care nu există umanitate și care constituie probabil cel mai mare mister din univers.

Prin urmare, valoarea unei ființe umane depinde de capacitatea sa de libertate. Ceea ce înseamnă că trebuie să facem totul pentru a ne păzi haosul și pentru a-l direcționa spre a produce conștientizare și creativitate, rămânând însă întotdeauna o posibilitate reînnoită de haos. Astfel se împlinește dialectica subtilă a vieții, care este capacitatea de obediență și rebeliune, de rezistență și capitulare, de imitare și creație liberă. Într-un singur cuvânt, de responsabilitate.

Dacă mă gândesc la marile femei și bărbați pe care i-am cunoscut, constat că ceea ce îi face mari în ochii mei este altceva decât simpla rațiune. Ființa umană este rațiune, dar și voință și sentiment, iar eu cred că sensul deplin al existenței noastre este dat de ansamblul rațiunii, voinței și sentimentului. Tocmai unirea lor creează o ființă umană autentică. Unirea rațiunii, a voinței și a sentimentului se numește cu un singur cuvânt «conștiință», sau, în mod poetic, «inimă». Din termenul inimă [cor] vine termenul «curaj». Și până la urmă, pentru mine, sensul vieții constă în curajul care continuă să creadă în mod conștient și responsabil în idealurile înalte ale umanității (binele, dreptatea, adevărul, frumusețea, iubirea) chiar și într-o lume ca aceasta. Aceasta este, de fapt, adevărata credință.

Vito Mancuso, La Stampa, 6 iulie 2021

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor la Masterul în Meditație și Neuroștiințe de la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021. Printre celelalte lucrări ale sale: I quattro maestri (Cei patru maeștri), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și frica) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).