Actualitate

Cum putem interpreta astăzi învierea lui Isus?

by Anton Ivanov · Published 17/05/2022 · Updated 05/09/2023

Traducere din Carlo Molari, Il cammino spirituale del cristiano (Călătoria spirituală a creștinului), Partea a Patra – Spiritualitatea creștină, capitolul 3 – Privirea ațintită asupra lui Isus, «inițiatorul și desăvârșitorul credinței pe care noi o mărturisim», paragraful 8 – Evenimentul înviere, narațiuni discordante

Evenimentul înviere, narațiuni discordante

Trebuie să încercăm acum să precizăm bine ce înțelegem când spunem că învierea lui Cristos este obiectul credinței noastre și cum putem gândi această experiență astăzi. Pentru că în mod cert un lucru este modul în care a fost trăită experiența învierii pe vremea lui Isus, modul în care a fost interpretată, și un alt lucru este modul în care noi trăim această experiență în credință și cum o interpretăm. După cum vom vedea, există o diferență notabilă.

Să începem prin a sublinia diferențele dintre textele care relatează învierea sau, mai bine, care relatează experiențele pe care apostolii le-au avut cu privire la înviere. Este vorba de relatări foarte diferite între ele, care au apărut în mod independent unele de altele.[1] Când au fost reunite în canon și s-au observat deosebirile, acestea au fost menținute așa cum sunt și nu au fost corectate, tocmai pentru că evenimentele petrecute sunt întotdeauna mai profunde decât ceea ce este apoi relatat.[2] Narațiunea trădează întotdeauna, într-o oarecare măsură, evenimentul pentru că implică un moment de interpretare, de aceea reunirea relatărilor şi armonizarea lor ar fi însemnat impunerea unei interpretări asupra celorlalte şi, prin urmare, sărăcirea conținutului a ceea ce s-a transmis. Este necesar ca diferențele dintre diversele expuneri să fie menținute, iar acestea, în relatările învierii, sunt foarte clare. Dintre toate, vreau să subliniez cum Matei ajunge aproape să descrie faptul în apariția lui: vorbește despre piatra care cade, care este îndepărtată și ar da ideea că învierea are loc tocmai în momentul în care femeile ajung la mormânt. În realitate nu știm când a avut loc și, mai presus de toate, nu știm nici în ce a constat și în ce constă. Ceea ce știm este că Isus a murit în ziua Paraschevei – acest lucru este cert, în privința aceasta există un acord între toate Evangheliile – când erau uciși în templu mieii care spre seară, începutul zilei în care cădea Paștele, aveau să fie consumați la masa pascală.[3] În acel an, cu multă probabilitate anul 30, ziua următoare avea să fie o zi cu o dublă solemnitate: marele Paște care, conform calendarului lunisolar al templului, cădea într-o sâmbătă. Cu siguranță a fost o zi în care s-a respectat odihna, de unde și pauza în relatările patimilor. În încheierea Evangheliei sale, Matei descrie astfel ceea ce s-a întâmplat:

După ce a trecut sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena şi cealaltă Marie s-au dus să viziteze mormântul. Şi, iată, a fost un cutremur mare! Un înger al Domnului a coborât din cer, s-a apropiat şi a rostogolit piatra, apoi s-a așezat pe ea. – Nu spune că aceasta este învierea, dar dramatizează situația și aproape că o face vizibilă: această piatră, acest înger care coboară, este în mod clar o dramatizare care pare să meargă până acolo încât să o descrie. Apoi îl descrie pe îngerul care coboară din cer și spune: «Voi, nu vă temeți! … Mergeți în grabă şi spuneți discipolilor lui: „A înviat din morți și, iată, merge înaintea voastră în Galileea! Acolo îl veți vedea”. Iată, v-am spus!». (Mt 28,1-7)

Și imediat după invitația îngerului avem invitația lui Isus însuși:

Și, iată, Isus le-a ieșit în întâmpinare și le-a zis: «Sănătate vouă!». Iar ele, apropiindu-se, i-au cuprins picioarele şi l-au adorat. Atunci Isus le-a zis: «Nu vă temeți! Mergeți şi dați de știre fraților mei să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea!». (Mt 28,9-10)

Atunci femeile s-au dus și le-au spus apostolilor. Iată cum se termină Evanghelia după Matei:[4]

Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele indicat lor de Isus. Cum l-au văzut, s-au prosternat în fața lui. Însă ei se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a spus: «Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Așadar, mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii!». (Mt 28,16-20)

Apariția lui Isus despre care vorbește aici Matei are loc în Galileea și, prin urmare, la câteva zile după prima apariție avută de femei, timpul necesar pentru a ajunge din Ierusalim. Luca, în schimb, la fel ca Ioan, plasează acest episod în Ierusalim în aceeași zi în care Isus apare. Sunt narațiuni cu adevărat diferite. Atrag atenția asupra acestui lucru pentru a pune în lumină un fapt important și pentru noi: și anume că evenimentul nu este cunoscut în sine, nu știm exact cum s-a întâmplat; și nici nu știm în ce constă pentru că nu avem categoriile necesare pentru a gândi viața definitivă a omului. Îl putem interpreta într-un fel, dar cu siguranță va fi diferit de cel al apostolilor; și este o diversitate care trebuie menținută pentru că evenimentul depășește relatările, este diferit de modul în care a fost relatat: noi avem un indiciu care ne spune că s-a întâmplat ceva, dar nu știm ce s-a întâmplat. Acest lucru trebuie să fie foarte clar, ca să nu ajungem să identificăm evenimentul cu interpretarea pe care o putem da noi, nici despre înviere, nici despre aparițiile ulterioare; evenimente pe care trebuie să le menținem distincte unele de altele.

Interpretarea discipolilor

Să ne întrebăm atunci cum au interpretat discipolii lui Isus învierea. În expunerile Noului Testament există referirea la materialitatea trupului care este reluată după moarte. Paul vorbește despre trupul spiritual care în sine este o contradicție, deoarece trupul la care se referă discipolii este trupul fizic, compus din moleculele și elementele care au rămas cu siguranță pe pământ, în timp ce ei, în schimb, credeau că fuseseră transportate în altă parte, deasupra norilor, locul care era sfera paradisului, spațiul în care Dumnezeu stătea pe tronul său. Aceasta era concepția lor: deasupra norilor exista un spațiu, deci o realitate temporală, unde atomii și moleculele trupului fuseseră duse. De aici și interpretarea învierii și, de asemenea, a înălțării pe care o relatează Luca: Isus se urca la cer în timp ce discipolii priveau în sus.

Astăzi noi știm că, datorită modului în care este structurată lumea, realitatea materială rămâne pe pământul nostru, motiv pentru care cu siguranță învierea și înălțarea nu au constat în asta. Elementele, atomii de fier, de zinc sau aur, care se află acum în sângele nostru se schimbă constant și revin continuu în ciclu; nu există o structură moleculară care este apoi dusă în alt loc pentru a ne reconstitui realitatea. Învierea constă în intrarea într-o nouă dimensiune a vieții, o dimensiune spirituală care este diferită de cea pe care o trăim acum. Elementele materiale care alcătuiau trupul lui Isus au reintrat în ciclul naturii, atomii care îl alcătuiau sunt încă printre noi pe pământ, fac parte din trupurile noastre. Trupul nostru este reînnoit continuu; suntem cele mai reciclate ființe, după cum spunea părintele Coyne, astronomul iezuit, pentru că, în calitate de ființe vii, suntem cei mai complecși și în noi există o continuă reînnoire: fierul care este în sângele nostru și calciul care este în oasele noastre este continuu reînnoit, și așa mai departe pentru celelalte elemente. Identitatea noastră, în cea mai spirituală interpretare, nu este dată de identitatea atomilor care ne constituie, ci de structurile prin care suntem în măsură să operăm, să gândim și să facem să înflorească această nouă calitate, această nouă dimensiune care este spiritul: o schimbare profundă în interpretare. Dacă cineva din vremea lui Isus ar fi negat că trupul ar fi fost dus în altă parte, ar fi negat însăși realitatea învierii, pentru că acesta era modelul și nivelul de cunoaștere al vremii. Astăzi noi putem afirma liniștiți că elementele constitutive ale trupului lui Isus au intrat în ciclul realității create, crezând în același timp în învierea Domnului, adică în intrarea sa într-o nouă dimensiune a vieții. Deci putem vedea clar distincția dintre eveniment, narațiunea evenimentului și interpretarea care se dă despre acesta, adică așa cum reiese din narațiune; dar narațiunea se distinge deja de interpretarea evenimentului, chiar dacă o reflectă. Este bine să păstrăm aceste distincții pentru că noi nu suntem obligați să avem aceeași interpretare ca discipolii lui Isus și nici nu suntem obligați să facem o alegere între diferitele relatări. Credința privește evenimentul în natura sa indescifrabilă, în caracterul său misterios care este dincolo. Așa cum se întâmplă adesea și în viața noastră.

Chiar și în viața noastră evenimentele care ne constituie, experiențele pe care le avem, conțin întotdeauna o componentă care merge dincolo de interpretarea noastră. De aceea noi suntem în măsură să interpretăm într-un mod mereu nou chiar și istoria, copilăria și adolescența noastră; suntem capabili să surprindem caracteristici mereu noi, pentru că ceea ce am trăit este mult mai complex decât ceea ce am păstrat în memorie. Acest lucru implică faptul că ceea ce am înțeles prin trăirea evenimentului este minim în comparație cu ceea ce am trăit. Asta și în copilăria noastră. Dacă într-o zi vor reuși să transcrie experiența, chiar să o traducă nu doar în imagini, ci în conținuturi ale experienței, așa cum se întâmplă acum cu dispozitivele care permit vizualizarea virtuală, nu este exclus că se va putea ajunge la înregistrarea și păstrarea experienței generațiilor viitoare nu doar în imagini, ci chiar în conținuturi ale experiențelor păstrate într-o memorie electronică sau într-un alt instrument. În viitor, când aceste lucruri vor putea fi realizate, atunci oamenii vor putea să-și retrăiască experiența într-un mod mai profund și mai complet, dat fiind faptul că în momentul în care este trăită nu este trăită niciodată în mod conștient în toate dimensiunile ei. Subliniez acest lucru pentru că trebuie să facem întotdeauna distincție între eveniment, interpretarea evenimentului și narațiunea evenimentului, care pot să nu coincidă între ele.

La baza interpretării, și apoi a relatării, pe care evangheliștii au făcut-o despre eveniment, cred deci că putem pune liniștiți viziunea pe care o aveau ei despre lume; de aici și modul în care au înțeles învierea, și anume ca transport al materialului trupesc al lui Isus în alt loc. Din aceasta rezultă că pentru ei mormântul, dacă învierea a avut loc, trebuia să fie neapărat gol. Asupra acestui lucru, astăzi, există diferențe de interpretare. Există unii teologi catolici cu autoritate, precum Hans Küng,[5] de exemplu, și însuși Queiruga,[6] care susțin că relatarea despre mormântul gol, adică despre descoperirea mormântului gol, este o relatare ulterioară, introdusă pentru a justifica și a da un sens interpretării pe care o dădeau discipolii evenimentului învierii, care, în realitate, nu ar corespunde experienței pe care au avut-o. Eu, asupra acestui aspect, găsesc cu adevărat de neînțeles această opinie, care nu mi se pare admisibilă: este imposibil ca discipolii să nu se ducă la mormânt, mai ales după ce au fost avertizați, să vadă ce s-a întâmplat. Neapărat s-au dus la mormânt și au experimentat că era gol. Vom vedea cum să interpretăm acest fapt, dar cred că nu poate exista nicio îndoială în privința aceasta. Toate relatările cu privire la acest lucru coincid: dimineața devreme, în ziua de după sâmbătă, femeile s-au dus la mormânt pentru a finaliza ungerea pe care vineri nu au putut-o completa decât în mod sumar dat fiind faptul că începea marea sâmbătă, de aceea nu au avut timp să termine ungerea trupului care avea un ritm al ei și reguli care trebuiau respectate. Pentru aceasta au fost nevoiți să amâne până în prima zi după sâmbătă și pentru aceasta este necesară descoperirea mormântului gol. Relatarea înmormântării și a mormântului este foarte clară în Noul Testament, nu văd niciun motiv să mă îndoiesc de acest lucru.

Narațiunea și interpretarea pe care putem încerca să o dăm astăzi

Rămâne problema interpretării pe care o putem da noi despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla cu trupul lui Isus, dacă nu este transportat în altă parte, așa cum credeau discipolii săi. Sunt multe opinii care pot fi formulate, eu aș dori să subliniez un fapt care cred că este important. Să pornim de la constatarea evidentă a unui fapt cu care toți ne vom întâlni: la un moment dat, din cauza mersului firesc al lucrurilor, nimic nu va mai rămâne din noi pentru că toate elementele care alcătuiesc trupul nostru vor reveni în ciclul creației. În ciuda cimitirelor, a mormintelor pe care le-am construit, nu mai rămâne nimic din toți cei care au murit în antichitate. Procesul de epuizare a trupului poate dura mult, chiar și timp îndelungat, dar rezultatul în sine este întotdeauna același. Problema pe care vreau să o consider aici este tocmai cea a timpului, adică a timpului necesar pentru ca acest proces de anulare a materiei trupului să aibă loc. Când procedăm la incinerare, în treizeci, sau chiar douăzeci de minute, toată energia care alcătuia trupul și care era stocată în el este eliminată, dizolvată și tradusă în fum. Rămâne puțină cenușă care este apoi preluată sau împrăștiată și deci se întoarce în ciclul naturii și al procesului creației. Pentru toți procesul are loc în felul acesta: pentru unii în câteva minute, pentru alții în câțiva ani, iar pentru alții în sute de ani, ca pentru mumiile care s-au păstrat de-a lungul secolelor. Procesul de epuizare corporală, care este în realitate un proces de transformare energetică, se realizează pentru toți: acesta este faptul esențial; timpul este un factor secundar în raport cu procesul de transformare care are loc oricum.

Revenind la moartea lui Isus, așadar, problema centrală este ce s-a întâmplat în timpul care a dus la mormântul gol și în cât timp s-a desfășurat procesul. Doar o zi? O zi și o noapte? Nu există nicio certitudine în ce privește timpul. Se vorbește de trei zile pentru că se calculează începutul pornind de la ultima zi a vieții lui Isus, apoi marea sâmbătă la mijloc și în final dimineața zilei următoare, care începuse deja sâmbătă seara. În zori, femeile se duc, dar ar fi putut să meargă deja în seara precedentă, când începuse ziua de după sâmbătă; în mod evident așteaptă zorii deoarece pe întuneric, fără lumină, lucrurile ar fi fost dificile. Evanghelia vorbește de trei zile, iar noi nu știm în ce moment a avut loc învierea, adică când s-a petrecut transformarea care, în sine, are loc din motive foarte diferite. Unii cercetători ai giulgiului – un obiect misterios și controversat în măsura în care unii îi neagă autenticitatea – susțin o interpretare a evenimentului învierii ca o iradiere instantanee a întregii energii stocate în corp: toată energia ar fi explodat. Acest fenomen s-ar datora iubirii pe care Isus a exercitat-o prin moartea sa. Acel proces normal de transformare energetică, care începe și continuă întotdeauna în timpul de după moarte, ar fi avut loc în Isus instantaneu. În acest caz a existat cu siguranță o iradiere. Din acest punct de vedere, îmi amintesc că în interiorul Muzeului Păcii din Hiroshima, memorialul masacrului atomic, se păstrează o mică porțiune de zid, puțin peste un metru, pe care a rămas imprimată umbra unei persoane care aștepta să se deschidă banca, dat fiind că explozia bombei a avut loc dimineața cu puțin înainte de ora opt. Din acea persoană nu a rămas nimic și, într-o clipă, toată energia care îi constituia viața a fost absorbită, a explodat și s-a răspândit: a rămas pe perete amprenta trupului său, o imagine. Din acest motiv unii cercetători cred că ceea ce s-a întâmplat în trupul lui Isus este exact o iradiere de acest tip: toată energia care îl constituia a iradiat, de aceea a rămas amprenta sa. În orice caz, acestea sunt presupuneri care pot da un indiciu, dar nu explică faptul în sine: noi nu putem ști în ce a constat învierea lui Isus și ce s-a întâmplat exact. Nu există nicio garanție că s-a întâmplat în zori, când au plecat femeile, s-ar fi putut întâmpla la scurt timp după înmormântare, după câteva ore sau după ceva timp, este un proces pe care nu suntem în stare să îl înțelegem. Cred, în orice caz, că a fost un eveniment legat de încărcătura iubirii pe care Isus a exercitat-o cu moartea sa, această energie puternică care s-a exprimat și în diverse alte moduri, în intensitatea rugăciunii, în energia pusă în joc în miracole, în general în atitudinea lui. Acestea sunt pur și simplu stimulente pentru reflecție, conștiente, însă, că noi nu putem descrie ceea ce s-a întâmplat.

Cu toate acestea, este necesar să reflectăm asupra modului în care putem traduce astăzi evenimentul învierii. Cred că ne putem exprima spunând că realitatea lui Isus, în dimensiunea sa deplină pe care o numim spirituală, a intrat în sfera definitivă a vieții. Amintesc aici o formulă a teologului iezuit Roger Haight pe care o explică mai pe larg în cartea sa Gesù simbolo di Dio.

Putem încheia cu un răspuns concis la întrebarea pusă de acest capitol și anume: ce înseamnă să spunem că Isus a înviat? Care este logica acestei afirmații? Este vorba de o afirmație a credinței-speranță care exprimă un angajament religios și încredere din partea individului și a comunității. Fie că îi privește pe primii discipoli sau pe discipolii de astăzi, există o continuitate fundamentală în structura convingerii. Ea afirmă că Isus este ontologic viu, ca individ în sfera lui Dumnezeu, și este susținută parțial pe baza istorică a învățăturii și vieții lui Isus, a mesajului și a persoanei sale, și parțial este bazată pe o întâlnire religioasă și revelatoare cu Duhul și harul lui Dumnezeu.[7]

Sunt două elemente convergente care intră în afirmația Isus a înviat: ceea ce îl privește pe Isus în raport cu acțiunea lui Dumnezeu în el și ceea ce privește experiența noastră a acțiunii lui Dumnezeu în noi prin exercitarea credinței în Cristos. Cu alte cuvinte, atunci când noi trăim credința în Cristos ca înălțat, și anume ca intrat în dimensiunea spirituală, dimensiunea definitivă a vieții, ajungem să trăim relația cu ceilalți într-un mod nou, să facem să înflorească noi calități ale vieții: această componentă face parte din credința în Isus înviat. Afirmarea învierii sale nu este pur și simplu o afirmație referitoare la ceea ce s-a întâmplat cu Isus și în Isus, este o afirmație referitoare la ceea ce noi trăim și face parte din credința pe care o mărturisim; ne face să înțelegem, în felul în care suntem capabili să înțelegem astăzi, experiența pe care a avut-o Isus. De aceea afirmația Isus a înviat implică ambele componente: nu numai ceea ce i s-a întâmplat lui Isus, ci și ceea ce se întâmplă în noi când trăim credința în el înviat. Aceasta este o componentă pe care o trecem cu vederea, ca și cum ne-ar fi posibil să stabilim în ce constă învierea Domnului ca eveniment în sine. Acest lucru nu este dat: doar prin experiența noastră suntem capabili să spunem Isus a înviat și această expresie capătă o semnificație. Nu este doar un eveniment obiectiv, exterior nouă, care nu ne implică; este un eveniment care implică și componenta subiectivă tocmai pentru că se dezvoltă în orizontul credinței, speranței și iubirii, adică în acea sferă pe care o numim teologală care caracterizează relația noastră cu Dumnezeu trăită de-a lungul timpului.[8] Continuă textul:

Această înviere este înțeleasă ca declarație a lui Dumnezeu că viața lui Isus este o adevărată revelație a lui Dumnezeu și o autentică existență umană. Mai mult, pentru că recunoașterea învierii implică efectiv și operațional individul, ea implică o chemare la misiune și, deci, prin intermediul speranței și al angajamentului, devine mântuitoare […] Pentru Isus învierea sa, fiind sfârșitul și scopul vieții sale, este o parte integrantă a vieții lui, nu ceva adăugat. – Adică învierea nu este un element adăugat, este împlinirea unui proces. – Așa este și cu învierea ființelor umane în general. Dar și aici descoperim o tensiune. Pe de o parte, ceea ce este dezvăluit în învierea lui Isus nu este că toată viața umană este înviată, ci doar existența umană fidelă lui Dumnezeu, precum cea a lui – autentică, spunem noi, fidelă dinamicilor vieții precum cea a lui Isus – este chemată să se întoarcă în iubirea lui Dumnezeu.[9]

Acesta este un punct asupra căruia insist din nou: învierea nu este declarația că întreaga realitate umană este introdusă într-o sferă definitivă, într-o sferă divină. – După cum am văzut,[10] în antichitate Origen susținea această viziune, numită apocatastază, că până la urmă totul este readus la forma inițială și există reluarea realității umane în întregime; dar acest lucru este discutabil. – Eu cred că este dată posibilitatea falimentului, a avortului, adică a insuficiențelor vieții astfel încât să nu se ajungă la plenitudine. Pentru aceasta Haight afirmă că nu întreaga realitate umană este înălțată, ci numai cea fidelă lui Dumnezeu, adică cea care reușește să facă să înflorească calități spirituale. Încheie textul:

Pe de altă parte, ceea ce se găsește în învățătura lui Isus este un Dumnezeu de o iubire necondiționată care se apropie mai ales de păcătoși. Doar plecând de la această ultimă premisă putem spera la mântuire.[11]

Adică noi putem spera la mântuire dacă ne recunoaștem insuficiența și răul nostru și dacă, recunoscându-l, îmbrățișăm acțiunea lui Dumnezeu care încă înflorește în noi ca iubire, tocmai în momentul în care ne recunoaștem slăbiciunea, insuficiența. A rămâne fideli iubirii este ceea ce face posibilă împlinirea. Cel puțin în lumina acestei interpretări a învierii lui Isus.

Mesajul pentru viața noastră

Așadar, cum trebuie să gândim noi astăzi învierea și viața de după moarte? Și noi putem vorbi cu siguranță despre înviere, dar nu așa cum au făcut Isus și fariseii care predicau învierea morților ca reluare a materiei trupului. Astăzi ne putem gândi la învierea lui Isus ca la iradierea întregii bogății de viață pe care Isus o trăise, mai ales în fidelitatea față de iubire care a ajuns pe cruce la o expresie sublimă. Aceasta este ceea ce duce la o nouă dimensiune a existenței, la intrarea într-un nou mod de viață. La care suntem chemați și noi, dar cu condiția ca îmbrățișând acțiunea lui Dumnezeu să facem să înflorească calități spirituale, adică să ajungem la o autenticitate a vieții care să ne permită să intrăm într-o nouă dimensiune a plinătății după moarte.[12] Aceasta este noutatea vieții pentru care Ioan vorbește despre renaștere în a patra Evanghelie[13] și despre naștere în prima scrisoare.[14] Aceasta este noutatea pe care Isus a dezvăluit-o cu propria sa existență, această noutate care apare atunci când îmbrățișăm Duhul Domnului și ajungem să iubim într-un mod nou. Acesta este scopul final: oricine iubește este născut din Dumnezeu. Aceasta este mărturia fundamentală. Astăzi ni se cere un tip de iubire nouă, planetară, capabilă să nu creeze bariere între culturi, între religii, între popoare; aceasta este noua țintă la care suntem chemați, pentru că cine iubește este născut din Dumnezeu, adică forța creatoare reușește să se exprime într-un mod inedit, nou. Această naștere[15] este realizarea noastră, dezvoltarea unei noi modalități a existenței care este numită viață veșnică nu doar în sensul că se dezvoltă după moarte, ci în sensul că își dobândește și își dezvoltă deja dinamismele în această istorie, în existența noastră, apoi continuă și are o formă de renaștere definitivă în moarte. Renașterea subliniază țelul fără precedent al călătoriei pe care suntem chemați să o facem tocmai pentru a face în sfârșit din moarte o nouă experiență de viață. Și toate acestea tocmai pentru că am învățat să devenim, zi de zi, ființe noi, îmbrățișând acea forță creatoare care în învierea Domnului a căpătat și o semnificație escatologică, și anume care privește noutatea definitivă la care suntem chemați.

Vorbind despre înviere ca despre o intrare într-o nouă experiență a vieții, mulți cred că, în sine, poate începe îndată după moarte, imediat. De asemenea, s-ar putea spune că învierea pentru noi are loc în moartea însăși, chiar dacă nu este exclus să mai existe faze ulterioare. În acest mod se reconsideră și doctrina purgatoriului așa cum a fost prezentată de secole și își face drum ideea că, întrucât noi ajungem la moarte cu reziduuri nedezvoltate pe deplin ale spiritului nostru, va fi procesul morții însuși, poate o clipită, cel care își va lua sarcina să elimine, să ardă aceste deșeuri reziduale pentru a ne purifica complet și a ne permite abandonul adevărat, total și definitiv în mâinile Tatălui. Deci saltul pe care va trebui să-l facem este cel care își va lua sarcina răscumpărării noastre și recuperării tuturor acelor reziduuri neîmplinite încă. Doctrina creștină nu specifică nici dimensiunea temporală, nici natura purgatoriului; dar cred că este admisibilă, tocmai pornind de la analogia cu nașterea, posibilitatea unei dezvoltări a vieții spirituale chiar și după moarte. Deși acestea sunt lucruri care se pot discuta oricând, aduc analogia fătului născut prematur dar cu toate organele: este pus într-un incubator, adică într-un mediu special care mai are ceva din viața uterină și oferă fătului posibilitatea, încet-încet, a unei dezvoltări ulterioare. Este o imagine care poate sugera foarte bine ideea că și atunci când murim neîmpliniți, imperfecți, conștienți de insuficiența noastră dar cu toate structurile spirituale necesare supraviețuirii, în acest caz pentru a ne renaște, împlinirea poate fi încă atinsă. Este important să facem din moartea noastră mediul nașterii definitive pentru care ceea ce predomină este viața, nașterea în vederea căreia deja în existența pământească, în măsura în care suntem responsabili, dezvoltăm structurile necesare. Așa cum fătul, în pântecele mamei, dezvoltă structurile care vor servi după naștere, plămânii, ficatul și celelalte organe; dacă lipsește oricare dintre acestea, cu siguranță fătul nu se poate naște la viața următoare. În același fel, dacă noi nu dezvoltăm dimensiuni spirituale există cu siguranță posibilitatea falimentului, a epuizării posibilității de a trăi. Nu cred că mesajul învierii este că Cristos cel înviat îi duce cu el pe toți, şi buni, şi răi; dacă ar fi așa, credința în înviere ar vrea să spună că suntem în viață, că suntem deja, și cu siguranță vom rămâne, în sfera vieții. Eu cred că moartea poate fi ceea ce Apocalipsul numește a doua moarte, adică epuizarea definitivă a forței vieții. Din acest motiv mesajul învierii este un mesaj de responsabilitate: noi suntem provizoriu vii, pe cale să devenim definitiv vii. Nu suntem vii, devenim. În acest sens, a mărturisi credința în învierea lui Isus înseamnă a sublinia responsabilitatea pe care o avem de a dezvolta viața astăzi. Noi devenim, și devenim în funcție de ceea ce îmbrățișăm din ceea ce ne oferă viața; devenim gândurile noastre, judecățile noastre, alegerile pe care le facem. Trebuie să avem simțul responsabilității pentru devenirea noastră. Acesta cred că este mesajul învierii: renașterea ca un obicei zilnic pentru a fi în măsură să trecem prin moarte ca vii.

În această perspectivă, ceea ce era exprimat anterior cu ideea sufletului nemuritor folosind categorii de tip grecesc și nu de origine biblică – dar care în orice caz au constituit o referință foarte utilă – astăzi este exprimat în alt mod, și anume ca înflorire a spiritului și, prin urmare, a dimensiunii spirituale. Dacă la început există un Spirit, cu alte cuvinte dacă energia inițială este o energie spirituală, atunci este cert că, la un moment dat, se exprimă și face să înflorească dimensiunea spirituală; chiar dacă această dezvoltare a avut nevoie de timp, miliarde de ani, și încă nu știm ce alte forme vor putea înflori pentru noi. Să luăm în considerare expresia lui Matei:

Nu vă temeți de cei care ucid trupul, dar nu au putere să ucidă sufletul; temeți-vă mai degrabă de cel care are puterea să facă să piară și sufletul, și trupul în Gheenă. (Mt 10,28)

Cuvântul suflet din text (să ucidă sufletul, să facă să piară sufletul) este traducerea cuvântului grecesc psyché care, în viziunea greacă, indică o componentă a realității noastre umane. Dovadă fiind faptul că același termen psyché, în acest alt pasaj al lui Matei, este tradus ca viață:

Căci cine vrea să-şi salveze viața o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru mine, acela o va afla. (Mt 16,25)

Așadar, nu „suflet” este termenul folosit de Isus care, în schimb, vrea să indice viața, chiar timpul vieții, și nu o parte a realității noastre.[16] Termenul grecesc psyché din text nu trebuie deci înțeles în sensul culturii grecești, ci în sensul culturii ebraice, care exprima totalitatea realității umane, deci o viziune diferită. Evreii aveau trei termeni pentru a exprima realitatea umană: Basar, Nefesh și Ruach. Basar indica realitatea materială, adică omul în măsura în care este slab, supus bolii, imperfect și neîmplinit; nefesh era viața: ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă își pierde viața? Sau, de asemenea, așa cum este indicat în textul din capitolul 10 din Matei, cel care poate să piardă viața – deci sufletul și trupul împreună – în Gheenă. Sufletul și trupul, adică viața în realitatea ei chiar și corporală.

În fine, o considerație asupra celebrei formule folosite de Paul, foarte clară în sine:

dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este credința voastră și voi sunteți încă în păcatele voastre. (1Cor 15,17)

Obiectul învierii despre care vorbește Paul nu este evenimentul ca atare, ci mesajul fundamental al lui Isus, al Dumnezeului iubirii. Dacă acest mesaj nu a dus la plinătatea vieții, nu mai este un mesaj de mântuire pentru noi, deci este zadarnică credința noastră. Nu în sensul că credem în ceva ce nu s-a întâmplat, ci în sensul că credem în ceva care nu ne face să devenim vii. Pentru aceasta este zadarnică această credință a noastră și așteptarea împlinirii, a devenirii (voi sunteți încă în păcatele voastre). Acest lucru este valabil și pentru Isus: învierea lui nu este ceva miraculos care se adaugă din afară după moartea sa, este ceva care înflorește deja în viața lui. În acest sens, învierea este împlinirea unui proces pe care Isus l-a început deja în timpul vieții, în învățătura sa, în dăruirea lui față de ceilalți, în comunicarea vieții, în vindecări: în toate acestea Isus exprima deja această putere a vieții care l-a condus apoi – aproape putem spune – să „ardă etapele” de intrare în viața definitivă. Aceasta este ceea ce este important pentru noi: a mărturisi credința în Isus înviat nu înseamnă a crede că trupul său a fost dus altundeva, ci că viața trăită în mod autentic este capabilă să ne introducă într-o dimensiune definitivă a existenței în iubirea lui Dumnezeu, adică în dimensiunea divină. În ce constă apoi acest lucru, ce va fi, nu putem ști; însă noi putem deja pregusta, aproape anticipa, acest proces în noua formă de comuniune cu ceilalți, în dăruirea reciprocă, în răspândirea în jurul nostru a noi forme de fraternitate, dreptate, armonie socială; adică acea împărăție a lui Dumnezeu care a fost obiectul predicării lui Isus și rațiunea întregului său parcurs. Este împărăția lui Dumnezeu care se află aici, care are o împlinire de-a lungul diverselor obiective ale istoriei și, apoi, în forma definitivă a vieții pe care nici măcar nu ne-o putem imagina pentru că ne lipsesc categoriile pentru a face asta.

Aparițiile lui Isus după înviere

Aparițiile constituie un capitol important în scopul înțelegerii experienței de credință pe care ne-o atestă discipolii. Chiar și aici trebuie să distingem evenimentul de interpretarea evenimentului și apoi de narațiuni. Cu siguranță am văzut cum apostolii, sau mai bine zis lumea, chiar și femeile care au trăit experiența întâlnirii de după înviere, au interpretat-o ca și cum Isus și-ar fi reluat propriul trup. Era singurul mod pe care îl aveau de a interpreta și a înțelege ce se întâmplă. Noi am văzut că învierea nu poate consta în reluarea trupului: acum Isus nu are brațe, nu are inimă, nu are cap, este într-o altă dimensiune, așa cum va fi și a noastră după moarte. Deci Isus nu și-a reluat propriul său trup; totuși, dacă discipolii nu l-ar fi experimentat pe Isus așa cum a fost înainte, în carne și oase, ei nu ar fi înțeles experiența de credință pe care o trăiau. Acest lucru era necesar pentru ei, dacă urmau să experimenteze prezența vie a lui Isus pe care o interpretau ca „având apariții”: să-l experimenteze pe Isus așa cum a fost înainte, cu același chip, cu aceeași fizionomie, cu aceleași caracteristici. Altfel nu ar fi putut avea experiența celui înviat.

Și atunci, ce putem crede că s-a întâmplat? Să încercăm să ne imaginăm situația. În sala mare, după relatarea lui Ioan, erau adunate femeile, Maria cu frații și surorile lui Isus, cei zece apostoli despre care vorbește Ioan în capitolul 20 când Isus apare. Să presupunem că, printre toți aceștia, ar fi cineva care nu avea credință și care nu l-a cunoscut pe Isus: l-ar fi văzut pe Isus apărând așa cum l-au văzut ceilalți? Răspunsul este scontat: nu în mod necesar, pentru că ceea ce este constitutiv este experiența pe care au avut-o discipolii, iar experiența poate fi realizată în multe feluri. Astăzi știm că este posibil să avem experiențe sub influența exclusivă a creierului nostru, experiențe care sunt reale, chiar dacă exclusiv cerebrale și fără confirmare cu o realitate exterioară. Sunt experiențe subiectiv complet reale, deoarece centrii creierului sunt stimulați și persoana experimentează frigul, căldura, vede imagini, dar nu reflectă realitatea din afară, de aceea ceea ce este în afară nu corespunde cu ceea ce trăiește persoana. Astăzi există și vor exista și mai mult pentru generațiile viitoare, instrumente care fac posibilă trăirea unor experiențe semnificative în toate acestea. Și atunci: ce s-a întâmplat în apariții? Cu siguranță persoanele adunate să aștepte au făcut experiență, dar în ce a constat realitatea acelei experiențe nu putem ști. Cred că în mod sigur creierele lor au fost modificate, au suferit stimuli cerebrali reali, așa că au experimentat cu adevărat prezența lui Isus; chiar dacă nu ne este dat să știm sub ce forme s-a manifestat această prezență. Cu siguranță Isus nu avea brațe, inimă, minte, nu avea structurile pe care le avea înainte de a muri, deci nu putem ști ce s-a întâmplat, așa cum am văzut și pentru evenimentul învierii. În mod clar, evenimentul învierii a avut loc. Ideea este însă în ce constă. Noi mărturisim în credință învierea lui Isus, care s-a întâmplat, dar în ce constă ea? Cu siguranță nu constă în recuperarea moleculelor și transportul lor în altă parte, așa cum credeau discipolii lui Isus, care, dacă ar fi văzut mormântul plin, nu ar fi putut crede în învierea Domnului. Așa cum, deci, nu am fi înțeles noi. Pe când noi în schimb am putea crede astăzi în înviere chiar dacă am vedea mormântul încă plin de rămășițele sale trupești, pentru că știm că, în orice caz, învierea nu constă în a duce trupul altundeva, ci în a intra într-o nouă dimensiune a vieții. Vreau să pun bine în lumină acest lucru pentru a distinge cele două lucruri. Era deci importantă pentru ei experiența mormântului gol, mai întâi, și a apariției lui Isus cu trăsăturile feței pe care le avea când era în viață, apoi, pentru că altfel nu ar fi înțeles nimic din experiența de credință pe care o trăiau și nu ar fi luat naștere aceste relatări care ne permit să înțelegem și să credem astăzi. Nici măcar despre apariții nu putem ști; însă, încă o dată, este important să încercăm să înțelegem experiența pe care au avut-o discipolii. În ceea ce este narat interpretarea este dată în funcție de categoriile vremii care erau obișnuite pentru ei, dar ceea ce ne interesează pe noi este componenta subiectivă a ceea ce reușeau să realizeze, adică iubirea la care ajungeau, capacitatea de vindecare pe care o dezvoltau, schimbările pe care le-au experimentat datorită credinței pe care o trăiau. Fapt care ne trimite înapoi la experiența noastră și ne face să ne întrebăm ce noi forme de viață putem îmbrățișa. Aceasta este componenta pe care și apostolii au trăit-o. Și de fapt Paul spune:

la fel și eu, fraților, când am venit printre voi, nu m-am prezentat să vestesc misterul lui Dumnezeu prin măiestria cuvântului sau a înțelepciunii. De fapt, eu am considerat că nu știu nimic altceva în mijlocul vostru decât pe Isus Cristos, și pe acesta răstignit. M-am prezentat în fața voastră în slăbiciune și cu multă teamă și trepidație. Propovăduirea mea și cuvântul meu nu s-au bazat pe discursuri persuasive ale înțelepciunii, ci pe manifestarea Duhului și a puterii lui, astfel încât credința voastră să nu fie întemeiată pe înțelepciunea omenească, ci pe puterea lui Dumnezeu. (1Cor 2,1-15)

Adică astfel încât credința noastră să fie întemeiată pe acțiunea lui Dumnezeu în viața noastră: aceasta este componenta esențială a experienței de credință.

Pr. Carlo Molari

Sursa: Carlo Molari, Il cammino spirituale del cristiano, Gabrielli editori, Padova 2021, pp. 292-305

[1] Cf. cap. 4.4, Il pluralismo delle prime esperienze cristiane.

[2] Cf. Parte Seconda, cap. 2.6, Scrittura e rivelazione și capp. următoare.

[3] Cf. cap. 4.11.10.1, La cena di Gesù: sua natura e collocazione temporale.

[4] În versetele imediat precedente găsim un detaliu pe care Matei, și numai el, îl raportează, probabil pentru că el însuși era evreu și avea un indiciu despre acest lucru din interiorul comunității ebraice: Pe când ele mergeau, iată că unii din gardă au ajuns în cetate şi au dat de știre arhiereilor despre toate cele întâmplate. Aceștia s-au reunit cu bătrânii și, după ce s-au consultat, au dat suficient de mulți arginți soldaților, zicând: «Spuneți așa: „Discipolii lui au venit noaptea şi l-au furat pe când noi dormeam”. Şi dacă va ajunge lucrul acesta la urechile procuratorului, îl vom îndupleca noi şi vă vom scăpa de neplăceri». Ei au luat banii şi au făcut așa cum au fost instruiți. Astfel, zvonul acesta s-a răspândit printre iudei până în ziua de azi. (Mt 28,11-15)

[5] Hans Küng, Vita eterna? Riflessioni sull’aldilà, Rizzoli, Milano 1998.

[6] Andrés Torres Queiruga, Ripensare la risurrezione. La differenza cristiana tra religioni e cultura, EDB, Bologna 2007.

[7] Roger Haight, Gesù simbolo di Dio, collana “Campo dei fiori”, Fazi Editore, Roma 2013, p 207.

[8] Cf. cap. 4.6, La triade teologale.

[9] R. Haight, Gesù simbolo di Dio, cit., p. 207.

[10] Cf. Parte Terza, cap. 3.2.2, Il rifiuto del dono: l’ostacolo a diventare vivi e il fallimento possibile.

[11] R. Haight, Gesù simbolo di Dio, cit., p. 207.

[12] De aceea este important să știm ce va cere moartea fiecărui om, pentru ca el să știe să o trăiască. Moartea va cere tuturor 1) să-și fi consolidat identitatea până acolo încât să știe să locuiască în numele ei fără a recurge la alte referințe; 2) să fi învățat detașarea de toate; 3) să-i fi interiorizat pe alții astfel încât să știe să plece fără să țină pe nimeni de mână; 4) să fi învățat să iubească într-un mod atât de oblativ, încât să știe să se dăruiască fără regrete; 5) să fi învățat să aibă încredere în viață astfel încât să știe să o piardă pentru a o regăsi. C. Molari, Per una spiritualità adulta, cit., pp. 110-111.

[13] Isus i-a răspuns: «Adevărat, adevărat îți spun, dacă cineva nu se naște de sus, nu poate să vadă împărăția lui Dumnezeu». Nicodim i-a zis: Cum poate să se nască un om când este bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale și să se nască din nou?». (In 3,3-4)

[14] Iubiților, să ne iubim unii pe alții, pentru că iubirea este de la Dumnezeu: oricine iubește este născut din Dumnezeu şi-l cunoaște pe Dumnezeu. (1In 4,7)

[15] După cum știm, Paul vorbește despre adopție. Consider că termenul naștere, deși la fel de metaforic și analogic, exprimă într-un mod mult mai eficient și concret faptul că este o vorba de o viață nouă.

[16] Exemple de utilizare a cuvântului grecesc psyché în sensul de „viață ca făptură” pot fi găsite în Matei 6,25; 10,39; 16,25-26; Luca 12,20; Ioan 10,11; 10,15; 13,37-38; 15,13; Fap 20,10.

Tags: reflecții