Războiul și pandemia
Trăim într-o perioadă în care monoteismul creștin și forma sa catolică trec printr-o criză profundă. Catolicismul încearcă să supraviețuiască loviturilor pandemiei și acum războiului din Ucraina propunând din nou un amestec de emoții/poetice și religie pentru a face față unei adevărate disonanțe cognitive cu realitatea.
Rugăciunea este forma „tipică” a unei religii. Prin felul în care te rogi, exprimi ceea ce crezi. Lex orandi statuat legem credendi. Atât Arhiepiscopul de Napoli, cât și Papa se roagă, se roagă, se roagă. Consacră, consacră, consacră. Dar mă întreb: tot acest Kyrie eleison, iartă-ne, miluiește-ne… ce sens are?
Dar oare Dumnezeu nu știe deja toate acestea și nu vrea deja binele nostru? În cuvinte o spunem, dar în gândurile și rugăciunile noastre, negăm acest lucru. Așadar, mă întreb, de ce să ne exprimăm așa? Mi se spune: Pentru că rugăciunea dezvăluie disconfortul nostru. Dar cui? Lui Dumnezeu sau nouă? Pentru că exprimă protestul împotriva răului. Dar către cine este îndreptat acest protest? Către Dumnezeu sau către noi înșine?
În toate aceste litanii – deja începute în vremea Pandemiei și continuând acum – există un Elefant în Biserică despre care nu vrem să vorbim. Adică… „DUMNEZEU”. Continuăm să ne rugăm și să scriem poezii de parcă nu ar fi trecut 2000 de ani de creștinism.
Ce i-ați spune unui tip pe care îl întâlniți în fiecare dimineață în fața casei lui, îngenuncheat cu fața spre răsărit? „Ce faci acolo?” – îl întrebăm – iar el răspunde: „Mă rog Soarelui să răsară”, convins că rugăciunea lui este eficace, pentru că și-a dat seama că, „în fiecare” zi, – căci așa s-a rugat – Soarele chiar răsare. Credința lui este mai fermă ca niciodată în această convingere a lui. Pentru că el se roagă… și Soarele răsare.
La fel facem și noi atunci când ne rugăm lui Dumnezeu să oprească războiul, să intervină pentru a înlătura pandemia, să ne ierte din moment ce suntem răi cu aproapele nostru. Suntem convinși că numai rugându-ne „astfel”, Dumnezeu va opri războiul, va înlătura pandemia și ne va face buni.
Dar dacă Dumnezeu este prin „natura” lui bun (Dumnezeu este iubire), nu poate să nu ne iubească „întotdeauna” și „în orice situație”. După cum Soarele nu poate să nu răsară în fiecare zi – și nu pentru că eu îmi doresc să răsară –, așa și Dumnezeu mă iubește și vrea mereu binele meu. Și atunci – iată întrebarea esențială – de ce „acest” Dumnezeu, care este bun prin natura lui, nu face nimic?
Răspunsul, și el esențial, este: Dumnezeu „nu” răspunde și „niciodată” nu va răspunde în locul tău și al nostru. Deci la această rugăciune „nu va răspunde niciodată”, nu pentru că nu vrea să răspundă (cine știe de ce…), ci nu răspunde printr-o necesitate internă, am putea spune. Așa cum Dumnezeu nu poate face ca adevărul să fie fals, ca 5 + 2 să nu fie 7, tot așa Dumnezeu nu poate face ca „omni-potența” sa (în germană: Allmächtig) să fie exercitată ca și cum ar fi o „mono-potență” (în germană: Allein-mächtig), puternic de unul singur.
Puterea lui Dumnezeu este în esență „a-i face puternici” pe oameni să se iubească, să-și dorească binele unii altora, să fie ceea ce au fost creați să fie. Să se realizeze și să înflorească. Aceasta este puterea care i se atribuie lui Dumnezeu. Iar noi, care suntem după chipul Lui, suntem locuiți să acționăm cu acest tip de putere, care nu este „mono-putere”, putere de unul singur, ci a fi puternic-împreună-cu-alții, făcând puternice alte făpturi.
Dumnezeu nu are nimic de-a face cu războiul, pandemia și toate balamucurile noastre! Nu are nicio responsabilitate și nici nu trebuie să fie „implorat” (Kyrie eleison!) să se implice „mai mult” în viața creaturilor. Dumnezeu este dintotdeauna implicat în viața creaturilor, dar este implicat „ca făptură” și nu ca Dumnezeu solitar.
Făpturile sunt mâinile lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu, nasul lui Dumnezeu, gustul lui Dumnezeu, brațul lui Dumnezeu… Creaturile sunt „trupul lui Dumnezeu”. Dumnezeu nu este niciodată Dumnezeu fără noi. Rugăciunea nu este un act „irațional”, ci exprimă conștientizarea că suntem de natură divină.
Mai mult decât rugăciuni poetice/emotive, să trăim „poetic” în acea „poiesis” a acțiunii puternice cu care Dumnezeu a abilitat ființa noastră de creaturi.
De la mijlocire la conștientizare.
Mai degrabă decât „Kyrie, eleison”… „să devenim Cristos!”.
Pr. Paolo Gamberini s.j., 17 martie 2022
Sursa: ApertaMente
