Crizele parohiei

Într-o fază a schimbărilor profunde, este posibil să scoatem în evidență șapte crize pe care parohia le trăiește astăzi

Suntem într-o perioadă de schimbări profunde; într-adevăr, după cum a spus în mod repetat Papa Francisc, ne confruntăm cu o „schimbare de epocă”, mai degrabă decât o „epocă de schimbări”. Din punct de vedere eclezial, parohia este un terminal al multor fenomene: ea simte, suferă și trăiește numeroase schimbări profunde, manifestând nevoia unor puncte cruciale de regândire. Astăzi parohia are nevoie de îngrijire, reînnoire și curaj. Este de ajuns să vorbim cu preoții și laicii angajați, este suficient să cunoaștem un pic parohia pentru a avea imediat o idee despre cât de uriașă este „năruire” a parohiei în secolul XXI.

Această „năruire” merită cea mai mare atenție a noastră: «Deși are totdeauna o dimensiune universală, comuniunea eclezială își află expresia sa cea mai imediată și vizibilă în parohie: ea este ultima localizare a Bisericii, într-un anumit sens este Biserica însăși care trăiește în mijlocul caselor fiilor și fiicelor sale» [Christifideles Laici, 26]. Este, de asemenea, (sau ar trebui să fie) «prezență eclezială în teritoriu, loc al ascultării cuvântului, al creșterii vieții creștine, al dialogului, al vestirii, al carității generoase, al adorației și al celebrării» [Evangelii Gaudium, 28].

Cu toate acestea, parohia, căreia îi este recunoscut un rol atât de hotărâtor în transmiterea credinței, este într-o criză profundă; din acest motiv trebuie să fie protagonista unei reforme adevărate: «trebuie să recunoaștem că apelul la revizuirea și la reînnoirea parohiilor încă nu a dat roade suficiente ca să fie și mai apropiate de oameni și să fie locuri de comuniune vie și de participare și să se orienteze complet spre misiune» [Evangelii Gaudium, 28].

Au existat încercări de schimbare, este adevărat; încercări care sunt totuși foarte localizate, legate de un paroh, de un grup de laici, de vreun episcop cu o privire orientată spre viitor. Și trebuie spus că documentul recent Convertirea pastorală a comunității parohiale în slujba misiunii evanghelizatoare a Bisericii, din data de 20 iulie 2020, pare animat de presiuni contradictorii și pretenții de uniformizare care lasă multe îndoieli.

Orice soluție, sau orice încercare de reînnoire, trebuie să aibă, totuși, curajul unei priviri sincere. Cu alte cuvinte, trebuie să pornim de la realitate și să încercăm noi căi de acolo. În caz contrar, acțiunile de reformă vor afecta doar suprafața, fără a atinge substanța. Mai ales că – premisă necesară – parohia este un corp static care de multe ori trece prin inerție, puternic conservator și refractar la schimbări profunde.

Pentru a citi bine nu putem vorbi însă de o singură criză a parohiei: există multe crize care afectează comunitățile parohiale. Am identificat șapte dintre ele și cred că, dacă nicio comunitate nu le are probabil pe toate, este cu siguranță foarte rar să găsim o parohie care să nu experimenteze cel puțin una dintre acestea. Încep să le enumăr, dând drumul pentru dezbateri cu privire la alte crize din parohie, și rezervând pentru o intervenție viitoare pars costruens.

1. Parohia trece printr-o criză a credinței: dacă credința trece astăzi prin transformări profunde, este inevitabil ca toate acestea să se reverse în parohie. Acolo supraviețuiește foarte multă religie, dar există dificultăți de întrezărire a unei propuneri a vieții de credință care să fie bună pentru secolul XXI. Între tensiunile novecentești, tridentine, conciliare, parohia întâmpină greutăți în a-și însuși urmarea lui Cristos într-un mod viu, interesant, uman. Prinsă între mai multe tendințe, nu reușește să se concentreze pe kerygmă în mod convingător în propunerile și activitățile sale. Parohia nu reușește să facă credința să trăiască dincolo de cultul și ritualul care de multe ori trenează obositor. Reînviorarea liturgiilor și rugăciunilor, dând spațiu tăcerii, ascultând Cuvântul, depășirea devoțiunilor care nu mai sunt elocvente pentru omul mileniului al treilea par obiective dificile. Este necesar să retrezim focul credinței, având curajul să renunțăm la multe, pentru Cristos, unum necessarium.
2. Parohia trece printr-o criză a persoanelor: cantitativ, credincioșii scad. Tot mai puțini frecventatori ai activităților. Mai puține persoane înseamnă, de asemenea, mai puțini voluntari, mai puțină disponibilitate de a desfășura activități care sunt moștenirea altor vremuri și altor cifre și o ulterioară „suprasolicitare” de angajamente pentru puținii rămași. Dar mai există și o criză care – trebuie să recunoaștem – se referă la „calitatea” umană a celor care se dedică parohiei. Nu arareori, aceasta devine locul unde se manifestă frustrările, micile lupte de putere, concepțiile proprietare care au adesea slăbiciuni umane evidente, făcându-i pe alții să plătească pentru toate acestea. Se poate întâmpla ca voluntarii să-i îndepărteze pe alți voluntari, într-un fel de competiție ciudată care absoarbe vieți personale caracterizate de un disconfort profund.
   • Este posibil ca femei și bărbați liberi și ascuțiți la minte, întreprinzători și curajoși, formați și capabili, să fie marginalizați sau să se îndepărteze spontan pentru că nu se mai simt „ca acasă”. Există un exil tăcut al creștinilor din parohie care sărăcește comunitățile de fețe, povești, carisme, dialog și confruntare. Este un exil care transformă parohia într-un fort identitar, foarte refractar față de cei care nu se recunosc în linia dominantă, adesea indicată de cler. La toate acestea trebuie adăugată problema vârstelor: hemoragia tinerilor este o realitate efectivă, vârsta medie a enoriașilor este mare, încât ne întrebăm ce se va întâmpla în viitorul apropiat.
3. Parohia trece printr-o criză a gândirii: mai puține persoane înseamnă, de asemenea, mai puține minți care gândesc, mai puține figuri capabile să citească semnele timpurilor și să elaboreze o gândire pentru zilele noastre. Dar o criză a gândirii înseamnă și o sărăcire culturală progresivă a parohiei: se investește tot mai puțin în cultură, formare adecvată, propuneri semnificative, mulțumindu-se cu ceea ce este gratuit, cu ceea ce face „voluntarul de serviciu”, cu ceea ce „le place oamenilor”. Pare anevoioasă stabilirea unui parcurs care să atingă rațiunea și să ajute la trăirea în secolul XXI cu conștiință, dincolo de formulele învechite și retorica goală care stârnesc zâmbete, sau mai rău, îndepărtează bărbați și femei, credincioși sau necredincioși, care au instrumente culturale mai solide. Mai mult decât atât, va fi incontestabil să observăm cum criza de gândire devine o criză de formare, care afectează atât clerul cât și laicii. De câte ori este suficient să răsfoim un buletin parohial, să ascultăm unele omilii pentru a fi la curent cu modul în care cresc sterilitatea de gândire și de studiu, lipsa de cercetare și acuitate? Îmi aduc aminte de sfatul pe care Jean Guitton l-a primit de la mama sa: „Dacă vrei să fii creștin, trebuie să fii inteligent”. Ceea ce nu înseamnă a disprețui simplitatea, ci înseamnă a fi conștienți de lume și fenomenele ei, a fugi de delăsare și superficialitate. Înseamnă a intra într-un dialog fecund cu lumea, evitând muscularismele anacronice identitare, care sunt de multe ori doar miopie intelectuală. Înseamnă și acceptarea disensiunii, a criticii, a contrastului, care trebuie să fie interpretate ca momente de creștere și nu drept crime de lezmaiestate. Că a dispărut cultura din prea multe agende parohiale și diecezane este demonstrat de faptul că majoritatea diecezelor italiene nu au nici un vicar, nici un birou care se ocupă de cultură.
4. Parohia trece printr-o criză a structurilor: rezultat al unui trecut de mobilizare, fidelitate și generozitate, parohiile de astăzi posedă bunuri materiale și structuri disproporționate față de numărul de persoane care le frecventează și de fondurile pe care le colectează. Astfel de structuri sunt de cele mai multe ori vechi și au nevoie de renovări: semne ale frumuseții artistice, ale preocupării educaționale, ale carității active. Există un patrimoniu care are nevoie de îngrijiri care necesită resurse și competențe ce nu mai pot fi îndeplinite de comunitate. Între restaurări, datorii, constrângeri normative, structurile de astăzi sunt adesea o povară asupra utilizării cărora este dificil să se ia o decizie, între nostalgii, nemulțumiri legitime și îndoieli, legături comunitare.
5. Parohia se confruntă astăzi cu o criză a comunicării. Obișnuită pentru o lungă perioadă de timp să fie singura realitate capabilă să elaboreze propuneri efectiv atotcuprinzătoare (de la formarea copiilor la activități recreative, de la caritate la cultură), astăzi se găsește în competiție cu agenții și organisme mult mai capabile să comunice, pentru că sunt în măsură să intercepteze generațiile mai tinere sau să valorizeze competențele profesionale, astfel încât să umbrească canalul de comunicare al parohiei. Este de ajuns chiar și aici un exemplu: în epoca internetului multe parohii nu au un site web, sau dacă există, se poate întâmpla să nu fie la zi. Parohia nu reușește să-și comunice activitățile, chiar și atunci când sunt interesante și creative, prizonieră ori a superficialității care atinge kitsch-ul, ori a anacronismului extrem, ca și cum am fi rămas în anii ’70 sau ’80. Dificultatea comunicării este și o consecință a unei probleme de limbaj: gramatica și lexicul parohial nu spun prea des nimic omului de astăzi, nu devin elocvente și nici inteligibile. În timpul comunicării, parohia încă mai are o veste bună: dar cum o poate transmite persoanelor care trăiesc, majoritatea de acum, în afara „incintei ecleziale”?
6. Astăzi parohia se confruntă cu o criză de credibilitate, din cauza scandalurilor, ipocriziilor, furturilor, gestionării defectuoase. Cu siguranță nu este un fenomen care afectează majoritatea, știm că răul face mai mult zgomot decât binele, dar nu putem nega faptul că scandalurile, de la cele mai grave cu consecințe penale (vezi pedofilia) la cele mai private (deseori legate de conduita vieții persoanelor consacrate sau a laicilor mai clericali), au subminat credibilitatea parohiei în lumea de astăzi. Purificarea memoriei, cererea iertării, recunoașterea culpelor și responsabilităților, munca transparentă au fost și sunt acțiuni necesare. Trebuie să știm că încrederea este ușor de pierdut, dar este recâștigată după o lungă perioadă de timp, după multă umilință și multă răbdare.
7. Astăzi parohia se confruntă cu o criză de identitate, deseori rezultatul crizelor anterioare. În secolul XXI, ce vrea parohia să fie? Dozator de sacramente? O comunitate de supraviețuitori nostalgici după trecut? Tejghea pentru vânzarea propriilor talente? Instituție socială? Agenție de cult? Grup de prieteni autoreferențial? Azil de bătrâni? Cerc de fricoși care se recunosc în câteva cuvinte de ordine? Agenție de pelerinaj? Centru de vară pentru copii? Există o identitate care trebuie reconstruită, între renunțări sănătoase (și probabil dureroase), deschideri, curaj, rătăciri. Inerția, navigația în apropierea coastei, contradicțiile sunt semne ale unei comunități în căutarea ei înșiși. Neștiind cine este, lipsită de îndrumarea clerului tot mai în vârstă și din ce în ce mai puțin disponibil numeric, trebuie să elaboreze o nouă identitate pornind de la botez, în timp ce nu știe ce să spună lumii.

Șapte crize ale parohiei, șapte noduri care urmează să fie rezolvate, prin dialog, confruntare, reflecție, inovare, ascultarea Duhului. Șapte puncte de la care să pornim pentru a evita să stăm închiși în cenaclu de frica lumii, sau cu iluzia că lumea caută ceva din partea parohiei. Nu, astăzi lumea demonstrează că știe să trăiască chiar și fără parohie. Dacă astăzi în parohie nu mai trăim o experiență semnificativă pentru viață și, prin urmare, pentru credință, riscăm să fim sarea care și-a pierdut gustul. Și rămâne întrebarea Evangheliei: cu ce va fi sărată?

Autor: Sergio Di Benedetto, 10 noiembrie 2020

Sergio Di Benedetto, născut în 1983, doctor în Literatură Italiană la Universitatea din Elveția Italiană din Lugano, este profesor de litere și cercetător în discipline literare. De mai mulți ani este colaborator în realitățile ecleziale și școlare, scrie dramaturgie cu caracter sacru și civil pentru o companie de actori profesioniști, Compagnia Exire. Colaborează cu unele reviste culturale italiene și străine.

Sursa: www.vinonuovo.it