Cristos este mai mare decât Isus

Critică evoluționistă la cea mai recentă carte a lui Augias și Cacitti, cu apostilă asupra adevărului care este mai mare decât istoria

Nu ar fi dificil să opunem un tir susținut de artilerie celei mai recente cărți a lui Corrado Augias, scrisă împreună cu istoricul Remo Cacitti. Să începem cu textul introductiv al lui Augias: „Isus nu a spus niciodată că vrea să întemeieze o religie”. Cum să explicăm atunci contrapunerea sa repetată din Matei 5, „ați auzit că s-a spus… însă eu vă spun”, acolo unde „s-a spus” se referă la religia ebraică, iar „eu vă spun” la noua sa învățătură? Din nou Augias: „Isus nu a spus niciodată că vrea să întemeieze o Biserică”. Cum să explicăm atunci cuvintele „tu ești Petru și pe această piatră voi zidi biserica mea” (Matei 16,18)? Din nou: „El nu a spus niciodată că trebuie să moară pentru a vindeca păcatul lui Adam și Eva prin sângele său”. Cum să explicăm atunci când spune că „a venit să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10,45) și când pronunță, la ultima cină, cunoscutele cuvinte asupra potirului: „acesta este sângele alianței mele, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor” (Matei 26,28)? Din nou: „Nu a spus niciodată că este o unică și indistinctă substanță cu tatăl lui, Dumnezeu în persoană”. Cum putem să explicăm atunci cuvintele „Eu și Tatăl unul suntem” (Ioan 10,30) sau „Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în mine” (Ioan 14,10)? Din nou: „Isus nu a dat niciodată botezului o valoare specială”. Cum să explicăm atunci cuvintele „dacă cineva nu este născut din apă și duh nu poate să intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,5)? Din nou: „Nu a instituit niciodată o ierarhie bisericească atâta timp cât a fost în viață”. Cum să explicăm atunci o adevărată structură piramidală dată de mulțime, 72 de ucenici, doisprezece apostoli, trei apostoli mai apropiați (Petru, Iacob, Ioan), în cele din urmă doar Petru („ție îți voi da cheile împărăției cerurilor”, de unde imaginea populară a sfântului Petru, portar al paradisului)? Din nou: „Nu a vorbit niciodată despre precepte, norme”. Cum să explicăm atunci textul menționat de însuși Augias: „să nu credeți că am venit să desființez Legea sau Profeţii, nu am venit să desființez, ci să duc la împlinire”, care apoi continuă: „Cel care va încălca una dintre aceste porunci, chiar și cele mai mici, va fi considerat cel mai mic în împărăția cerurilor” (Matei 5,17 și 19)?

Un astfel de baraj de artilerie, produs aici pentru primele zece rânduri ale lui Augias (în afară de afirmația: „nu a spus niciodată că s-a născut dintr-o fecioară care l-a conceput prin intervenția unui zeu”, ceea ce este în mod obiectiv imposibil de contrastat cu o propoziție a lui Isus sau atribuită lui), ar putea continua pentru textele lui Cacitti. Două exemple în acest sens: 1) nu este adevărat ceea ce se afirmă la p. 213, și anume că „în lecționare nu apare niciodată textul Apocalipsei lui Ioan”, a se vedea ca exemplu contrar prima lectură din Solemnitatea Tuturor Sfinților; 2) este la fel de inexact să spunem că documentul Vaticanului II care deschide spre libertatea religioasă este Nostra aetate, așa cum citim la p. 246, deoarece documentul conciliar în acest sens este Dignitatis humanae (Nostra aetate se ocupă de religiile necreștine, așa cum Augias arată că știe bine în următoarea intervenție). Acestea sunt două mici inexactități care, după părerea mea, dezvăluie un anumit cadru conceptual, care se reflectă atât în ​​evaluarea apocalipticului (a cărui dispariție pentru Cacitti este un rău care trebuie atribuit Bisericii post-constantiniene), cât și în evaluarea actualului pontificat, interpretat ca „restaurație confesională” care amenință libertatea religioasă (se poate conveni asupra vreunui aspect al restaurației, dar nu i se poate refuza cu onestitate lui Benedict al XVI-lea o acțiune continuă și decisivă în favoarea libertății religioase).

Cu toate acestea, consider că acest tir de artilerie este o operațiune substanțial inutilă, care nu ar face decât să propună din nou o luptă care durează de ceva timp fără ca gândirea să avanseze chiar și pentru o vreme. În spatele declarațiilor lui Augias reproduse mai sus există, de fapt, zeci de ani de studii și publicații de specialitate în domeniul biblic, pe care Augias le divulgă cu eficacitatea cunoscută de toți. Nu el, ci exegeții și teologii cu autoritate susțin că Isus nu a vrut să întemeieze o nouă religie, nici o Biserică, nici o morală, nici o liturgie și îl separă în mod clar pe „Isus al istoriei” (Yehoshua ben Yosef) de „Cristos al credinței” (a doua persoană a Treimii) pe baza unor studii atente, considerându-l pe acesta din urmă o construcție ulterioară și nelegitimă a Bisericii. Este aceeași perspectivă susținută de Remo Cacitti: „Împărtășesc teza că Isus nu a avut nicio intenție de a întemeia o Biserică, cu atât mai puțin o altă religie decât iudaismul pe care el l-a profesat” (p. 152), astfel încât „Paul poate fi considerat adevăratul întemeietor al creștinismului ”(pag. 46). Aceasta înseamnă că, evident, nu ar fi dificil, pentru Augias, Cacitti și, în general, pentru susținătorii perspectivei pe care eu o numesc „separatistă”, să contrapună textelor pe care le-am citat mai sus (considerate adăugiri tardive ale comunității) alte texte evanghelice considerate mult mai originale, doar autenticele ipsissima verba Jesu. Acesta este stadiul artei și nu există nicio posibilitate de a ne clarifica cu adevărat ideile dacă rămânem la nivelul criticii istorice și literare: dintre miile de versete biblice, fiecare le alege pe cele care i se potrivesc cel mai mult și le interpretează în conformitate cu tezele sale. Fragmentarea de astăzi a lumii protestante, a creștinismului care, începând cu Luther, a dorit să se bazeze numai pe Scriptură, este sub ochii tuturor ca o demonstrație limpede a incapacității Bibliei de a produce interpretări unitare și unificatoare.

În această perspectivă, dezacordul meu real cu Augias, pentru a rămâne tot la prima pagină foarte eficientă a cărții, constă în faptul că și-a prezentat afirmațiile despre Isus ca „adevăruri incontestabile”, în timp ce este vorba doar de teze cu siguranță documentate, dar cât se poate de contestabile, și într-adevăr contestate de exegeți și teologi cu autoritate la fel de mare ca și cei pe care Augias își bazează argumentațiile. Și tot în ceea ce privește forțarea, mi se pare că pot fi de asemenea definite ca atare cuvintele pe care Cacitti le rezervă pentru cartea despre Isus a lui Joseph Ratzinger, unde este în mod evident susținută corespondența deplină dintre Isus al istoriei și Cristos al credinței. De fapt, Cacitti afirmă despre această carte că „este suficient să-i citim introducerea” pentru a înțelege că „scopul declarat al eseului este să se întoarcă cu mult timp în urmă, înainte de studiile istorico-critice despre Isus”, pentru a o lichida apoi ca pe „un exercițiu mistic sau poate spiritualist” (p. 39). Îmi permit să observ, de dragul adevărului și fără cea mai mică dorință de a face parte din marele grup de apologeți ai palatului, două lucruri: 1) că obiectivul textului papal nu este să se întoarcă în urmă, ci să meargă înainte dincolo de studiile istorico-critice, luând act de impasul la care au condus cercetările analitice istorico-critice, adică acea „discuție continuă și nesfârșită despre istoria tradițiilor și a redactărilor” despre care vorbește unul dintre cei mai importanți exegeți ai secolului al XX-lea, Rudolf Schnackenburg, și a cărei mărturie foarte modestă este conflictul textelor biblice prezentate mai sus; 2) că la fel cum istoriografia are propriul statut epistemologic care trebuie înțeles și respectat, la fel și teologia căreia îi aparține opera lui Joseph Ratzinger, pe care nu este corect să o definești „exercițiu mistic sau poate spiritualist”. De altfel, acestea sunt lucruri pe care Cacitti însuși demonstrează că le știe bine, ca atunci când la p. 33 recunoaște că există experiențe nemăsurabile istoric fără ca acest lucru să însemne „că ele nu au consistență” pentru că „o au la un alt nivel”. Dar atunci de ce să denigrăm acest „alt nivel” ca fiind „spiritualist” câteva pagini mai încolo? Doar pentru că este cartea unui Papă pe care Cacitti arată că nu îl iubește în mod deosebit?

Dar dincolo de aceste detalii, după părerea mea atribuibile pasiunilor umane oricum întotdeauna în acțiune, consider că citirea acestei cărți este foarte utilă și recomandabilă, atât pentru cei care cred, cât și pentru cei care nu cred, pentru că arată un adevăr neîndoielnic, și anume că, pentru a relua subtitlul eficace, o religie „se construiește”. Faptul că creștinismul de-a lungul istoriei s-a „construit” este într-adevăr un fapt sigur și, de altfel, este o dinamică care se aplică oricărei alte realități care are continuitate istorică; să considerăm de exemplu că „deja la două secole după moartea lui Buddha au existat 18 versiuni ale Doctrinei” (Giangiorgio Pasqualotto, Dieci lezioni sul buddismo (Zece lecții despre budism), Marsilio 2008, p. 32). Multe lucruri, printre care dogmele, liturgia, sacramentele, normele morale, structura eclezială, care astăzi fac parte din patrimoniul catolic, nu există în Noul Testament: dogma Trinității, transsubstanțierea, numărul Sacramentelor, păcatul originar originat, neprihănita zămislire a Mariei, ridicarea ei cu trupul și sufletul la cer, originea sufletului uman, Purgatoriul, ca să nu mai vorbim de o mare parte a eticii individuale și sociale. Și invers, în Noul Testament există lucruri care nu mai sunt astăzi în Biserica catolică: preoții și episcopii căsătoriți, diaconițele, posibilitatea de a te opune în mod deschis Papei fără a fi excomunicat sau ceva de genul acesta, voalul pe care femeile trebuie să îl poarte în biserică. Este chiar semnul vitalității unei doctrine faptul că aceasta este în continuă evoluție, deoarece evoluția este legea vieții, iar ceea ce nu evoluează, moare.

Adevărata întrebare este mai degrabă cum să evaluăm această evoluție care stă la baza construcției creștinismului. Este vorba de o mișcare legitimă sau de o trădare? Aici, după părerea mea, se ciocnesc două evaluări, ambele parțiale. Prima este cea a catolicismului tradițional care citește evoluția doctrinei și a moralei în perfectă continuitate cu fundamentul original, o continuitate atât de accentuată încât a negat orice tip de evoluție timp de secole. Și anume: Isus al istoriei = Cristos al credinței = doctrina și practica Bisericii. Ceea ce se traduce prin presupunerea că a-l urma pe Isus înseamnă a asculta de Papa și de ierarhie, care îl oglindesc în mod fidel, până în cele mai mici detalii.

A doua atitudine, în mod direct opusă celei dintâi, citește evoluția doctrinei și a moralității ca pe o trădare fără echivoc a fundamentului original, în sensul că tot ceea ce este absent în litera biblică este considerat a proveni doar de la oameni și ca atare este deci impur. Și anume: Isus al istoriei ≠ Cristos al credinței ≠ doctrina și practica Bisericii. Ceea ce se traduce prin presupunerea, care poate părea paradoxală, dar care funcționează în mod inconștient mai des decât s-ar crede, că a-l urma cu adevărat pe Isus înseamnă a nu te supune Papei și ierarhiei, care sunt expresia trădării mesajului original.

Punctul de vedere tradițional catolic, pe care eu îl definesc „unitarist”, deoarece susține unitatea perfectă dintre Isus-Cristos-Biserică, este obligat să fie aproape constant în defensivă în ceea ce privește studiile biblice și istorice care evidențiază salturi și discontinuități. Tipică a fost represiunea autoritară antimodernistă de acum o sută de ani, desfășurată adesea într-un mod antievanghelic și sub semnul ignoranței, iar Cacitti a făcut bine că a stigmatizat enciclica Pascendi a lui Pius al X-lea și că a adus un omagiu respectuos lui Ernesto Buonaiuti, chiar și pentru faptul că metoda istorico-critică susținută de moderniști și condamnată acum o sută de ani de ierarhiile Vaticanului, este acum predată în toate facultățile teologice ale lumii catolice (adevărul învinge întotdeauna în cele din urmă). Această forma mentis tradiționalistă este astăzi încă foarte bine reprezentată în rândul catolicilor, ba chiar sunt de acord cu Cacitti în a spune că este în creștere.

Viceversa, punctul de vedere opus, pe care eu îl definesc „separatist”, întrucât îl separă pe Isus de Cristos și de Biserică, nu se înțelege bine pe ce vrea să se bazeze în cele din urmă. Doar „Sola Scriptura” nu duce nicăieri, deoarece această mentalitate literalistă ajunge în final să separe între ele aceleași cărți biblice, sau mai bine, versetele aceleiași cărți: a început Luther, separându-l pe Paul de Iacob (care în mod efectiv nu s-au înțeles foarte bine, de vreme ce Iacob îl numea pe Paul „prost”, iar Paul răspundea numindu-i „câini” pe adepții lui Iacob), iar în zilele noastre am ajuns să fragmentăm Evangheliile distingând în ele spusele lui Isus, spusele primei comunități, spusele editorului final, bineînțeles în mod diferit de la interpret la interpret în funcție de teologia care guvernează mintea. În acest sens, este curios să observăm, pentru a reveni tot la textul introductiv plin de forță al cărții, că singurele cuvinte pe care Augias le atribuie lui Isus după ce a negat o serie, și anume Matei 5,17 („să nu credeți că am venit să desființez Legea sau Profeții”), pentru Rudolf Bultmann „se dovedesc a fi inautentice, o creație a comunității” (Teologia del Nuovo Testamento (Teologia Noului Testament), Queriniana, Brescia 1985, p. 26). Este vorba de o situație care afectează de ceva vreme teologia biblică, dacă în urmă cu două sute de ani Hegel spunea: „Pe baza Scripturii sunt demonstrate exegetic opinii opuse și așa-zisa Sfânta Scriptură a devenit o vază de ceară. Toate ereziile au aceasta în comun cu Biserica: referința la Sfânta Scriptură” (Lezioni sulla filosofia della religione (Lecții despre filosofia religiei), vol. I, p. 37).

Oricum ar fi, conceptul-cheie al acestei linii istoriografice, căreia îi aparține Cacitti și care este deosebit de apreciată de Augias, este sub semnul trădării: ideea originală a lui Isus și a primilor creștini era escatologia apocaliptică ca opoziție față de această lume și așteptare a împărăției lui Dumnezeu, dar această idee începând cu secolul al IV-lea a fost renegată de creștinism, care s-a adaptat lumii vânzându-și sufletul în schimbul puterii. Astfel își rezumă Cacitti foarte eficient ideea: „Nu Constantin s-a convertit la creștinism, ci creștinismul s-a convertit la Constantin” (pag. 173). Viziune care îl are în Dante pe unul dintre cei mai iluștri susținători ai săi: „Ahi, Costantin, di quanto mal fu matre, / non la tua conversion, ma quella dote / che da te prese il primo ricco patre!” (Inferno, XIX, 115-117)[1].

Eu nu aparțin niciuneia dintre cele două școli, nici celei unitariste și nici celei separatiste, ci susțin o viziune pe care o definesc evoluționistă. Cred că pot sintetiza liniile sale esențiale prin această scurtă formulă: Cristos > Isus, al cărei text evanghelic de referință este următorul: „Când va veni spiritul adevărului, el vă va călăuzi spre întregul adevăr… va lua dintr-al meu şi vă va vesti” (Ioan 16,13-14). Cristos este ideea originală a unității Dumnezeu-Om („eu și Tatăl unul suntem”), idee subzistentă și veșnică și, ca atare, origine (arché), sfârșit (telos) și conducere (logos) a lumii, care s-a manifestat la cel mai înalt nivel pământesc în trup în Isus din Nazaret, dar pe care Isus din Nazaret prin existența sa istorică concretă nu o epuizează și pe care fiecare om este chemat să o realizeze în el însuși ajungând și el să spună „eu și Tatăl unul suntem”, împlinind astfel sensul creației care este theiosis, îndumnezeirea, prefigurată de sfântul Paul în 1 Corinteni 15,28 („Dumnezeu totul în toți”). A susține că Cristos este mai mare decât Isus este echivalent cu a susține că Adevărul este mai mare decât istoria. Și anume: fără istorie nu putem ajunge la adevăr, dar adevărul este întotdeauna mai mare decât istoria, decât orice istorie, în mod necesar particulară, în timp ce adevărul este, prin definiție, universal.

Această perspectivă evoluționistă ne permite, spre deosebire de școala separatistă, să privim istoria creștinismului prin acceptarea dezvoltării sale istorice, cu siguranță nu total pozitivă, dar nici total negativă, ba chiar vizând în mod substanțial o îmbogățire tot mai mare (eu nu sunt deloc sigur că primii creștini, inclusiv papii, au fost mai buni decât cei actuali). Mai mult, ea ne permite, spre deosebire de școala unitaristă, să nu fim constrânși să negăm faptul că dezvoltarea istorică a doctrinei și a practicii ecleziale este uneori efectiv discontinuă în raport cu Isus cel istoric și cu litera cărților biblice. Mai mult decât atât, perspectiva evoluționistă ajunge să poată recunoaște în dezvoltarea istorică, pe lângă trădările sângeroase ale mesajului original, chiar și anumite progrese reale față de acesta, cum ar fi de exemplu în privința sclaviei, a condiției femeii, a homosexualității, a războiului. Chiar și faptul că, cu unele excepții, creștinii de astăzi nu mai așteaptă trâmbița judecății finale, nu mi se pare, spre deosebire de Cacitti, atât de fascinat de dualismul eshatologic (vezi pag. 268), a constitui o pierdere, ci doar, pentru a relua celebrul titlu al eseului pe care François Furet l-a dedicat comunismului, „trecutul unei iluzii”.

Vito Mancuso, teolog și scriitor. Articol publicat în Il Foglio, 14 septembrie 2008

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021. Printre celelalte lucrări ale sale: I quattro maestri (Cei patru maeștri), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).


[1] „Vai, Constantine, cât de mult rău a cauzat / nu convertirea ta, ci acea donație / pe care de la tine a primit-o primul papă bogat!”.