Creștini (și) cretini

Creștini (și) cretini: reflecția biblistului Alberto Maggi

Din păcate, spune pe ilLibraio.it fratele Alberto Maggi, „învățătura lui Isus în fața violenței suferite a fost adesea interpretată ca o invitație de a ne resemna, de a suporta, de a tolera nedreptatea și abuzul, de a păstra tăcerea și de a suferi răul, de a ne înclina mereu capul, de a accepta „pentru numele lui Dumnezeu” orice silnicie și prepotență. Iar creștinul, mereu remisiv, blând, supus, a fost asimilat în curând unui cretin, după cum reiese din etimologia cuvântului, care derivă din franco-provensalul crétin (fr. chrétien) și anume creștin…”. După cum explică biblistul în intervenția sa, „Isus i-a proclamat cu siguranță fericiți pe cei buni, dar nu pe tonți…”

Creștini (și) cretini

În învățătura sa, Isus ne invită în mod repetat să fim buni și să facem binele. Comportamentul binevoitor al credinciosului este răspunsul la nevoile celuilalt și nu la meritele sale (Lc 6,32-36). În această comunicare a iubirii, Isus ne cere: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit!” (Mt 5,48). Plenitudinea la care Isus ne invită nu este o perfecțiune a lui Dumnezeu pe cât de abstractă pe atât de neatins, ci se referă la comportamentul Tatălui față de oameni, care este cel al iubirii necondiționate, totale. În timp ce tradiția religioasă credea că ploaia nu coboară asupra păcătoșilor (Am 4,7), Isus arată un Tată care nu lasă ca iubirea lui să fie condiționată de comportamentul oamenilor, ci le comunică tuturor, în mod egal, o iubire care, la fel ca acțiunea ploii și a soarelui, fertilizează și produce viață („Iubiți-i pe dușmanii voștri și rugați-vă pentru cei care vă persecută, ca să fiți fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni și să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți!”, Mt 5,44-45). Această cerere a lui Isus avea ca scop să-l facă pe credincios să ajungă la realizarea deplină a persoanei sale, care este pusă în aplicare numai prin iubire. Acesta este motivul pentru care Isus le-a cerut tuturor să depășească legea răzbunătoare a talionului („Ochi pentru un ochi și dinte pentru un dinte”, Ex 21,24): „dacă cineva te lovește peste obrazul drept, întoarce-i-l și pe celălalt” (Mt 5,38), îndemnându-l pe credincios să introducă un comportament uman complet nou în societate, pentru a dezamorsa orice virus mortal al violenței.

Pentru Isus, tocmai cei care lovesc sunt cei care își pierd demnitatea umană, și nu cei care sunt loviți. Prin faptul că nu răspunde la violență, persoana pălmuită arată că demnitatea și libertatea sa nu au fost afectate deloc de agresiunea brutală pe care a suferit-o. Isus nu invită la o atitudine pasivă de victimă, ci activă, la afirmarea propriei demnități, așa cum a făcut el însuși când, după ce a răspuns marelui preot, unul dintre gardienii prezenți l-a pălmuit spunând: „Așa răspunzi tu marelui preot?” (In 18,23). La violența suferită, Isus nu răspunde oferind celălalt obraz, ci invitându-l pe gardian să încerce să gândească cu mintea lui („Dacă am vorbit rău, arată-mi unde este răul; dar dacă am vorbit bine, de ce mă lovești?”, In 18,23). Isus, îndemnându-l pe gardian să gândească, încearcă să-l facă să-și recupereze autonomia de gândire și, prin aceasta, umanitatea sa. Dar gardianul nu răspunde. El este un servitor supus, nu un individ care poate gândi, este capabil de violență, nu de cuvinte. Iar palmele primite de Isus sunt o expresie a violenței specifice slujitorilor (Mc 14,65), gardienilor și soldaților (In 18,22;19,3), adică persoane care nu sunt libere, ci supuse și care se identifică cu cei puternici care totuși îi asupresc.

Din păcate, învățătura lui Isus în fața violenței suferite (Mt 5,38-42) a fost adesea interpretată ca o invitație de a ne resemna, de a suporta, de a tolera nedreptatea și abuzul, de a păstra tăcerea și de a suferi răul, de a ne înclina mereu capul, de a accepta „pentru numele lui Dumnezeu” orice silnicie și prepotență. Iar creștinul, mereu remisiv, blând, supus, a fost asimilat în curând unui cretin, după cum reiese din etimologia cuvântului, care derivă din franco-provensalul crétin (fr. chrétien) și anume creștin.

Isus i-a proclamat cu siguranță fericiți pe cei buni, dar nu pe tonți. Din contra, credinciosul este chemat să fie primul care să denunțe orice nedreptate și abuz, iar dacă nu face acest lucru devine un complice. A urma învățătura lui Cristos nu înseamnă să fim neutri sau să ne spălăm pe mâini, ci să participăm și să adoptăm măsuri active, așa cum însuși Isus ne învață și acționează. Întotdeauna de partea celor oprimați și niciodată de partea celor care asupresc, Isus a denunțat comportamentul celor puternici prin cuvinte dure. Cristos, care este sincer pentru că nu se simte intimidat în fața nimănui și nu se uită la fața omului (Mc 12,14), nu cunoaște limbajul diplomatic de pluș, nici prudența vieții liniștite, ci se aruncă asupra adversarilor săi cu violență verbală neobișnuită, fără vreo încercare de a fi subtil. Este suficient să citim invectivele usturătoare împotriva cărturarilor și fariseilor, pe care îi numește ipocriți, călăuze oarbe, nechibzuiți, morminte vopsite, plini de ipocrizie și nelegiuire, șerpi, pui de vipere, asasini… (Mt 23,1-36). Aceleași injurii Isus le adresează și acelor farisei care l-au invitat totuși la un prânz: „Vai vouă, fariseilor! Vă plac primul loc în sinagogi și saluturile în piețe. Vai vouă, pentru că sunteți ca mormintele care nu se văd și oamenii calcă pe deasupra fără să știe” (Lc 11,43-44), iar atunci când un învățat al Legii se arată jignit de cuvintele lui, Isus nu numai că nu-și cere scuze, nu dă înapoi, ci îi acuză și pe ei: „Vai și vouă, învățați ai Legii…” (Lc 11,46). Isus ajunge să-i definească pe conducătorii religioși fii ai diavolului, mincinoși și ucigași („Voi îl aveți ca tată pe diavol și vreți să împliniți dorințele tatălui vostru. El era un ucigaș de la început și nu s-a menținut în adevăr, pentru că în el nu este adevăr”, In 8,44).

Insultele necruțătoare ale lui Isus nu sunt doar pentru reprezentanții unei instituții religioase care, pentru a-și menține puterea și privilegiile, îi este ostilă și vrea moartea sa, ci și pentru cei care îl urmează, pe care Isus nu ezită să-i definească necredincioși, de puțină credință (Mt 8,26), nesăbuiți și grei de cap (Lc 24,25), până când își pierde răbdarea și răbufnește: „O, generație necredincioasă și perversă! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi mai suporta? (Mt 17,17). Este iluzoriu să credem că proclamarea veștii bune a lui Isus se realizează fără conflicte, prin atitudini de cooperare cu adversarii. Dimpotrivă, este cauză de neînțelegeri („Căci am venit să-l despart pe om de tatăl său și pe fiică de mama sa, iar pe noră de soacra sa; și dușmanii omului vor fi cei din casa lui”, Mt 10,35-36).

Isus ne avertizează și cu privire la „profeții falși care vin la voi în haine de oi, dar înăuntru sunt lupi răpitori!” (Mt 7,15) și, fără prea multe ocolișuri, nu ezită să-i respingă de lângă el și să-i definească blestemați, vrednici de focul veșnic, chiar și pe cei care nu răspund la nevoile esențiale ale vieții, de la alimente până la ospitalitatea celor care au nevoie de toate acestea („căci am fost flămând, și nu mi-ați dat să mănânc, am fost însetat, și nu mi‑ați dat să beau, am fost străin, și nu m-ați primit, gol, și nu m‑ați îmbrăcat, bolnav și în închisoare, și nu m-ați vizitat”, Mt 25,41-46).

În Discursul de pe Munte, Isus i-a proclamat fericiți și fii ai lui Dumnezeu pe „constructorii păcii” (Mt 5,9). Fericirea nu privește caracterul celor care sunt străini de tot felul de dispute, pe cei pașnici, ci activitatea celor care lucrează în mod obișnuit pentru pace. În timp ce persoanele pașnice, pentru propria lor liniște, evită cu acuratețe orice situație de conflict, constructorii păcii, pentru pacea altora, sunt dispuși să o piardă pe a lor (cf. In 15,13). Acest angajament îi determină în mod inevitabil nu numai să denunțe toate situațiile de nedreptate care împiedică pacea, ci, prin propriul lor comportament, să fie un denunț vizibil al societății. Respingerea tuturor formelor de putere și bogăție, care stă la baza nedreptății între oameni, va atrage către adevărații discipoli ai lui Cristos ostilitatea celor care sunt demascați prin corectitudinea lor morală (cf. Înț 2,12-15), dar persecuția se va transforma în fericire, pentru că Dumnezeu este întotdeauna de partea celor persecutați și niciodată a celor care persecută, chiar dacă cei care fac acest lucru pretind că îl fac în numele său.

Pr. Alberto Maggi, 07/02/2019

Sursa: ilLibraio.it

Aici toate articolele scrise de Alberto Maggi pentru ilLibraio.it.

AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinului Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Arhéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice „Giovanni Vannucci” din Montefano (Macerata), se ocupă cu răspândirea sfintelor scripturilor interpretându-le întotdeauna în serviciul dreptății, niciodată al puterii.

A publicat, printre altele: Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață); Roba da preti (Chestii de-ale preoților); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede) (Cum să citim Evanghelia (și să nu ne pierdem credința); Parabole come pietre (Parabole ca pietrele); La follia di Dio (Nebunia lui Dumnezeu); Versetti pericolosi (Versete periculoase); L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții) și Di questi tempi (În aceste vremuri).