Creștini sau nu, fiți drepți și veți fi mântuiți
Isus gândea mântuirea ca răscumpărare sau o lega de exercițiul responsabil al libertății?
Adevăratul sens al Paștelui este că răscumpărarea privește toate ființele umane și este legată de bine și iubire
«Biserica a rămas în urmă cu 200 de ani», a declarat cardinalul Carlo Maria Martini în ultimul interviu, dar eu cred că această întârziere bisericească este expresia unei întârzieri mai preocupante a creștinismului ca atare, din ce în ce mai incapabil să-și susțină anunțul fundamental. Este o problemă însuși centrul credinței creștine, adică mântuirea. Cum să o gândim? Care este specificitatea ei? Roger Haight, iezuit american, descrie astfel situația: «Semnificația mântuirii rămâne evazivă; orice creștin angajat știe ce este mântuirea până când nu i se cere să o explice». Nu există religie fără mântuire, există religii fără Dumnezeu, niciuna fără mântuire. Pentru creștinism mântuirea izvorăște din Paștele lui Cristos, despre care se citește în Catehismul catolic: «Există un dublu aspect în Misterul pascal: prin moartea sa Cristos ne eliberează de păcat, prin Învierea sa ne deschide accesul la o nouă viață» (art. 654). Acesta este centrul mesajului: mântuirea ca răscumpărare înfăptuită de Cristos. Conceptul de răscumpărare este necunoscut celorlalte religii: Moise, Buddha, Confucius, Mahomed sunt legislatori, învățători, profeți, înțelepți, nu răscumpărători, adică nu ei sunt cei care dau mântuirea, care în schimb este dobândită de credincioși urmând învățăturile lor. Creștinismul se deosebește deoarece consideră omenirea coruptă de păcatul originar și incapabilă de merite spirituale și, prin urmare, anunță mântuirea ca fiind înfăptuită în mod gratuit de Dumnezeu prin răscumpărarea dobândită de Cristos.
În fiecare an, Paștele este celebrarea solemnă a acestui eveniment. Examinând istoria acestei doctrine vedem că primul care a formulat-o a fost Sfântul Paul. El scrie: «Toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificați în mod gratuit prin harul lui, în virtutea răscumpărării realizate de Cristos Isus. Dumnezeu l-a prestabilit să servească ca instrument de ispășire prin intermediul credinței, în sângele său» (Romani 3, 23-25). Paul afirmă că moartea lui Cristos a fost voită în mod direct de Dumnezeu, iar în altă parte adaugă: «Pe cel care nu a cunoscut păcatul, Dumnezeu l-a tratat ca păcat în favoarea noastră» (2 Corinteni 5, 21). Citind scrierile sale în ordine cronologică, se descoperă însă că Sfântul Paul nu gândea întotdeauna așa. De fapt, în scrisoarea sa cea mai veche, el nu vorbește despre moartea-învierea lui Cristos ca despre un act răscumpărător și nici despre evenimentul salvator ca și cum ar fi avut loc deja. Dimpotrivă, pentru el mântuirea trebuie să se realizeze încă. Iată cum: «Însuși Domnul, la porunca [divină], la strigătul arhanghelului și la sunetul trâmbiței lui Dumnezeu, va coborî din ceruri. Și mai întâi vor învia cei morți în Cristos; apoi noi, cei care trăim și vom fi încă în viață, vom fi răpiți împreună cu ei în nori ca să mergem în întâmpinarea Domnului» (1 Tesaloniceni 4, 16-17).
Paul scrie că Cristos a murit «pentru noi», dar nu face ca mântuirea să depindă de acea moarte, dovadă fiind faptul că nu consideră că aceasta din urmă a fost voită de Dumnezeu (după cum va susține în schimb mai târziu), ci de evrei, după cum reiese din aceste cuvinte destinate de-a lungul secolelor să alimenteze antisemitismul: «Iudeii l-au omorât până și pe Domnul Isus și pe profeți și ne-au persecutat și pe noi; ei nu-i sunt plăcuți lui Dumnezeu și sunt dușmanii tuturor oamenilor» (2, 15-16). Aici nu există un plan al lui Dumnezeu care își trimite Fiul să moară, există mai degrabă inimiciția evreilor care l-au ucis pe Isus, care însă a fost înviat de Dumnezeu ca o demonstrație clară a mutației istoriei care se va realiza prin întoarcerea sa iminentă. Aceeași abordare se găsește în 1 Corinteni.
Sfântul Paul își schimbă repede perspectiva și este ușor de înțeles de ce: nevenirea lui Cristos îl determină să nu mai pună centrul focal în viitor, ci în trecut; Cristos este salvatorul nu pentru că se va întoarce victorios, ci pentru că a murit oferindu-se Tatălui și reconciliindu-ne cu el prin sângele său. Cristos devine astfel răscumpărătorul răstignit. Tocmai în această lumină sunt compuse Evangheliile douăzeci de ani mai târziu. Acestea însă, reproducând și gândirea lui Isus, ne permit să ridicăm problema decisivă: Isus gândea mântuirea ca răscumpărare sau, ca evreu care respectă Legea, o lega de exercițiul responsabil al libertății?
Există texte evanghelice în concordanță cu teologia răscumpărării, de exemplu atunci când Isus spune că a venit «să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți» (Marcu 10, 45) sau când pronunță la ultima cină celebrele cuvinte: «Acesta este sângele alianței mele, vărsat pentru mulți, spre iertarea păcatelor» (Matei 26, 28). Dar în Evanghelii există multe alte texte care prezintă mântuirea legată nu de un eveniment exterior, ci de acțiunile făcute în mod liber, conform concepției tradiționale ebraice despre mântuire ca rezultat al fidelității față de alianță, și anume ca dreptate. Eu chiar cred că lui Isus doctrina răscumpărării nu i-ar fi plăcut deloc, există întregul discurs de pe munte care demonstrează acest lucru, începând de la cuvintele Tatălui Nostru despre rolul activ al libertății: «Și iartă-ne datoriile, precum și noi iertăm datornicilor noștri». Isus continuă: «Căci dacă voi veți ierta oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru ceresc vă va ierta; dar dacă voi nu veți ierta oamenilor, nici Tatăl vostru nu va ierta greșelile voastre» (Matei 6, 12.14-15). Mișcarea decisivă îi revine libertății umane, care pentru Isus este capabilă să facă și binele pentru că nu este iremediabil coruptă, așa cum va spune în schimb Sfântul Paul și într-un mod mai radical Sfântul Augustin.
Ideea unei libertăți eficiente în ceea ce privește mântuirea se regăsește în multe alte pasaje evanghelice, printre care: «Cu judecata cu care judecați veți fi judecați și cu măsura cu care măsurați veți fi măsurați» (Matei 7, 2). Principiul salvator este deci legat de practica responsabilă: «Nu oricine îmi zice Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci acela care face voința Tatălui meu care este în ceruri» (Matei 7, 21). Discursul de pe munte, inima mesajului lui Isus, este un apel la libertate ca modalitate eficientă pentru dobândirea mântuirii.
În acest punct apare evidentă problematicitatea construcției teologice creștine ulterioare bazate pe răscumpărare, de unde și dificultatea de a răspunde la următoarele chestiuni: 1) În ce constă propriu-zis răscumpărarea înfăptuită de Cristos? 2) Adevăratul act răscumpărător este moartea pe cruce sau învierea? 3) Care este soarta celor care nu participă la actul răscumpărător? 4) De la ce suntem răscumpărați: de la moarte, de la Diavol, de la egoism, de la lume, de la pedeapsa lui Dumnezeu, de la Lege, de la păcat, sau de la toate acestea puse împreună? Rădăcina aporiei rezidă, după părerea mea, în ideea unei specificități creștine a mântuirii ca legată de un anumit eveniment istoric, adică în impostarea dată creștinismului de Sfântul Paul și străină lui Isus. În realitate, trebuie să ne gândim că mântuirea a fost mereu disponibilă ființelor umane, indiferent de religia sau non-religia căreia îi aparțin, pentru că este legată de bine și dreptate. Evanghelia însăși este cea care afirmă acest lucru: «Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi încă de la întemeierea lumii. Pentru că am fost flămând, și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat, și mi-ați dat să beau, am fost străin, și m-ați ospătat, gol, și m-ați îmbrăcat» (Matei 25, 34-36). În Cartea Morților a Egiptului antic există cuvinte asemănătoare: «L-am mulțumit pe Dumnezeu cu ceea ce iubește: i-am dat pâine celui flămând, apă celui însetat, haine celui gol, o barcă celui care nu avea» (cap. 125). Textul datează din anii 1500 înainte de Cristos și, spunând aceleași lucruri, arată adevăratul sens al mântuirii, care nu i-a lipsit niciodată neamului omenesc, cu mult înainte de creștinismul istoric: eliberarea de ego și deschiderea către bine, iubire, dreptate. Eu consider că nu este neplauzibil să credem că, în cei care practică acest stil de viață, poate fi generată o dispoziție specială a energiei lor constitutive (ceea ce în mod tradițional se numește suflet) care să poată învinge curbura spațiu-timpului.
Vito Mancuso, La Repubblica, 26 martie 2016
Sursa: Vito Mancuso
