Credința și noi

Cardinalul Gianfranco Ravasi: «Nu mai există marele ateism, nici marea profeție. Culoarea dominantă este cenușiul»

Dialog/interviu cu Vito Mancuso pentru 7, săptămânalul cotidianului Corriere della Sera

Cardinalul Gianfranco Ravasi, un mare biblist și ebraist, afirmă că astăzi, în domeniul religios, domină cenușiul. Atunci când celebrează în biserici sau ține conferințe în diferite locuri, 80-90% dintre cei prezenți sunt bătrâni. Dar atunci când participă la dialoguri despre credință și știință, 80% sunt tineri. În ultima sa carte, Biografia di Gesù (Biografia lui Isus), cardinalul abordează probleme legate de situația spirituală a timpului nostru.

Crezusem că, din cauza ideilor mele neortodoxe, cardinalul nu va fi de acord să fie intervievat de mine, dar m-am înșelat. Astfel, după ce l-am avut ca profesor de Vechiul Testament și Greacă biblică în seminarul din Milano, și după ce l-am întâlnit de mai multe ori la Biblioteca Ambrosiană, al cărei prefect era, acum îl revăd aici, în Vatican, unde timp de 15 ani a prezidat Consiliul Pontifical pentru Cultură. Ocazia este prilejuită de lansarea noii sale cărți din seria Știință și idei a editurii Raffaello Cortina: Biografia di Gesù. Secondo i Vangeli (Biografia lui Isus. După Evanghelii). Intră cu un zâmbet radiant și eu sunt încântat să văd că timpul a fost bun cu el. Reevocăm puțin trecutul și cunoștințele comune, chiar și limbajul reflectă că lucrurile nu s-au schimbat pentru că el mi se adresează cu „tu”, iar eu cu „dumneavoastră” (îmi spune să trec la „tu”, dar nu reușesc). Apoi mă introduce într-o încăpere mare pentru interviu, iar eu, adresându-mă ministrului Vaticanului pentru cultură, încep chiar de aici.

Eminența Voastră, ce cultură credeți că avea Isus? Unii cercetători susțin că era analfabet, alții educat și multilingv. Dumneavoastră ce credeți?

«Aceasta este una dintre cele mai interesante întrebări, care de obicei nu se pune. Trebuie spus de la început că contextul cultural în care el a trăit nu presupunea scrisul și de fapt nu se spune niciodată că el scrie, decât o singură dată, pe pământ, în praf. Dar știm că citește. Prima pregătire o primise în școala foarte modestă a sinagogii din Nazaret, limba lui era aramaica, cunoștea ebraica clasică, dar nu se poate spune că știa greacă, din care poate știa doar câteva cuvinte. Din materialul care i se atribuie din punct de vedere istoric nu putem verifica cunoștințele sale concrete. Convingerea mea este că el era o figură asemănătoare unui burete, unul dintre cei care reușesc să filtreze și să înțeleagă parcursuri diferite, un om foarte sensibil la ambianță și de aceea capabil să cunoască cu precizie tipologiile fundamentale ale lumii sale, intrând însă și în polemică cu acestea, ceea ce arată că nu era doar receptiv, ci și creativ. Sau mai bine, eu aș spune că tocmai aceasta era măreția lui».

În ce sens?

«Eu admir persoanele eclectice. Competența specifică este ceva esențial și trebuie respectată, dar eu îi admir pe cei care, departe de a rămâne într-un singur sector, înțeleg că pentru a fi semnificativi este necesar să ajungem la formularea anumitor sinteze. Iar Cristos a reușit, a avut capacitatea de a respira viziuni diferite. Aceasta este orientarea pe care am urmat-o și eu când am intrat aici, acum 15 ani: înainte ne interesa doar cultura catolică, în timp ce eu am încercat să explic că este necesar să respirăm toate mediile, chiar și cele radical diferite. Revenind la cultura lui Isus, ceea ce iese la iveală este o persoană cu o mare capacitate de orizont. Nu-l putem face patronul savanților, dar nici nu trebuie să cădem în extrema opusă care declară ignoranța lui: să avem astfel de genii, care știu puțin, dar care în cele din urmă știu totul! Tu împărtășești ce am spus?».

Practic dumneavoastră ați spus că Isus era un eclectic care citea semnele timpurilor, că nu era un savant, ci un interpret al vieții. Iar în aceasta eu văd peculiaritatea profetului. Prin urmare, vă întreb ce idee aveți despre relația dintre Isus și Ioan Botezătorul.

«Botezătorul provenea dintr-un iudaism heterodox, poate legat de Qumran, acel iudaism care, într-o epocă fără profeți, căuta să fie profetic ca comunitate. El lansează un mesaj pe care cu siguranță Isus îl preia și îl recreează: mesajul împărăției lui Dumnezeu, o profeție care încalcă modelele sociale și anunță o lume nouă. Isus, prin urmare, îi este dator lui Ioan Botezătorul, despre care este corect să vorbim ca despre „mentorul” său. Dar măreția Botezătorului se împlinește atunci când înțelege că acest ucenic al său este diferit și mai mare decât el».

Care este situația profeției astăzi?

«Astăzi trăim absența profeților. Au dispărut voci puternice precum Turoldo, Balducci, Don Mazzolari, Don Milani, Arturo Paoli și alții, cu siguranță contestabile și parțiale așa cum sunt în mod necesar profeții, dar indispensabile. Totuși, trebuie să spun că, în ceea ce privește figura profetică, papa Francisc este un profet. Deși cu o anumită parțialitate a lecturii față de complexitatea realității, reușește să fie incisiv și ascultat. Și tocmai asta se așteaptă oamenii».

Isus anunța venirea iminentă, în timpul vieții sale, a împărăției lui Dumnezeu, dar acea împărăție nu a sosit și eu sunt convins că el s-a înșelat. Dumneavoastră ce credeți?

«În afară de complexitatea diferitelor loghia, fiecare dintre care trebuie examinate istoric, eu cred că trebuie spuse două lucruri. Primul este că teologia neotestamentară, alături de credința profundă în divinitatea sa, afirmă în mod riguros umanitatea lui. O face în mod incontestabil, chiar și în lumina faptului că prima erezie (gnoză) este negarea nu a divinității, ci a umanității lui Cristos. Iar faptul că el, ca om, a avut și viziuni limitate este confirmat de propriile sale cuvinte, de exemplu atunci când afirmă că nu știe nimic despre timpul și ceasul judecății. Al doilea lucru este că Isus folosea un limbaj apocaliptic, care judecă prezentul dar în același timp provoacă viitorul, chiar dacă nu este vorba de viitorul imediat, ci de viitorul absolut, de veșnicie. Pentru Isus împărăția lui Dumnezeu nu era o categorie politică, în întregime atribuibilă istoriei, ci conținea întotdeauna în sine și o dimensiune transcendentă. Noul Testament a reușit să mențină împreună aceste două dimensiuni în tensiunea lor, așa cum se poate înțelege din relatările pascale».

În cartea dumneavoastră, vorbiți despre un limbaj dublu în acest sens.

«Autorii noutestamentari aveau problema de a vorbi despre un eveniment care era de nedescris în sine. Au făcut-o folosind pe de o parte categoria de „înviere”, un concept al Vechiului Testament care presupune o legătură strânsă între individul istoric și cel înviat (de aici și afirmațiile despre cel înviat care poate fi atins și poate chiar mânca); pe de altă parte, însă, mai ales Paul și Ioan au folosit schema „exaltare-glorificare-înălțare”, prin care se susține că după moarte are loc un salt calitativ: Isus reintră în etern, în infinit, în acea dimensiune care în timpul vieții pământești era comprimată, după cum spuneau teologii medievali care vorbeau despre acest lucru în termeni de Verbum abbreviatum. Este deci necesar să salvăm pe de o parte istoricitatea persoanei și pe de altă parte misterul celui înviat. Și în această perspectivă trebuie spus că Isus înviat reprezentat de Piero della Francesca nu este evanghelic, în ciuda faptului că este o minunată operă de artă».

Este posibil astăzi să trăim dimensiunea eshatologică a credinței?

«Predicarea de astăzi și-a pierdut această dimensiune. Există întotdeauna riscul de a transforma eshatologia în apocaliptică, după cum demonstrează zvonurile din aceste zile potrivit cărora vaccinul este un element al celui rău care ni se injectează. Dar eshatologia este cu totul altceva, constă în a susține că „cei care cred sunt deja mântuiți”, așa cum spune Evanghelia, în sensul că prezentul nu este văzut ca un fenomen efemer, ci este ca hibridizat de transcendență, experimentând deja prezența acesteia în interiorul său. Noi avem o poliformie gnoseologică: nu cunoaștem doar experimental, nici doar rațional, ci avem și alte canale, printre care estetica prin poezie, muzică, artă».

Cum judecați astăzi relațiile credință-știință?

«Pornesc de la o mărturie personală: de obicei, și este dramatic, când merg să celebrez în biserici văd că 80-90% dintre cei prezenți sunt bătrâni, cel mult de vârstă mijlocie. Când țin conferințe despre Biblie, suntem mai mult sau mai puțin pe acolo. Dar când particip la dialoguri despre credință și știință, se întâmplă invers: 80% sunt tineri. Poate că vin să vadă dificultatea Bisericii în fața științei, dar tocmai din acest motiv noi lucrăm foarte mult pe probleme științifice precum flexibilitatea ADN-ului, neuroștiințele, inteligența artificială. Putem contribui ridicând problemele pe care omul de știință nu și le pune în mod obișnuit și, de exemplu, să întrebăm: când vom termina de analizat umanul cu cele o sută de miliarde de neuroni ai săi, trebuie apoi chiar să aruncăm tot restul, cum ar fi libertatea, simbolul, sufletul, religia, arta? Și ce să spunem despre inteligența artificială, în special despre acel strong care presupune ca mașina să poată avea autoconștiință? Sunt chestiuni care, dacă sunt bine definite, nu îi fac să râdă pe oamenii de știință serioși, ci dimpotrivă».

În opinia dumneavoastră, care este peculiaritatea a ceea ce filozoful german Karl Jaspers numea «situația spirituală a timpului nostru»?

«Noi trăim într-un timp în care, din păcate, nu mai există marele ateism și nici marea profeție. Nu mai există marea gândire, fie ea negativă sau pozitivă, nici marile figuri care se impun în fața istoriei și solicită răspunsuri mari. Cea a noastră este epoca în care domină indiferența, superficialitatea, banalitatea. Culoarea sa este cenușiul. O nebuloasă cenușie, aceasta este societatea contemporană. Când trebuie să organizez dezbaterile noastre, cu greu găsesc mari personalități credincioase capabile să argumenteze în mod public și mari figuri necredincioase. Într-o zi, cunoscutul gânditor canadian Charles Taylor mi-a spus că dacă Isus ar veni să predice în centrul unei localități, totul s-ar rezolva cu poliția care vine să-i ceară actele. Culoarea dominantă este cenușiul. Eu m-am născut cu culoarea roșie, cea a sângelui care se prelingea deasupra Europei în timp ce doi nebuni, Stalin și Hitler, o dominau. Dar gândește-te la măreția care a urmat în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Astăzi încercăm să luptăm împotriva cenușiului prin culoarea strălucitoare a unei singure benzi, cea a propriei noastre specializări, hiperspecializarea competențelor individuale, care însă singure nu au capacitatea de a fecunda. Revenim astfel la nevoia de eclectism, care nu este un tot neclar, ci este curcubeul, spectrul cromatic cel mai bogat».

Cum judecați situația teologiei și a cercetării biblice?

«Chiar și aici există cel mult benzi cromatice separate. Fără a recurge totuși la marii medievali, ia în considerare teologii din a doua jumătate a anilor 1900 precum Congar, de Lubac, Chenu, Teilhard de Chardin, von Balthasar, Rahner: toți aveau o privire de ansamblu. Gândește-te la ce citise von Balthasar! În schimb, încearcă să convingi astăzi un teolog sau un biblist să vorbească despre literatura clasică și contemporană! Eu am avut norocul să am mari maeștri, dintre care dau două nume: în teologie pe Lonergan și pentru exegeză pe maestrul meu prin excelență, Alonso Schöckel, care trecea de la muzică la poezie arătând că dacă nu îl cunoști pe Bach sau pe Goethe este imposibil să faci teologie bine sau să interpretezi cum trebuie Biblia. Deci revenim la cultură».

Școala: eu cred că de acolo trebuie să reîncepem.

«Astăzi școala oferă instrucțiune[1], lucru care este necesar. Dar există și educația. Astăzi vai de cei care o spun, dar eu amintesc acest lucru oricum: numai instruirea nu este suficientă, fără o educație de bază nu poți ajunge nicăieri. În acest sens, cultura trebuie să facă mai mult, în timp ce astăzi nu există nici măcar un acord preliminar asupra conceptului de natură umană. Trebuie să ne întoarcem să gândim împreună natura umană».

Aș vrea, în cele din urmă, să vă întreb despre rugăciunea dumneavoastră, despre credința dumneavoastră.

«Eu sunt pentru o concepție a credinței care este substanțial cea a lui Iob: adică îndoiala rodnică, interogația. În această perspectivă era și cardinalul Martini. Uneori cerul este cel al lui Abraham când urcă pe munte împreună cu fiul său și cei doi vorbesc doar între ei, „tatăl meu”, „fiul meu”, fără să mai vorbească cu Dumnezeu. Eu aș spune că experiența credinței personale trebuie cucerită încontinuu, este mereu un itinerar complex, iar rugăciunea este neliniște. L-am întâlnit odată pe Julien Green, marele scriitor francez convertit despre care am citit aproape totul și l-am întrebat care a fost nodul de aur care i-a ținut împreună credința într-un secol foarte critic precum anii 1900. El s-a gândit un timp și apoi a răspuns: „Există o frază în Jurnalul meu pe care nimeni nu a observat-o: atâta timp cât suntem neliniștiți, putem sta liniștiți”. Este neliniștea augustiniană. Este rugăciunea ca interogație continuă a ceea ce este dincolo și a celuilalt, pentru noi, credincioșii, Dincolo și Celălalt (oricum s-ar concepe apoi această ulterioritate)».

Există vreo frază pe care ați dori să o lăsați pentru a pecetlui această întâlnire a noastră?

«Această frază a poetei poloneze Szymborska: „Cer iertare marilor întrebări pentru răspunsurile mici pe care le-am dat”. Eu cred că în viața mea am înțeles marile întrebări, trebuie să recunosc asta. La fel ca și tine: noi am evitat întrebările mici. Cu toate acestea, sunt conștient că am dat răspunsuri mici. Aceasta este diferența mea față de Isus, care a știut, în schimb, să dea un răspuns mare. Numai acesta este scopul cărții mele despre el: să luăm din nou Evangheliile în mână, pentru că acolo sunt marile răspunsuri pe care noi nu știm să le dăm».

Aș fi vrut să-l întreb multe alte lucruri, dar păstrez în mine întrebările. Și în timp ce cobor scările după salutările foarte cordiale, mă gândesc la lecțiile lui de acum patruzeci de ani, la felul în care tot timpul anului intra în clasă fără nicio foaie și chiar fără Biblie, dar cu un singur set de chei zângănind în timp ce umbla în sus și în jos prin clasă explicând într-un mod clar și convingător. Acele lecții sunt încă întipărite în mine, m-au făcut să înțeleg ce înseamnă să citești un text în diversele lui dimensiuni și să intuiesc posibilitatea de a împăca criticitatea și credința, întrebările și principiile, îndoielile și certitudinile. Astăzi, în schimb, simt că am atins cu mâna relația strânsă dintre cultură și spiritualitate, care, atunci când sunt trăite în mod autentic, poate până la urmă chiar coincid.

Vito Mancuso, teolog, 2 noiembrie 2021. Articol publicat în Corriere della Sera

Sursa: Vito Mancuso

Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021. Printre celelalte lucrări ale sale: I quattro maestri (Cei patru maeștri), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).


[1] Ministerul Educației din Italia se numește Ministerul Instrucțiunii.