Convertirea lui Petru și eliberarea Bisericii!

„Când ai crescut și ai trăit într-o instituție religioasă, să ajungi la un anumit moment din viața ta și să înțelegi că trebuie să ieși din instituția religioasă, nu din infidelitate față de Dumnezeu, ci tocmai din fidelitate, e greu… Petru nu a înțeles un lucru: Isus nu a venit să reformeze instituțiile religioase, Isus s-a plasat în afara instituției religioase. El nu a venit să reformeze instituțiile sacre, să le purifice, ci a venit să le elimine…”.

Pr. Alberto Maggi

Primatul lui Petru

Când am planificat cu luni în urmă aceste Trei zile biblice – tema, o vedeți, „La jumătate de secol după Conciliu”, cu prezența lui José María Castillo Sánchez și a lui Vito Mancuso –, mă gândeam să tratez despre noutatea pe care Conciliul a adus-o în domeniul Sfintei Scripturi, dar între timp a apărut această mare surpriză a acestui nou Papă, papa Francisc, care a schimbat deja (și sperăm să o facă!) modul de a fi Papă.

Deci m-am gândit să mă ocup de tema figurii lui Petru, la care fac referință Papii, deci de figura acestui discipol mai deosebit care este în Evanghelii. Așadar, în seara aceasta vom vorbi despre primatul lui Petru, despre convertirea sa până la acea alegere care va fi fără îndoială una răsunătoare.

Se vorbește despre primatul lui Petru. Fără îndoială, există o întâietate a acestui discipol față de ceilalți, dar în mod normal nu găsim justificarea acestui primat în pasajele clasice precum Matei 16: tu ești Petru și pe această piatră… sau Ioan 21: paște mieii mei. Cred că rădăcina primatului lui Petru se află în Evanghelia după Luca, în asigurarea lui Isus, capitolul 22 din Luca, pe care Isus o dă lui Petru: Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi întors, convertit, întărește-i pe frații tăi! Acesta cred că este primatul lui Petru.

Deci Isus îl asigură pe Petru că s-a rugat pentru el ca, atunci când, în sfârșit, se va converti, să poată întări credința fraților săi. Și chiar Luca este cel care, în Faptele Apostolilor… Faptele Apostolilor sunt a doua parte a Evangheliei după Luca, chiar dacă acestea sunt curând separate de acest text. Și chiar Luca este cel care ne relatează etapele zbuciumate ale convertirii lui Petru, o convertire destul de dificilă, dureroasă.

În Fapte, capitolul 11, la versetul 2 din Textul Occidental se spune: Petru, după o perioadă de timp destul de lungă… Deci este o trudă. Să ne amintim că Petru este discipolul care l-a trădat pe Isus, l-a deturnat. De ce? Pentru că nu accepta ideea unui Mesia condamnat la moarte. Era împotriva așteptărilor, era împotriva tradiției: acest om trimis de Dumnezeu nu putea fi ucis, acest om trebuia să învingă, să triumfe, să-i izgonească pe romani, preoțimea coruptă și să lucreze pentru împărăția lui Israel.

Prin urmare, Petru a văzut că toate așteptările sale au eșuat și l-a trădat pe Isus. Așadar, Luca scrie: Petru, după o perioadă de timp destul de lungă, a decis să pornească în călătorie spre Ierusalim. El se adresa fraților pentru a-i întări, ținând discursuri frecvente din regiune în regiune.

Deci, după o lungă perioadă de frământări și reflecție, Petru începe să se deplaseze pentru a întări comunitățile creștine.

Stilul lui Luca este de a întruchipa realitatea unei comunități printr-un protagonist. Situația pe care Petru o găsește este pur și simplu dezastruoasă: comunitățile ori sunt muribunde, ori au murit. Așadar, care este situația în comunitatea creștină care a trebuit să urmeze pașii lui Mesia, pe care l-au condamnat la moarte ca pe un blasfemator?

Luca ne-o descrie. Fapte 9,31: biserica se bucura de pace în toată Iudéea, Galiléea şi Samaría. Atenție! E stilul lui Luca acesta. Nu este o afirmație pozitivă, nu este un compliment. Faptul că biserica era în pace în toată Iudéea, Galiléea şi Samaría însemna că în această biserică noutatea adusă de Isus nu era vizibilă. Dar cum putea biserica să se bucure de pace peste tot când ei voiau să-l urmeze pe Isus, un om care tocmai fusese ucis ca un blasfemator sau ca un blestemat de Dumnezeu? Răspunsul este: comunitatea creștină (încă nu era creștină, ci iudeo-creștină) nu a înțeles noutatea adusă de Isus și nu a rupt-o cu instituțiile, deci era una dintre numeroasele grupări religioase care existau, dar nimic mai mult.

Atunci, Petru începe să viziteze aceste comunități. Scrie Luca… Capitolul 9,32 și următoarele. Se duce… în cea din Lída, unde găsește un om, pe Enéas, care este paralizat de 8 ani. Numărul 8, știm lucrul acesta, este cifra care indică învierea, victoria vieții asupra morții. Aici, în schimb, există o comunitate care lâncezește. Se duce într-o altă comunitate, înstărită, și o găsește pe Tabíta, care este însă moartă. Iată situația acestor comunități!

Neacceptând noutatea adusă de Isus, ori lâncezesc ori sunt moarte. Atunci, sarcina lui Petru este să reanimeze aceste comunități bolnave și să le reînvie pe cele moarte.

Suntem la capitolul 9 din Faptele Apostolilor. Iată, începe etapa. Isus a spus: când tu te vei fi întors, convertit, va trebui să-i întărești pe frații tăi. În măsura în care Petru îi întărește pe frați, are loc convertirea lui.

La versetul 43 Luca ne scrie ceva deconcertant: Apoi s-a întâmplat că timp de câteva zile Petru a rămas la Iópe, la un oarecare Símon tăbăcarul. Este ciudată alegerea lui Petru, pentru că nu se află în comunitatea Tabítei sau în comunitatea lui Enéas, ci alege să meargă la un anumit Simon, iar evanghelistul scrie: tăbăcarul.

Tăbăcirea pieilor era o meserie considerată impură, pentru că trebuia să te ocupi de animale moarte, iar acest lucru făcea ca tăbăcarul să fie o persoană scufundată în impuritate până la gât. Ei bine, atunci când trebuie să aleagă între comunități atât de pioase, atât de evlavioase, atât de religioase… și una care în schimb trăiește de acum la marginea legii, pentru că e prezidată de cineva care este impur, deci care desfășoară o activitate condamnată de tradiție și de lege, ei bine, Simon alege această casă. Acesta este deja primul său pas spre convertire.

Petru a preferat să meargă să locuiască la un necurat, expunându-se – să încercăm să ne imaginăm căror critici și murmurări din partea comunităților iudeo-creștine –, mai degrabă decât să rămână în comunități care sunt lipsite de viață.

Acesta este primul pas al lui Petru spre convertirea sa. Și tocmai locuind în casa lui Simon tăbăcarul, unde fidelitatea sa față de Lege s-a știrbit, are loc revărsarea Duhului. Atunci când… Iar aceasta este o constantă în Evanghelii… Atunci când în om slăbește, chiar și foarte puțin, frontul respectării Legii, imediat, prin aceste fisuri, intră Duhul ca să-l însuflețească.

Ei bine, în timp ce Petru este în casa lui Simon tăbăcarul, apare un alt personaj în Fapte, la capitolul 10. Este un păgân, un centurion (este din cohorta numită „Itálica, scrie evanghelistul) și se numește Cornéliu. Deci, e un păgân, un impur, un ocupant, însă este o persoană profund religioasă și, scrie evanghelistul, pe la ceasul al nouălea (este ceasul morții lui Isus, efectele morții lui Isus) are o experiență a Domnului care îi spune să trimită niște oameni la Iópe și să-l cheme pe un oarecare Simon, numit și Petru, care este oaspete la un anume Símon tăbăcarul. Este o garanție pe care i-o dă Domnul: iată, nu e dintre aceia care respectă Legea cu strictețe: se află în casa unei persoane necurate; deci te poți încrede în el!

Și iată evenimentul hotărâtor în convertirea lui Petru, după cum ne descrie evanghelistul în capitolul 10,9 ș.u.: În ziua următoare, pe când aceștia mergeau pe drum (deci acești oameni merg în căutarea lui Petru, iar Domnul îl pregătește) și se apropiau de cetate, Petru s-a urcat pe terasa casei ca să se roage pe la ceasul al șaselea [la amiază]. Încă este condiționat de tradiție, deci se roagă conform orarelor prevăzute de tradiția iudaică, și este interesant faptul că, pentru a se ruga (evanghelistul pune în relief acest lucru), Petru se duce întotdeauna în locurile greșite: ori se duce în templu, pe care Isus l-a definit o peșteră de tâlhari, ori se duce pe terasă.

Dar de ce se duce cineva pe terasă să se roage? Pentru a se face remarcat, pentru a fi văzut. Terasele, aceste case joase cu terasă, erau accesibile privirilor tuturor. Atunci, cel care se urca pe terasă pentru a se ruga era expus vederii tuturor… Pe când Isus a spus într-o altă Evanghelie: când te duci să te rogi, așază-te în cel mai ascuns loc al casei. Aceasta pentru a înțelege cât de dificil este să reușești să te emancipezi atunci când tradițiile sunt înrădăcinate.

Ei bine, în timp ce se ruga, i s-a făcut foame. Bineînțeles, evanghelistul vrea să ne facă să înțelegem că nu este vorba doar de o foame fizică, este vorba de o carență, de o foame, de ceva ce simte că îi lipsește… Și voia să mănânce. În timp ce-i pregăteau ceva, a avut loc un extaz asupra lui. Termenul extaz nu are semnificația care îi va fi dată apoi în spiritualitate. Termenul extaz în greacă înseamnă: a început să bată câmpii, și-a ieșit din minți pentru că i s-a întâmplat ceva ciudat. Este interesant faptul că Domnul nu i se arată în timp ce se ruga, ci în foame. Este interesant acest detaliu. Domnul nu acționează în cult, ci în viață, în aspectele normale ale vieții. Și iată experiența sa în timp ce bate câmpii: a văzut cerul deschis (expresie care indică comunicarea divină) și coborând un recipient, ca o pânză mare lăsată spre pământ de cele patru colțuri (numărul 4, știm deja, amintește de punctele cardinale), în care se găseau tot soiul de patrupede, reptile de pe pământ și păsări ale cerului. În pânza care acoperă cele 4 puncte cardinale ale pământului se găsesc toate animalele creației din cartea Genezei.

Și a răsunat un glas care îi spunea: Ridică-te, Petru… Și îl numește Petru. Pentru cei care vin la întâlniri, știm că pe acest discipol îl cheamă Simon, apoi i s-a dat un supranume negativ, Petru, care indică încăpățânarea lui, împotrivirea lui. Niciodată Isus nu-l va numi Petru, ci întotdeauna Simon. Evangheliștii sunt cei care, atunci când doresc să indice că acest discipol acționează împotriva lui Isus sau în opoziție ori în neînțelegere, îl numesc Petru, dar singura dată când Isus l-a numit Petru este în Evanghelia după Luca și este aceeași expresie care răsună aici, în Fapte. Ridică-te, Petru, jertfește, ucide și mănâncă!

De ce răsună acest nume, Petru? Singura dată când Isus i s-a adresat discipolului numindu-l Petru, a fost atunci când i-a prevestit trădarea, când i-a spus: Petru, eu îți spun că nu va cânta astăzi cocoșul înainte ca tu să negi de trei ori (să avem în vedere acest număr) că mă cunoști. Așadar, auzindu-se numit Petru de Isus, de glasul Domnului, discipolul își amintește de prezicerea trădării sale.

Este un avertisment să nu manifeste în continuare acea atitudine care l-a determinat să-l trădeze pe Isus. Glasul i se adresează lui Petru de trei ori, iar acest lucru indică rezistența pe care acest discipol o manifestă în acceptarea invitației lui Isus.

Atunci, glasul Domnului i-a spus: Ridică-te, ucide și mănâncă! Care va fi răspunsul lui Simon? Nu degeaba îl cheamă Petru! Dar Petru a spus: niciodată, Doamne! Vedeți, el este întotdeauna în opoziție cu ceea ce Domnul îi spune. În seara aceasta toți mă veți părăsi… Cu siguranță nu, eu îmi voi da viața pentru tine. Dar când a văzut gărzile de departe, a luat-o l-a fugă. Nicicând, Doamne, pentru că niciodată nu am mâncat ceva profan sau necurat!

Deci, în pânză erau toate animalele creației care, mai târziu, odată cu Moise, au fost împărțite între animale pure, care puteau fi mâncate și cele considerate impure, care nu puteau fi mâncate, altfel omul riscând să devină impur. Aici discursul este pregătitor pentru primirea a trei personaje impure care se îndreaptă spre Isus. Păgânii sunt impuri. Deci, aici discursul nu este doar un discurs alimentar, ci este un discurs, vom vedea, existențial, de mare amploare și de mare actualitate.

Prin urmare, reacția lui Petru dezvăluie marea siguranță de sine pe care o are, la fel ca la anunțul trădării: Doamne, eu sunt gata să merg la închisoare și la moarte pentru tine. Și un glas, din nou, pentru a doua oară, spune: ceea ce Dumnezeu a purificat, tu să nu numești necurat. Deci nici Isus nu cedează, creația este lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a făcut totul pur, Legea este cea care a pângărit toate acestea considerându-le impure, nedemne… ceea ce Dumnezeu în schimb a creat ca pur. Iar Isus… Isus în Evanghelia după Marcu elimină această diviziune dintre pur și impur. Scrie Marcu în Evanghelia sa: Isus declara astfel pure toate alimentele.

Ei bine, subliniază evanghelistul, acest lucru s-a întâmplat de trei ori, la fel ca tripla renegare a lui Petru. Și imediat obiectul a fost ridicat la cer. Așadar, în fața celei de-a treia dăți Petru începe să înțeleagă. Așa cum rezistența sa l-a făcut să-l trădeze pe Isus, dacă nu acceptă acest mesaj de depășire a legii purului și impurului el riscă să-l trădeze în mod definitiv pentru a doua oară. Atunci, în timp ce Petru a rămas nedumerit cu privire la ceea ce însemna vedenia pe care a avut-o… Reflectă, pentru că e ceva straniu. El, în calitate de iudeu fidel, nu și-a imaginat niciodată ceva impur. Acum Domnul îi spune: Ridică-te, ucide și mănâncă… Este ceva în neregulă. Dar de data aceasta, din fericire, nu refuză.

Iată că oamenii trimiși de Cornéliu, după ce au întrebat de casa lui Símon, s-au oprit la poartă și, strigând, au întrebat dacă locuiește acolo ca oaspete Símon, poreclit Petru.

Și continuă evanghelistul: în timp ce Petru reflecta asupra vedeniei… Petru a rămas tulburat profund de acest lucru, este ceva care nu ține, este un cutremur al credinței sale, al spiritualității sale. În timp ce Petru reflecta asupra vedeniei, Duhul i-a spus: Iată, trei bărbați te caută. Și din nou la imperativ: Ridică-te, coboară și mergi cu ei fără ezitare (el, care a spus: niciodată), pentru că eu i-am trimis. Mai înainte a spus că au fost trimiși de Corneliu, aici în schimb Duhul spune: eu i-am trimis.

Ceea ce spune evanghelistul este de o mare însemnătate. Nu Corneliu era cel care a trimis aceste trei persoane, ci Duhul. Corneliu, păgânul, a acționat mișcat de Duh, la fel ca profeții. Pentru a-l converti pe Petru, un creștin, Duhul s-a folosit de un străin, de un păgân. Deci evanghelistul semnalează acțiunea fantastică a Duhului.

Ei bine, mișcat de Isus și de Duh, Petru îi primește pe trimișii lui Corneliu. Acesta este un fapt de necrezut. Vom vedea mai târziu, când va trebui să dea socoteală comunității din Ierusalim pentru acest lucru. Va fi reticent în legătură cu toate acestea. Și se duce cu aceștia spre casa lui Corneliu.

Aici, Petru, un iudeu, acceptă să intre în casa unui păgân, a păgânului Corneliu și, ca într-o adevărată mare profesiune de credință, declară (iar ceea ce spune Petru este de o importanță și de o actualitate incredibilă). Spune Petru: Voi știți prea bine că nu este permis unui iudeu să aibă legături sau să se apropie de un străin… Religia este cea care instigă la rasism, religia este baza diviziunilor. Pentru că străinii sunt inferiori, pentru că sunt impuri, iar noi, rasă aleasă, nu trebuie să ne amestecăm cu ei… Dar… Iată, aceasta este pentru mine cea mai mare profesiune de credință din întregul Nou Testament, o realitate importantă care trebuie să fie mereu sculptată în catehisme și în predare: Dar Dumnezeu mi-a arătat că nu trebuie să-i spui profan sau necurat nimănui.

Aceste cuvinte ale lui Petru sunt o bombă. Dumnezeu mi-a arătat… Deci nu am ajuns eu aici, ci Dumnezeu mi-a arătat că nu trebuie să-i spui profan, exclus de Dumnezeu sau necurat, impur, niciunui om. Religia este cea care i-a împărțit pe oameni între puri și impuri, între merituoși și nemerituoși, între vrednici și nevrednici sau excluși, nu Dumnezeu. Religia este cea care a comis această abominație. Dar Dumnezeu mi-a arătat că niciun om nu este impur. Așadar, acea diviziune pe care am văzut-o între animale curate și necurate, creată de tradiție, nu provenea de la Dumnezeu, nu era Dumnezeu autorul acestei diviziuni. Pentru Dumnezeu nicio persoană nu este necurată.

Ce înseamnă că nicio persoană nu este impură? Că nu există nimeni, indiferent care ar fi conduita sa, comportamentul său, care să se poată simți exclus de la iubirea lui Dumnezeu.

Religia este cea care se pune în calea acestei iubiri care vrea să ajungă la toți și spune: tu ești vrednic, tu nu; tu ești primit, tu ești exclus; tu, în anumite condiții; dar cu siguranță nu Domnul. Dumnezeu mi-a arătat că niciun om nu trebuie să fie considerat necurat.

O mică paranteză. Nu mi s-a întâmplat niciodată în toți acești 15 ani de întâlniri, liturghii… nu mi s-a întâmplat niciodată să citez vreun papă. De data aceasta la fiecare întâlnire trebuie s-o facem, pentru că ne depășește. Cu câteva zile în urmă papa [Francisc] a spus că Isus a instituit 7 sacramente, iar noi, în sensul clerului, l-am instituit pe al optulea, cel al biroului vamal pastoral. Noi am decis cine poate avea acces la împărtășanie și cine nu, cine este vrednic și cine nu. Și este chiar papa cel care vorbește și spune: acesta este un lucru nedemn, nedorit de Isus.

Și atunci acest mesaj este foarte actual: Dumnezeu i-a spus lui Petru că nimeni nu poate fi exclus: iată vestea cea bună adusă de Isus. Dar, repet, după aceea Petru va plăti scump pentru ceea ce a făcut, pentru că nu putea fi crezut un asemenea lucru. Iar apoi, aici, Petru începe să vorbească. Încă nu este matur Petru, ține un discurs frumos în care amestecă noutatea lui Isus cu tradiția iudaică. Pe scurt, combină un dezastru. Și aceasta este ironia lui Luca și este simpatia cu care el prezintă aceste episoade: sărmanul Petru, de fiecare dată când încearcă să țină un discurs, dacă ceea ce spune nu e bine, este întrerupt.

Scrie evanghelistul: În timp ce Petru mai rostea încă aceste cuvinte… Deci îi catehizează pe acești păgâni, dar îi catehizează cu elemente vechi amestecate cu cele noi. În orice caz, este o predică care putea merge bine pentru orice iudeu. Petru mai rostea încă aceste cuvinte, când Duhul Sfânt s-a precipitat (nu „coborât”) asupra tuturor celor care ascultau cuvântul.

Îl împiedică pe Petru să continue. Este acțiunea Duhului Sfânt, pentru că nu este de acord cu ceea ce spune Petru.

De atâtea ori am spus lucrul acesta într-o manieră comică, iar în seara aceasta, pentru a ne relaxa… Atunci când, în biserică, ascultând predica unui preot… Pentru că mulți trăiesc lucrul acesta ca pe un scrupul, ca pe o remușcare și spun: m-am distras… Nu era o distragere, era acțiunea Duhului Sfânt! Da! Într-adevăr! Și ne împiedica să ascultăm tâmpeniile preotului de serviciu! Deci, sosește Duhul Sfânt care se precipită.

Credincioșii circumciziei care au venit împreună cu Petru sunt uluiți. Este un șoc teribil faptul că și asupra păgânilor s-a revărsat darul Duhului Sfânt. Este impresionant. Dar cum?! Noi am crezut că suntem un popor ales, că Domnul este prevenitor cu noi, că Duhul Sfânt coboară numai la anumite categorii de persoane, în anumite condiții…

Noi nu avem idee despre ceea ce însemnau păgânii în acea epocă, erau considerați niște reptile respingătoare. Un proverb ebraic spunea: ucide-l pe cel mai bun dintre păgâni și îl vei fi ucis pe cel mai scârbos dintre șerpi. Rabinii făceau distincția între homicid [crimă] și malicid [uciderea răului] . Uciderea unui evreu era un homicid, dar uciderea unui păgân era un malicid, adică extirpai un rău. Deci păgânii nu aveau nicio speranță, erau excluși de la mântuirea lui Dumnezeu.

Și, în schimb, iată că vine Duhul Sfânt și asupra lor. Îi auzeau vorbind în limbi și preamărindu-l pe Dumnezeu. Atunci, Petru spune: Dar ce ne poate împiedica să fie botezați cu apă aceștia, care l-au primit pe Duhul Sfânt ca și noi? Și a poruncit să fie botezați…

Vestea tulburătoare a Duhului Sfânt care a coborât și asupra păgânilor se răspândește în toată Iudeea (cap. 11), iar apostolii și frații care erau în Iudéea au auzit că și păgânii au primit cuvântul lui Dumnezeu… E un șoc în toată Iudeea, iar Petru se duce să dea socoteală de ceea ce a făcut și urcă la Ierusalim.

Iar aici, pentru a înțelege tot ceea ce va urma, trebuie să cunoaștem această distincție de utilizare a numelui Ierusalim de către evanghelist. Pentru a scrie acest nume, evanghelistul folosește doi termeni grecești diferiți, importanți, pentru că au o semnificație teologică. Există Ierusalimul în sensul de cetate geografică, pe care evanghelistul îl numește în limba greacă „Jerosolima”… Deci indică termenul geografic, orașul.

Când se dorește a spune Ierusalim în sensul sacru, al instituției religioase, se folosește termenul ebraic transliterat în greacă. În ebraică era Jerusalaim, iar în greacă Jerusalem. Este important de acum înainte să avem în minte această distincție. Deci, atunci când evanghelistul se referă la simplul oraș folosește cuvântul Jerosolima, în schimb atunci când dorește să indice instituția religioasă, sediul central al iudaismului, folosește termenul Jerusalem.

Așadar, Petru urcă la Ierusalim, trebuie să meargă să dea socoteală pentru ceea ce a făcut. Credincioșii circumciziei îl mustră. Auziți ce acuzație îi aduc, crime grave… Traduc literalmente: Ai intrat la oameni cu prepuț și ai mâncat împreună cu ei… Iată marile probleme ale religiei: ridicolul… Marile teme ale spiritualității… Am căzut în ridicol… Ai intrat la oameni cu prepuț… Ceea ce natura ne dăruiește, pentru religie este o culpă.

Este normal pentru bărbat să aibă prepuț, în schimb în ochii religiei devine o vinovăție. Ai intrat la oameni cu prepuț și ai mâncat împreună cu ei… Este aceeași acuzație pe care i-o aduceau lui Isus când spuneau: ăsta îi primește pe păcătoși și mănâncă cu ei. A mânca înseamnă a-ți împărtăși viața.

Petru, un pic temător, își începe apărarea povestind tot ceea ce s-a întâmplat, dar își acoperă spatele și spune: a făcut totul Duhul Sfânt, iar eu nu am nimic de-a face cu asta. Duhul Sfânt este cel care a luat inițiativa. Prin urmare, începe să povestească totul, de la vedenia pe care a avut-o la Iope, de la întâlnirea cu Corneliu… Dar este reticent, nu-l numește, nu vorbește despre centurion, despre păgân, ci, cu prudență, îl definește: acel om.

Dar cine era acest om? Era Corneliu, un centurion, un păgân. E mai bine să taci… E mai bine să nu te expui. Am intrat în casa acelui om și, chiar Petru confirmă acest lucru, când am început să vorbesc, Duhul Sfânt s-a precipitat, a coborât peste ei așa cum a coborât și peste noi la început. Deci, el spune: așadar, dacă Dumnezeu le-a dat și lor același dar ca și nouă, care am crezut în Domnul, cine eram eu ca să nu-l dea pe Duhul Sfânt celor care au crezut în el?

Deci, Petru își justifică comportamentul, dar invocând, atribuind responsabilitatea acțiunii Duhului. Când au auzit aceste lucruri, s-au calmat și l-au glorificat pe Dumnezeu, zicând: deci Dumnezeu le-a dat și păgânilor… Ce le-a dat Dumnezeu păgânilor? Le-a dat pe Duhul Sfânt. Comunitatea din Ierusalim nu poate să înghită acest lucru, care, după cum vom vedea, este o comunitate legată de Lege, de instituție, de tradiție… Această noutate pur și simplu nu o poate înghiți.

Am văzut că până acum evanghelistul a spus că păgânilor Dumnezeu le-a dat… Ce le-a dat? Coborârea Duhului Sfânt. Dar ei nu pot admite asta… Spun: deci Dumnezeu le-a dat și păgânilor convertirea spre viață. Dar cine s-a convertit? Aici nu s-a vorbit despre convertiri, în casa lui Corneliu. Cel care s-a convertit a fost eventual Petru, nu păgânii. Nu li s-a cerut păgânilor să se convertească. Dar acest lucru era prea dur pentru a putea fi acceptat.

Între timp, se întâmplă o tragedie, o foamete care afectează întregul pământ, în tot acel bazin, o foamete teribilă. Iar aici, pentru prima dată, apar profeții. Biserica se organizează conform structurii iudaice. Vom vedea că există apostolii, bătrânii… Dar profeții cui îi aparțin? De la Jerosolima coboară profeții și merg în Antiohia, în Turcia de astăzi. Atunci, discipolii din Antiohia, fiecare după propriile sale posibilități, au decis să trimită daruri fraților care locuiau în Iudeea. Așa au făcut și le-au trimis bătrânilor. Deci, la 11,27 evanghelistul spune: de la Jerosolima, coboară unii profeți… Iar la Jerusalem sunt bătrânii. Bătrânii sunt prezbiterii, la fel ca în instituția religioasă iudaică. Ce s-a întâmplat? Este o mare foamete, credincioșii din Antiohia fac o colectă, dar… Atenție! Cum o fac? Fiecare în funcție de posibilitățile sale. Și decid să o trimită celor din Ierusalim. Acest lucru înseamnă că sistemul economic instaurat de apostoli a fost un mare faliment, pentru că au trădat mesajul lui Isus.

De câte ori nu emfatizăm comunitatea creștină primitivă, unde totul era în comun? Atenție! Evanghelistul denunță trădarea mesajului lui Isus. Isus a spus: Vindeți ceea ce aveți și dați săracilor. Ce făceau cei care intrau în comunitate? Vindeau ceea ce aveau și profitul îl puneau la picioarele apostolilor, nu-l dădeau săracilor. Deci acumulau și era nevoie de administratori, iar administrația a provocat nedreptăți, nemulțumiri și ipocrizie. Și, oricum, această comunitate în care exista obligația de a pune totul în comun (cunoaștem cu toții episodul lui Ananía și Safíra, fulgerați chiar de Petru pentru că au ascuns ceva), modelul economic al acestei comunități a eșuat. În schimb, aici, în Antiohia, discipolii dau, fiecare în funcție de posibilitățile lui, adică în deplină libertate.

Unde nu există libertate, nu există Duhul, iar acolo unde nu există Duhul, nu există viață. Prin urmare, foametea îi afectează pe toți. Această comunitate din Antiohia, în care fiecare oferea în funcție de libertatea sa, în funcție de posibilitățile sale, are atât de mult încât este în măsură să acopere și lipsurile celor din Ierusalim. Și este interesant, pentru că exact în Antiohia discipolii lui Isus au fost numiți pentru prima dată creștini. Acest lucru este ciudat, ei cred în același Dumnezeu, cred în același Isus, dar la Ierusalim nu au fost numiți creștini. Au fost numiți creștini în Antiohia, pentru că au înțeles din această atitudine de generozitate, de împărtășire caracteristica grupului lor.

Aici suntem în Antiohia, pe teritoriu păgân, iar între acest grup și farisei există rivalitate, pentru că păgânii convertiți fac o colectă și o trimit la Ierusalim. Dar, fiind bani care provin de la păgâni, sunt bani necurați, deci comunitatea se infectează.

Suntem la capitolul 12: Cu acea ocazie (termenul înseamnă timp potrivit) regele Irod… (este complicat să-i explicăm pe Irozi, pentru că în acea familie toți se numesc Irod – acesta este un nepot al lui Irod. Există Irod cel Mare, Irod Antipa, Irodiada… Toți se numesc Irod… Nici nu încerc să explic… Oricum, e un nepot) a pus mâna pe unii din membri bisericii pentru a-i maltrata. Ocazia potrivită a fost această strângere a colectei, pentru că îi face să devină impuri în ochii iudeilor, pierzând prestigiul de care s-au bucurat până atunci. Acceptarea unui ajutor din partea păgânilor este echivalentă cu așezarea la masă cu oameni necurați, deci înseamnă a deveni necurat.

Irod, care cultiva prietenia cu grupul fariseilor, profită de ocazie pentru a aplica o pedeapsă acestei noi secte – așa era considerat grupul celor care credeau în Isus… și era în concurență cu cel al fariseilor. Deci, pentru a obține bunăvoința fariseilor, începe să-i maltrateze. Și a pus să fie ucis cu sabia Iacób, fratele lui Ioan. Încearcă o acțiune preventivă, îl decapitează pe fratele lui Ioan. Văzând că acest lucru era pe placul iudeilor…

Isus a spus în Evanghelia după Ioan: va veni vremea când oricine vă va ucide va crede că aduce cult lui Dumnezeu. La aceste perversiuni ajunge religia: violența în numele lui Dumnezeu, eliminarea în numele lui Dumnezeu. A hotărât să-l aresteze și pe Petru. Deci, Irod a făcut o încercare, a încercat să-l decapiteze pe unul din membrii importanți ai acestei comunități, care era Iacób, fratele lui Ioan. Văzând rezultatul favorabil, că iudeii au apreciat gestul, iată că îl arestează pe Petru. Iar din acest moment – este important – evanghelistul indică în sfârșit plinătatea convertirii lui Petru, printr-o izbitoare alegere finală.

L-a prins și l-a aruncat în închisoare, încredințându-l… Iar aici este o exagerare ceea ce evanghelistul scrie, pentru că, într-adevăr, pare un delincvent foarte periculos acest Petru. Auziți ce spune: încredințându-l la patru grupe de câte patru soldați. Șaisprezece soldați ca să-l păzească pe Petru. Cu intenția să-l înfățișeze poporului după Paște. De ce după Paște? Pentru că, la fel ca pentru Isus, cu ocazia Paștelui Ierusalimul este plin de pelerini și se pot întâmpla tumulturi, revolte și, prin urmare, nu trebuie să întreprinzi nimic. După Paște…  Iar aici evanghelistul face trimitere la Paște, care, în tradiția ebraică, era eliberarea din sclavia egipteană. Evanghelistul ne pregătește pentru eliberarea lui Petru din sclavia pe care el însuși și-a creat cu mâinile lui.

În timp ce Petru era păzit în închisoare, iată noutatea: biserica înălța neîncetat rugăciuni lui Dumnezeu pentru el. Deci, la Ierusalim s-au format între timp două comunități.

Acest lucru este important chiar și pentru a înțelege diferențele, diversitățile care există astăzi în biserică. Nu a existat niciodată o singură biserică, încă de la început au existat mai multe biserici. Așadar, la Ierusalim avem două comunități: una este cea din Jerosolima, unde sunt profeții, cealaltă este cea din Jerusalem, cetatea sacră, unde sunt bătrânii și apostolii. Spune evanghelistul: biserica înălța neîncetat rugăciuni lui Dumnezeu pentru el.

Rămâne de văzut… Cine se ruga pentru el? Ambele comunități sau numai una dintre aceste două comunități? Evanghelistul ne va dezvălui încet. Deci, Petru este în închisoare, iar în timp ce este în închisoare biserica se roagă pentru el. În acea noapte… Este ca în noaptea Paștelui. Când Irod era pe cale să-l înfățișeze pe Petru poporului… Iar aici evanghelistul face să devină aproape caricaturală figura lui Petru, forțează anumite situații. Și este bine acest lucru, pentru că mulți se întreabă: dar de ce Isus l-a ales tocmai pe Petru și nu l-a ales, nu știu, pe discipolul predilect, de exemplu, care dădea garanții? Este important faptul că l-a ales pe Petru, căci dacă l-ar fi ales pe discipolul iubit, acest lucru ni s-ar fi părut, fiecăruia dintre noi, un țel insurmontabil. În schimb, a ales un om cu slăbiciunile lui, cu entuziasmul lui, cu lașitățile lui, cu obtuzitățile lui.

Auziți ce scrie aici evanghelistul: Petru dormea între doi soldați, legat cu două lanțuri, iar în fața ușii, străjerii păzeau închisoarea. Am spus că este păzit de patru pichete a câte patru soldați. Primul pichet este în încăperea lui Petru, doi soldați la intrare și alți doi legați, încătușați cu prizonierul. Al doilea pichet la poarta primei gărzi, al treilea la a doua, al patrulea în fața porții de fier pe care o vom vedea acum. Atunci, ne întrebăm: dragă Petru, dar cum reușești să dormi? Ești legat acolo de doi paznici, peste puțin te vor ucide, iar tu dormi?

Este ciudat faptul că, în momentele importante ale existenței sale, Petru doarme. Petru, de fapt, dormea pe muntele schimbării la față, Petru doarme în grădina măslinilor… Ei, dar suferă de vreo boală care îl face să doarmă?! Sau s-a întâmplat ceva… Evanghelistul vrea să ne facă să înțelegem că acest somn înseamnă înstrăinare, dacă nu chiar opoziție și neacceptarea a ceea ce se întâmplă. Pentru că nu este posibil… Cineva în închisoare este pe cale de a fi ucis, este încătușat de doi soldați și… Veți vedea cum doarme… foarte adânc, pentru că nu a fost ușor să-l trezească.

Deci Petru doarme. Dar sunt unii care veghează pentru el, biserica, care se roagă neîncetat.

Și iată… Atunci când evanghelistul folosește această expresie, vrea să atragă atenția cu privire la o surpriză, spune: Priviți ce se întâmplă! Și, iată, s-a prezentat un înger al Domnului (expresie tehnică prin care este indicat Domnul atunci când intră în contact cu oamenii) și o lumină a strălucit în încăpere. Desigur s-o fi trezit! Intră îngerul Domnului. Încăperile erau subterane, complet întunecate. Erau niște peșteri săpate în stâncă, dar nu aveau ferestre, nu aveau nimic. Sosește îngerul Domnului. Scrie evanghelistul: o lumină a strălucit în încăpere… S-o fi trezit… Păstorii care dormeau, păstorii din Betleem, când a sosit îngerul, s-au trezit. Petru, nicio mișcare. Pentru că păstorii erau conștienți de întunericul în care se aflau și au îmbrățișat imediat lumina. Petru este atât de scufundat în întuneric încât nici nu realizează. Este necesară o intervenție a Domnului. Și, într-adevăr, îngerul a intrat, încăperea se luminează… Petru, niciun semn de viață. Lovindu-l în coastă pe Petru, l-a trezit. Trebuie să-i dea o lovitură ca să-l trezească și îi spune: Ridică-te în grabă… Iată, este primul pas al eliberării lui Petru. Atenție la ceea ce spune evanghelistul! Și i-au căzut lanțurile… Unde i se pun lanțuri unui prizonier? La încheieturile mâinilor. În schimb evanghelistul spune în mod straniu: și i-au căzut lanțurile din mâini. El era cel care ținea aceste lanțuri. Aici, dincolo de narațiunea istorică, evanghelistul oferă indicații spirituale, teologice. Petru era prizonier al convingerilor sale, era prizonierul lui însuși. Tocmai aceasta a fost închisoarea lui.

Atunci când, în fața marelui preot, Isus, care este legat ca un salam, strălucește în libertatea sa, în plinătatea identității sale, Petru, care era liber, se rușinează în schimb și ajunge să-l renege pe Isus. Care dintre cei doi era prizonierul? Iar persoana liberă? Nu Isus era prizonierul, ci persoana liberă era prizonierul, care era Petru. Prin urmare, aceste lanțuri și le-a creat el singur. În mod ciudat, îi cad lanțurile din mâini, dar nu este semnalată nicio reacție a lui Petru în fața eliberării sale. El continuă să rămână pasiv.

Apoi îngerul i-a spus: Încinge-te… Porunca îngerului se referă la cea a cinei din noaptea Paștelui, când Domnul i-a spus lui Moise să mănânce mielul cu șoldurile încinse, deci e o întreagă aluzie la eliberarea din sclavia egipteană. Încalță-te cu sandalele tale… Iată, a reușit în sfârșit… El a făcut astfel. Prima reacție din partea lui Petru începe să fie docilă la acțiunea Domnului.

Apoi i-a zis: învelește-te cu mantia… Mantia prefigurează demnitatea persoanei. El, care a pierdut-o, acum o recuperează. Și urmează-mă pe mine. În sfârșit, pentru că mai târziu vom vedea că acest înger al Domnului era Domnul însuși… Isus îl invită din nou pe Petru. Acea invitație pe care i-a adresat-o la început și pe care Petru nu a fost capabil să o îmbrățișeze, urmează-mă, acum, în sfârșit, Isus i-o adresează din nou. Acum, când l-a eliberat din această captivitate, îi spune: urmează-mă pe mine!

Acest verb, a urma, este un verb tehnic care indică urmarea lui Isus… Pentru el este la imperativ: urmează-mă! Îl găsim în Evanghelii mereu în gura lui Isus. Deci Isus este cel care, în sfârșit, îl invită din nou: urmează-mă! Ieșind, îl urma. În sfârșit! În sfârșit Petru începe să-l urmeze pe Isus. Până acum el l-a însoțit, dar nu l-a urmat, i-a fost alături, dar nu împărtășea intențiile și planul lui Isus.

În sfârșit a început să-l urmeze și nu știa că era adevărat ce se întâmpla prin intermediul îngerului. Credea, de fapt, că are o vedenie. Ceea ce Petru trăiește acum este atât de mare, atât de nemaiauzit încât nu realizează acest lucru, nu știa că era adevărat. De ce? Pentru că a-l urma pe Isus înseamnă a ieși din instituția religioasă, iar acest lucru nu este ușor. Când ai crescut și ai trăit într-o instituție religioasă, crezând că prin aderarea la această instituție este certă relația ta cu Dumnezeu, să ajungi apoi la un anumit moment din viața ta și să înțelegi că trebuie să ieși din instituția religioasă, nu din infidelitate față de Dumnezeu, ci tocmai din fidelitate, este greu. Deci, sărmanul Petru, aici, e devastat. Recitesc fraza, pentru că este chiar emoționantă: a început să-l urmeze și nu știa că era adevărat ce se întâmpla prin intermediul îngerului. Credea, de fapt, că are o vedenie…

Petru începe să devină conștient, dar încă nu pe deplin, de eliberarea pe care Domnul o realizează în el. După ce a trecut de prima strajă (amintiți-vă de cele 4 pichete) și de-a doua, au ajuns la poarta – iar aici evanghelistul dă importanță acestei porți, este o poartă deosebită – cea de fier, cea care ducea în cetate și care s-a deschis de la sine. Și ieșind, se spune într-o versiune importantă, au coborât cele șapte trepte. Atunci, poarta de fier cu cele șapte trepte era poarta templului. Adică, Petru iese de unde? Din Jerusalem, din instituția sacră, și nu din infidelitate față de Domnul, ci din fidelitate față de Domnul.

Au continuat pe o stradă și, deodată, îngerul s-a îndepărtat de el. Îngerul și-a îndeplinit misiunea. L-a eliberat pe Petru nu numai dintr-o închisoare fizică – era o închisoare fizică, dar ceea ce era mai grav era închisoarea interioară pe care Petru și-a construit-o cu propriile sale convingeri, cu așteptarea acestui Mesia triumfător.

Iar Petru, venindu-și în fire (expresia este identică cu cea pe care evanghelistul a folosit-o în parabola fiului risipitor), a spus… Iată, atunci când citim Evangheliile, textele, trebuie să o facem întotdeauna încet și să reflectăm. Deci am văzut că îngerul Domnului, Domnul însuși, i-a spus: urmează-mă! Ei ies și iată fraza: și, deodată, îngerul s-a îndepărtat de el, iar aici spune:  iar Petru, venindu-și în fire, a spus… Cui? Nu este nimeni. Nu este nici măcar îngerul. Cu cine vorbește? Vorbește de unul singur? Acesta este un procedeu literar menit să-i informeze pe cei care citesc despre schimbarea profundă care s-a reprodus în mentalitatea lui Petru. Și a zis: acum știu cu adevărat că Domnul l-a trimis pe îngerul său și m-a eliberat din mâinile lui Irod (captivitatea fizică) și de toate așteptările poporului Iudeilor (nu spune ale poporului meu). Da. Petru nu mai este iudeu, începe să devină creștin.

Iată cele două închisori: era o captivitate fizică, dar era și o captivitate pe care el și-a construit-o. Și care era? Așteptările poporului iudeu. Și care erau așteptările poporului iudeu? Un Mesia care, asemenea lui Davíd, avea să inaugureze prin violență împărăția lui Israel, împărăția defunctă a lui Israel, prin izgonirea și înfrângerea dominatorilor romani și prin purificarea tuturor instituțiilor.

Petru nu a înțeles un lucru: Isus nu a venit să reformeze instituțiile religioase, Isus nu este un profet. Profeții s-au mișcat mereu în cadrul instituției religioase pentru a o reforma, pentru a o purifica. Isus a făcut ceva mai mult, Isus s-a plasat în afara instituției religioase. El nu a venit să reformeze instituțiile sacre, să le purifice, ci a venit să le elimine. Iar acest lucru era prea greu de înțeles pentru sărmanul Petru și pentru alții. Deci: m-a eliberat de toate așteptările poporului iudeilor. Tocmai aceasta era captivitatea care îl asuprea pe Petru și l-a împiedicat să-l urmeze în mod liber pe Isus.

Deci, în sfârșit, Petru se distanțează de poporul său, de așteptările unui Mesia triumfător. Și ce face acum? După ce a reflectat… Iar aici este o capodoperă pe care evanghelistul ne-o încredințează, pentru că ne prezintă care este idealul bisericii conform lui Luca. Așadar, Petru este acum eliberat din închisoare. Și ce face? Reflectă și… S-a dus în casa… Primul personaj pe care îl găsim este Maria, care se definită mamă. Casa este a ei, ea este proprietara. S-a dus în casa Mariei, mama lui Ioan, supranumit Marcu. Ioan, poreclit Marcu, este autorul Evangheliei, deci este evanghelistul. Așadar, alături de mamă îl punem pe evanghelist. Unde mulți erau reuniți și se rugau.

Iată, acum evanghelistul ne clarifică în sfârșit îndoiala pe care o aveam. Petru este în închisoare. Există biserica care se roagă pentru el. Dar care biserică se roagă? Jerosolima, care este cetatea geografică, sau cea a instituției sacre din Jerusalem? Era această biserică, Jerosolima, biserica care este prezidată de Maria, proprietara casei, care este mama. Deci este o comunitate prezidată de iubirea maternă. Acest lucru este important. Iubirea poate fi paternă și maternă. Iubirea paternă este cea care dorește ca fiul să i se asemene într-un fel; iubirea maternă este cea care îl acceptă pe fiu așa cum este. Deci, comunitatea creștină în care Petru alege să meargă după încarcerarea sa, după eliberarea sa este prezidată de Maria, mama, unde în centru se află Evanghelia, iar al treilea personaj pe care îl vom vedea acum este Roza, care este slujitoarea. Deci slujirea.

Iată modelul de biserică dorit de Isus potrivit evanghelistului. O comunitate prezidată de iubirea maternă… Avem în Părinții Bisericii, cum ar fi Ignațiu, în Scrisoarea către Romani, unde se spune, vorbind despre biserica Romei, că este prezidează în dragoste. Deci o comunitate care este prezidată de dragostea maternă, centrată pe Evanghelie – Ioan Marcu reprezenta garanția Evangheliei – și, în fine, Rode sau Roza, slujirea.

Așadar, comunitatea creștină – iată modelul pe care noul testament ni-l oferă – este prezidată de iubire, centrată pe Evanghelie și se exprimă prin slujire. Acesta este idealul comunității conform evanghelistului. Deci Petru intră, se duce în această comunitate unde mulți erau adunați și se rugau. Petru merge spre o comunitate care este diametral opusă așteptărilor iudeilor.

În biserica din Jerusalem comunitatea creștină este organizată conform mentalității iudeilor, unde sunt apostolii și bătrânii. Este o biserică, vom vedea acest lucru, puternic structurată conform tradiției. Deci Petru alege să meargă la o biserică care este diametral opusă. Iar după persecuția care a avut loc în Ierusalim, cu martiriul lui Ștefan, s-a produs un fel de clarificare în cadrul acestei biserici. Apostolii, care nu au fost atinși de persecuție, pentru că ei nu aveau nimic nou în activitatea lor, au rămas instalați în biserica din Jerusalem, în timp ce acei credincioși mai deschiși, din lumea păgână, care proveneau din lumea păgână, se reunesc în această comunitate, care este deci comunitatea, după cum am văzut mai înainte, cea din Jerosolima.

Prin urmare, chiar de la început au existat două biserici, una de matriță tradițională, structurată cu apostoli, prezbiteri etc., iar cealaltă, Jerosolima, care este cea în care sunt profeții, deci acțiunea Duhului. Așadar, odată eliberat, Petru reflectă și decide să meargă în această comunitate. Când a bătut la poartă a venit o tânără slujitoare… Aici evanghelistul structurează acum episodul pe modelul triplei renegări. În fața cui l-a trădat Petru pe Isus? Nu în fața marelui preot, ci în fața unei slujitoare. Așa cum l-a trădat în fața unei slujitoare, la fel va fi readmis acum mulțumită unei slujitoare, care însă îl ține puțin în anticameră. A venit o tânără slujitoare, cu numele Rode, să vadă cine este și, recunoscând vocea lui Petru, de bucurie… La ce ne așteptăm? A recunoscut vocea lui Petru, se rugau pentru el… De bucurie, a deschis… Nu, mai așteaptă, mai așteaptă…! Îl ține în anticameră. De bucurie nu a deschis ușa și a alergat să dea de veste că Petru este în fața ușii.

Faptul de a nu-i deschide corespunde cu prima renegare a lui Petru. Dar ei i-au zis: ești nebună, ai înnebunit! Dar ea insista. Slujitoarea insistă la fel ca personajul care a apărut în a treia renegare a lui Petru, unde evanghelistul scrie: și un altul insista, deci există o legătură între trădarea lui Isus din partea lui Petru și misiunea sa în comunitate. Dar ea insista că așa este. Însă ei spuneau: este îngerul lui. Nu le vine să creadă, nu le vine să creadă. S-au rugat, desigur, pentru eliberarea lui Petru, dar nu le vine să creadă că rugăciunea lor a obținut acest lucru.

Dar Petru continua să bată la ușă… E foarte frumoasă această scenă. Petru care continuă să bată și nu-i deschid. Atunci, în sfârșit, când au deschis, l-au văzut și au rămas șocați.  

Se rugau pentru eliberarea lui Petru, dar nu au putut ajunge să creadă că Petru va bate la ușa comunității lor, și nici atunci când îl văd fizic ei nu reușesc să creadă, atât de mare era neîncrederea pe care această comunitate o avea față de cel care fusese apoi capul comunității din Jerusalem. Dar, după ce le-a făcut semn cu mâna să tacă, le-a povestit cum Domnul… Mai înainte s-a vorbit despre îngerul Domnului, acum Petru spune că a fost în schimb Domnul. L-a condus afară… A conduce afară este un verb grecesc și este folosit în cartea Exodului pentru a indica eliberarea din sclavia egipteană. Din închisoare.  

Deci, Petru explică cum a făcut exodul său personal din lumea religioasă. Apoi a spus – și iată concluzia ciudată, paradoxală: vestiți lui Iacób și fraților acest lucru. Iacób și frații sunt aici. De ce nu se duce Petru să-i anunțe? Poziția frazei grecești, care pune „acest lucru” la sfârșit, îi dă o conotație negativă. Deci, există două comunități la Ierusalim: una, cea instalată la Jerusalem, cu apostolii, iar cealaltă, o comunitate pe care astăzi am numi-o, doar ca să fiu clar în cuvinte, o comunitate de bază… Petru intră în această comunitate și spune: vestiți lui Iacób și fraților acest lucru.  

De ce nu s-a dus el? De ce, după ce a ieșit din închisoare, nu s-a dus el la comunitatea din Jerusalem? Se pare că Petru nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu comunitatea din Jerusalem. Și apare un personaj sinistru: Iacób, crunt, înspăimântător… A reușit, în sfârșit, să-și ia revanșa. Care era revanșa? Între Petru și Iacób exista de mai multă vreme o tensiune, o rugină. De ce? În Evanghelii se spune în mod clar că frații lui Isus nu credeau în el și, atâta timp cât Isus era în viață, nimeni dintre rudele sale nu credea în el. În Evanghelia după Marcu credeau de-a dreptul că este nebun.

Ei bine, după aceea Isus moare și devine un personaj important, familia a început să înainteze anumite pretenții în numele dinastiei. A existat un moment delicat. Care a fost momentul delicat? Faptul că trebuia reconstituit numărul doisprezece, care devenise unsprezece din cauza morții lui Iuda, iar frații lui Isus, în special Iacób, aspirau să facă parte din acest grup. Atunci, Petru… Petru a procedat cam în felul în care se procedează astăzi atunci când se publică un concurs falsificat, punând anumite cerințe. Era teribil, un aventurier. Petru i-a spus că va fi ales să facă parte din grupul celor doisprezece. Auziți câtă răutate, o răutate în sens bun: cel ales trebuia să fie unul dintre acei bărbați care ne-au însoțit în tot timpul cât a trăit printre noi Domnul Isus (în tot timpul), începând de la botezul lui Ioan până în ziua în care a fost înălțat la cer.

Iată, frații lui Isus nu credeau în el, credeau că este nebun. Deci, Petru spune: bine, acum revine în grupul celor doisprezece unul care ne-a însoțit mereu, începând de la botez până la înălțarea la cer, excluzându-l de fapt pe Iacób și toate celelalte rude. Acum Petru a intrat în dizgrație, este în închisoare, iar Iacób a preluat conducerea.

Filo-iudeu, naționalist, tradiționalist, o figură sumbră… Aici nu avem timp să descriem toate coliziunile lui cu Petru, care vor avea loc, dar Petru nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu comunitatea din Jerusalem: mergeți si spuneți-i lui Iacób și fraților… Povestiți-i voi acest lucru! De ce nu s-a dus el? Și iată concluzia: ieșind, a plecat într-un alt loc. La fel și aceasta este o ciudățenie. Cum așa? Ieși dintr-o închisoare, ești liber, te duci într-o comunitate, bați la ușă, nu te lasă să intri… În cele din urmă intri, spui două vorbe și deja ieși din nou?

Vedeți, dacă o luăm din punct de vedere istoric, această narațiune pare incongruentă. Pentru a treia oară apare verbul „a ieși”. Numărul trei, știm deja, indică plenitudinea, caracterul complet al exodului înfăptuit de Petru. Verbul, în mod firesc, are o conotație, după cum am spus, figurativă și nu reală. Nu are niciun sens ca Petru, imediat după ce a intrat, să iasă deja. Dar spune că s-a dus într-un alt loc, iar cuvântul „loc”… Deci, în lumea ebraică exista un respect profund pentru tot ceea ce era sacru. Prin urmare, se evită pronunțarea unui nume sacru. Se foloseau înlocuitori. De exemplu, nu se spunea niciodată Dumnezeu. Se spunea „Cerul”. Și așa mai departe. La fel și templul din Ierusalim era atât de sacru încât nu îndrăzneau să numească templul. Atunci, templul din Ierusalim îl numeau „Locul”, cu articol hotărât. Deci, aici evanghelistul spune: a ieșit și s-a dus într-un alt loc. Pentru un iudeu, locul prin excelență era templul din Ierusalim, care era centrul așteptărilor poporului iudeu.

Schimbarea locului se petrece aici în intimitatea lui Petru, în interiorul său. Evanghelistul spune că Petru s-a distanțat în mod definitiv de instituția iudaică. Odată cu convertirea lui Petru se încheie prima parte a Faptelor Apostolilor. Evanghelistul urmărește personajul până la convertire, apoi îl lasă și începe din această clipă cu cel de-al doilea personaj, Paul.

Dar Petru mai apare încă o dată – prezentăm pe scurt, ne aflăm deja spre final -, când are loc un proces pe care îl fac la Ierusalim. Cui îi fac proces? Lui Paul și Bárnaba, vinovați că au dus această veste și păgânilor.

Scrie evanghelistul, capitolul 15: Întrucât s-a ivit o divergență și o controversă aprinsă între Paul și Bárnaba și aceștia [unii dintre cei care coborâseră din Iudéea], s-a hotărât ca Paul și Bárnaba, împreună cu alți câțiva dintre ei, să urce la apostoli și la bătrânii din Jerusalem pentru a pune capăt acestei dispute. Paul și Bárnaba se duc la păgâni, iar în Jerusalem, în instituția sacră acest lucru nu este acceptat și are loc o altercație. Și este interesant. Evanghelistul scrie: S-au ridicat atunci unii din secta fariseilor care crezuseră… Farisei care crezuseră?! Cum este posibil ca fariseii să fi crezut și să fi rămas farisei? Și au spus: Trebuie să primească circumcizia și să li se poruncească să țină Legea lui Moise. Au atenuat mesajul lui Isus. Au acceptat, fără îndoială, mesajul lui Isus, dar împreună cu legea lui Moise. Deci impun respectarea legii lui Moise.

Așadar, apostolii și bătrânii s-au reunit pentru a examina problema. Iar aici are loc un proces. Există Paul și Bárnaba, care sunt acuzații; fariseii au rolul de procurori, acuzarea; Petru va juca acum rolul avocatului apărării și, în fine, judecătorul, care va fi Iacób. Iată, Petru se ridică, ține un discurs lung. Expresia pe care vreau să o subliniez este aceasta: așadar, de ce îl ispitiți… Verbul a ispiti este un verb tehnic care indică acțiunea diavolului. Așadar, de ce îl ispitiți acum pe Dumnezeu punând pe umerii discipolilor un jug pe care nici părinții noștri și nici noi nu l-am putut duce? Ceea ce pentru farisei era de drept divin, trebuie să fie circumciși – verbul a trebui era un verb tehnic care indica voința lui Dumnezeu -, pentru Petru nu este altceva decât o ispită satanică.

Petru a dus până la extrem eliberarea sa. Ceea ce tradiția religioasă, spirituală ebraică credea că este de drept divin, Petru spune că este o ispită a diavolului. Sunt cutremurătoare cuvintele pe care le folosește Petru. Ceea ce din punctul de vedere al apărătorilor tradiției trebuia să permită comuniunea cu Dumnezeu, în viziunea lui Petru este exact lucrul care împiedică această comuniune. Așadar, Petru continuă spunând: prin har suntem mântuiți. Atunci toată mulțimea a tăcut și-i asculta pe Bárnaba și pe Paul… Și iată-l pe Iacób, care intervine și spune: bărbați frați, ascultați-mă pe mine! Vorbește Petru și intervine Iacób. Ascultați-mă pe mine! Chiar cu autoritate… Se adresează celor prezenți vorbind despre Petru, dar nu folosește numele său grecesc, Simon, ci numele ebraic, Simeon, amintindu-i de tradiția sa: Simeon ne-a istorisit cum mai întâi Dumnezeu a voit să-și aleagă dintre păgâni un popor pentru numele său… Deci ține un întreg discurs iudaic despre validitatea templului etc. Apoi este interesant cum în contextul religiei există întotdeauna criterii. Așa spune Domnul… Aceste lucruri cunoscute din veșnicie… Iată, acest lucru este caracteristic religiei: „Așa s-a făcut mereu!”; se știe dintotdeauna… din veșnicie. De aceea, eu sentențiez… El este cel care decide. Că nu trebuie să-i molestăm pe cei care se întorc la Dumnezeu din păgânism, ci să le prescriem să se ferească de contaminările cu idolii… Și, ceea ce este grav, spune: căci încă din generațiile din vechime Moise are predicatori în fiecare cetate și este citit în sinagogi în fiecare sâmbătă…

Iar din acest conflict dintre acțiunea Duhului – reprezentat de Petru, Paul și Bárnaba – și lege – reprezentată de Iacób –, apare un compromis. Și care este compromisul? Eu întotdeauna am spus că a luat naștere diplomația curială, bisericească… Auziți finalul: Duhul Sfânt și noi am hotărât… Dar aceasta nu înseamnă că au decis în comuniune cu Duhul Sfânt. Duhul Sfânt a decis un lucru: nicio povară pentru păgâni. Ei le-au vrut pe toate. Au ajuns la un compromis.

Și aici se termină, dispare rolul lui Petru. Iată, cred că, răsfoind aceste părți din cartea Faptelor Apostolilor, care este un pic Cenușăreasa din Noul Testament, din cauza faptului că este considerată ca o carte istorică și nu ca o Evanghelie, o carte care nu este niciodată comentată, pentru că în mod firesc comentăm Evanghelia, am descoperit anumite bogății.

Pr. Alberto Maggi, biblist. Montefano, 31 mai 2013

Montefano, 31 mai 2013 – Transpunere din înregistrarea audio, nerevizuită de autor

Sursa: Solidando.net