Cine nu este împotriva mea este cu mine

Curajul de a ne schimba pe noi înșine

Introducere

Odată ce am avut curajul să schimbăm imaginea Dumnezeului în care credem și am înțeles că singurul cult pe care el îl cere este cel al unei vieți dedicate în întregime altora, este indispensabil să ne schimbăm pe noi înșine, punându-ne existența în sintonie cu Dumnezeul în care credem.

Cel care urmează un Domn care slujește trebuie să se pună și el în slujba altora. Dificultățile din partea discipolilor în a accepta acest nou mod de a se pune față de ceilalți sunt exprimate în pasajul din Evanghelia după Marcu (Mc 9,30-50) pe care îl examinăm acum.

Context: a doua anunțare a morții

Isus și discipolii sunt pe drum. De-a lungul drumului, pentru a doua oară, Isus le anunță destinul său la Ierusalim.

De fiecare dată când Isus își anunță sfârșitul, există întotdeauna un conflict cu grupul de discipoli. Prima dată (Mc 8,31-33) Petru dezaprobase cu asprime planul lui Isus, iar Domnul l-a apostrofat, spunându-i satană. A treia oară va izbucni un conflict între restul grupului și Iacob și Ioan, care i-au cerut lui Isus să le atribuie cele mai importante locuri în împărăția lui (Mc 10,32-45).

Ieșind de acolo, străbăteau Galileea, dar el nu voia ca cineva să știe, căci îi învăța pe discipolii săi și le spunea: „Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor și îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia. Ei, însă, nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-l întrebe.

Mc 9,30-32

Discipolii nu înțeleg cuvântul lui Isus. Ei sunt drumul de pe care sămânța proaspăt semănată este luată de Satana, imagine a dorinței de putere, care îi face pe oameni complet refractari la cuvântul Domnului (Mc 4,4.15). Urcarea la Ierusalim nu va avea ca rezultat succesul sperat, cu înfrângerea dușmanilor, eliminarea preoției corupte și a puterii politice nedrepte, ci eliminarea lui Isus.

Dar Cei Doisprezece continuă cu mentalitatea lor naționalistă și nu pot să înțeleagă, și cu atât mai puțin să accepte, un Mesia învins.

Analiza textului

Au sosit între timp la Cafárnaum și, când erau în casă, i-a întrebat: „Despre ce ați discutat de-a lungul drumului?”.

Mc 9,33

Având în vedere că discipolii nu au avut nicio reacție la anunțul lui Isus, Domnul îi întreabă despre ce au discutat între ei. Indicația de-a lungul drumului face trimitere la parabola celor patru terenuri. Sămânța semănată de-a lungul drumului era imaginea celor în care este semănat cuvântul, dar când l-au auzit vine imediat Satana și ia cuvântul semănat în ei (Mc 4,15).

Însă ei tăceau, căci de-a lungul drumului discutaseră unii cu alții despre cine este mai mare.

Mc 9,34

Tăcerea discipolilor la întrebarea lui Isus dezvăluie obstinația lor: discutaseră despre cine era de rang superior sau de categorie mai înaltă în grup.

Discipolii sunt surzi la Cuvântul Domnului pentru că sunt dominați de ambiția lor. Cei care vor să domine nu pot înțelege un Dumnezeu care devine slujitorul oamenilor (Mc 10,45).

Ei îl însoțesc pe Isus, dar sunt incapabili să-l urmeze.

Pentru evanghelist este important ca credinciosul să aibă o imagine clară a Dumnezeului care se manifestă în Isus. Dacă imaginea Domnului este distorsionată, la fel și relația cu el și cu ceilalți va fi în mod inevitabil deformată.

Cei care cred într-un Dumnezeu care acceptă sacrificii ajung să-i sacrifice pe oameni.

Cei care îl văd pe Isus ca fiind puternic vor și ei să fie puternici.

Cei care acceptă un Dumnezeu tiran căruia să i se supună, vor fi niște tirani cu cei care le sunt inferiori.

Discipolii, care îl văd pe Isus ca pe Mesia cel triumfător, ca pe regele glorios al Israelului, cultivă, la rândul lor, ambiția de a domina și de a fi puternici. Puterea, atunci când este exercitată în numele lui Dumnezeu, este cea mai satanică care există.

Atunci, așezându-se, i-a chemat pe Cei Doisprezece și le-a spus: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toți și slujitorul [diakonos] tuturor!”.

Mc 9,35

În Evanghelia după Marcu, discipolii și cei doisprezece sunt o dublă denumire pentru a-i indica pe următorii lui Isus de origine israelită. Ei sunt discipoli în măsura în care îl acceptă pe Isus ca învățător și doisprezece, ca cele douăsprezece triburi, în măsura în care constituie poporul lui Israel care îl urmează pe Domnul.

Deși toți sunt în aceeași casă, Isus trebuie să-i cheme. Cea a discipolilor nu este o depărtare fizică, ci o distanță cauzată de lipsa de adeziune față de Domnul, frustrând astfel propunerea lui Isus ca discipolii săi să fie cu el („A constituit Doisprezece… ca să fie cu el”, Mc 3,14).

Discipolii îl urmează pe Isus, dar de departe, ca și Petru, discipolul care va ajunge să-și renege învățătorul („Petru l-a urmat pe Isus de departe”, Mc 14,54), pentru că nu-i acceptă valorile.

Ambiția discipolilor demonstrează că ei nu s-au îndepărtat de mentalitatea comună, ci sunt asemenea acelor cărturari care iubesc locurile de cinste (Mc 12,38-39), și se opune în mod radical condiției puse de Isus pentru a-l urma (Mc 8,34). De aceea cuvintele lui Isus sunt de neînțeles pentru discipoli.

Isus încearcă să corecteze această idee a lor spunându-le că trebuie să renunțe la orice pretenție de superioritate. Domnul nu exclude posibilitatea ca cineva din comunitate să fie primul, dar nu, așa cum discută discipolii, cel mai mare. Isus nu admite diferențe ierarhice (mai mare), ci de apropiere de el: primul este cel care este cel mai aproape de el. În urmarea lui Isus, cel care este cel mai aproape de el este primul.

Primii în comunitatea lui Isus nu sunt cei care se pun deasupra celorlalți, ci cei care se fac slujitorii tuturor.

Discipolii sunt departe de Isus tocmai pentru că încearcă să fie cei mai mari: pentru a fi aproape de el, pentru a fi primii în urma lui, este necesar să ne facem ultimii.

Pentru Isus, valoarea persoanei nu constă în a fi mare, în a domina, ci în a ne face mici și în a sluji.

Pe lângă faptul că trebuie să se facă ultimul, pentru a fi primul, discipolul trebuie să se facă și slujitor. Termenul grecesc folosit de evanghelist [diakonos] nu indică pe cineva care, din cauza condiției sale sociale, este un slujitor al altora, ci pe cel care în mod liber, dintr-un impuls al iubirii, se pune în slujba celorlalți, exact așa cum va face „Fiul omului care nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească [diakonêsai]”, Mc 10,45).

Expresia folosită de Marcu, Dacă cineva vrea [Ei tis thelei], este aceeași pe care a folosit-o Isus când a pus condițiile pentru a fi urmat: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să se renege pe sine, să-și ridice crucea și apoi să mă urmeze!” (Mc 8,34). Ridicarea voluntară a patibulum-ului[1] infamant (crucea) era condiția pentru a fi discipoli.

Aici Isus repetă aceleași condiții într-o altă manieră. Renegarea de sine înseamnă că ceea ce înainte era pentru om cel mai mare interes și cea mai mare aspirație din viața sa, odată ce îl cunoaște pe Isus toate acestea își pierd valoarea („Dar cele care erau pentru mine un câștig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparație cu sublimitatea cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul meu. De dragul lui am părăsit toate aceste lucruri și le consider gunoi [skybala: excremente]”, Fil 3,7-8).

Cel care se face ultimul dintre toți și slujitorul tuturor are aceeași atitudine ca și Isus, de aceea se situează pe locul cel mai apropiat de Isus. De aceea, Isus, stând așa cum este, îl poate lua pe cel care este lângă el:

Luând un copil [paidion]…

Mc 9,36a

În casa în care este Isus cu Cei Doisprezece, apare un personaj care este alături de Isus și nu este nevoie să-l cheme așa cum a făcut cu Cei Doisprezece. Dacă distanța acestora indica diferența de atitudine față de Isus, apropierea acestui personaj înseamnă că el arată aceeași atitudine ca și Isus.

Cine este acesta?

Termenul grecesc tradus cu copil (paidion), este un diminutiv al lui pais, care înseamnă atât fiu, copil sau slujitor, și este folosit pentru a indica un copil între șapte și doisprezece ani (Marcu o indică cu acest termen pe fiica lui Iair, care avea doisprezece ani, Mc 5,39.42). În limba italiană cuvântul echivalent este garson, individul care, din cauza vârstei și rolului social, se află pe ultimul loc în societate și este însărcinat cu muncile cele mai puțin importante.

Așadar, termenul paidion cuprinde cele două aspecte enunțate mai devreme de Isus:

• din cauza vârstei sale este ultimul dintre toți;
• din cauza serviciului său este slujitorul tuturor.

Atitudinea lui egală cu cea a lui Isus, ultimul și slujitorul tuturor, demonstrează că prin termenul copil [paidion] se intenționează indicarea celor care îl urmează îndeaproape pe Isus.

Băiețelul, ultimul și slujitorul tuturor, este modelul urmării, în timp ce Cei Doisprezece, atașați categoriilor iudaismului, nu se hotărăsc să-l urmeze pe Isus.

L-a așezat în mijlocul lor și, îmbrățișându-l, le-a spus…

Mc 9,36b

Punându-l pe garson în mijloc, Isus îl pune pe locul lui, ca manifestare vizibilă a gloriei divine și ca exemplu pentru Cei Doisprezece. Isus îl îmbrățișează pe copil, care are aceeași atitudine ca și el, realizând prin aceasta un gest de iubire și de identificare cu cei care duc la împlinire planul lui Dumnezeu („Oricine face voința lui Dumnezeu, acela îmi este frate și soră și mamă, Mc 3,35).

Oricine primește un astfel de copil în numele meu pe mine mă primește; iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe acela care m-a trimis.

Mc 9,37

În discipoli, ambiția de măreție trezise rivalitate. Isus îi invită să nu se gândească să urce pe culmea succesului, ci să se înjosească la nivelul garsonului, coborând pe scara socială și punându-se de partea celor din urmă, așa cum erau considerați copiii în cultura vremii, indivizi considerați încă fără rațiune, niște imbecili cu care este inutil să stai de vorbă (P. Hab. 3,10; Înț 12,24; 15,14; B.M. 7,7).

Cel care îl urmează pe Isus și care are aceeași atitudine de a sluji în mod voluntar din dragoste, se identifică cu el și manifestă prezența lui Isus însuși, care la rândul său se identifică cu Tatăl care l-a trimis, astfel încât individul, prin Isus, este și el unit cu Tatăl, izvor al vieții.

Discipolul care în mod voluntar, din iubire, își pune existența în slujba celorlalți devine astfel singurul sanctuar adevărat din care radiază iubirea Tatălui.

Ioan i-a zis: „Învățătorule, am văzut pe unul care scotea demoni în numele tău și i-am interzis, pentru că nu ne urmează”.

Mc 9,38

Tipic neînțelegerii constante din partea discipolilor este întreruperea lui Isus în învățătura lui cu afirmații care spun exact opusul a ceea ce afirmă Isus. Chiar și în momentul celui de-al treilea și definitiv anunț al patimii sale, Iacob și Ioan îl întrerup pe Isus înaintându-i cererea locurilor de onoare (Mc 10,35).

Ioan, fratele lui Iacob, unul dintre Cei Doisprezece, a fost caracterizat de Isus ca „fiu al tunetului” (Mc 3,17), adică având un temperament violent și autoritar.

Mânat de zelul său, Ioan crede că va primi lauda lui Isus pentru că a încercat să împiedice lucrarea unui individ care alunga demoni. Motivul dat de Ioan pentru a-și justifica gestul este pentru că nu ne urmează. Pronumele (noi) se referă la Cei Doisprezece: Ioan exclude orice urmare a lui Isus care nu include urmarea Celor Doisprezece.

Acțiunea lui Ioan amintește de aceea a lui Iosua, cel care „era în slujba lui Moise din tinerețea lui” (Num 11,28). Acest om, văzând că Duhul a coborât și asupra unor oameni care nu au participat la ceremonia de învestitură profetică, aleargă la Moise și protestează: „Domnul meu, Moise, oprește-i!”. Dar Moise i-a răspuns: „Ești tu gelos pentru mine? De-ar fi tot poporul Domnului profeți! Și de-ar pune Domnul duhul său peste ei!” (Num 11,29).

Isus, când i-a convocat pe Cei Doisprezece, îi invitase să fie cu el și să predice, cu capacitatea de a-i elimina pe demoni (Mc 3,14-15). Dar Cei Doisprezece sunt incapabili să exercite această acțiune eliberatoare, întrucât ei înșiși sunt condiționați de mentalitatea naționalistă care îl vedea în Mesia pe cel triumfător (Mc 9,28).

Prin urmare, Ioan pretinde să-l împiedice pe individ să exercite acea capacitate pe care Isus o dăduse celor Doisprezece (Mc 6,7), dar pe care ei nu sunt capabili să o exercite.

Dar Isus i-a spus: „Nu-l opriți; căci nimeni care acționează cu putere [dynamin] în numele meu nu poate îndată să mă blesteme [kakologêsai]”.

Mc 9,39

Cu termenul putere [dynamis], evanghelistul a indicat o forță care iese din Isus și salvează femeia cu scurgere de sânge (Mc 5,30). Puterea este forța care derivă din prezența Spiritului și care poate fi transmisă pentru a comunica viață. Tocmai aceasta este cea care, comunicată celui posedat, îl eliberează de demoni, adică de orice ideologie contrară vieții pe care o comunică Duhul.

Isus afirmă că cel care acționează în virtutea Duhului pe care îl are, comunicând viață, demonstrează că și-a dat adeziunea fidelă față de el, adeziune care este garanție a perseverenței.

Individul este un om care, cu puterea Duhului, duce la împlinire aceeași activitate ca și Isus, fără să aparțină numărului Celor Doisprezece și fără să fie numit discipol.

Pentru că cine nu este împotriva noastră este pentru noi.

Mc 9,40

Orizontul Celor Doisprezece este limitat la împărăția lui Israel.

Cel al lui Isus se extinde la împărăția lui Dumnezeu. Primul este restrâns la un popor, al doilea îmbrățișează întreaga umanitate.

Orice om care lucrează pentru binele altora, chiar dacă nu-i urmează pe discipolii lui, Isus îl consideră colaboratorul său în activitatea de eliberare a omului.

Ceea ce determină dacă suntem sau nu cu Isus este activitatea. Dacă individul acționează în favoarea omului, Isus nu îl consideră un rival al său, ci colaboratorul său.

Învățătura evanghelistului este plină de consecințe: se poate foarte bine colabora în mod activ cu Isus fără a fi nevoie să aparținem acelor grupuri care pretind că dețin monopolul învățăturii sale.

Oricine vă va da să beți un pahar cu apă în numele meu, pentru că sunteți ai lui Mesia, adevăr vă spun, nu-și va pierde răsplata!

Mc 9,41

A oferi de băut un pahar cu apă era un semn de primire și ospitalitate (In 4,7).

Prima dată când Isus vorbește despre sine ca Mesia este pentru a-i invita pe Cei Doisprezece să accepte stilul său, care nu este cel al unui triumfător, ci al celui care se face ultimul și slujitorul tuturor.

A fi ai lui Mesia înseamnă a ne asemăna cu Isus devenind slujitori ai tuturor și ultimii dintre toți. Apropiindu-se de ceilalți cu aceeași atitudine ca și Isus Mesia, discipolii le vor oferi oamenilor posibilitatea de a face experiența lui Dumnezeu. De fapt, așa cum oricine îl primește pe copil îl primește pe Isus și pe Tatăl, tot așa oricine îi primește pe discipolii săi îl primește pe Tatăl.

Prezența Domnului în comunitate este garantată de primirea celor din urmă care, asemenea lui Isus, trebuie așezați în locul central.

Cine nu este împotrivă este cu Isus, adică oricine este în favoarea oamenilor este considerat de Isus ca fiind colaboratorul său.

Dar cine este împotrivă?

Ambiția de a fi deasupra celorlalți îi duce pe oameni, în mod inevitabil, să-i asuprească pe cei care trebuie să servească drept piedestal pentru mania lor pentru grandoare. Aceștia sunt împotriva lui Isus, se îndepărtează de Domnul care, în schimb, se pune mereu de partea celor asupriți ai societății.

Evanghelistul este conștient că atunci când dorința de a-i domina pe alții se infiltrează în comunitatea credincioșilor, comunitatea primește o rană de moarte. De aceea face să urmeze acum aceste cuvinte foarte severe ale Domnului:

Oricine scandalizează pe unul dintre aceștia mai mici [mikrôn] care cred în mine, ar fi mai bine pentru el dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară trasă de măgar și ar fi aruncat în mare.

Mc 9,42

La categoria garsonilor, Isus o adaugă pe cea a celor mici sau nesemnificativi.

În casa în care se află Isus până acum, apăruseră Cei Doisprezece, copilul și acum cei mici. Isus vorbește despre aceștia așa cum a făcut-o pentru copil (unul dintre aceștia), confirmând identitatea unuia și a celuilalt.

Cuvântul grecesc folosit, mikrôn, are semnificația de mic/puțină importanță și era folosit de rabini care îi disprețuiau pe cei mici, categorie în care erau incluși toți cei care nu voiau sau nu se puteau dedica studiului Legii divine.

Isus îl opune pe cel mic cu ambiția discipolului de a fi cel mai mare (meizôn, v.34). Chemați să se facă ultimii dintre toți și slujitorii tuturor, discipolii aspiră să fie cei mai mari și mai importanți din comunitate. Tocmai acesta este scandalul care ucide comunitatea. Acolo unde credincioșii pretind să fie slujiți mai degrabă decât să slujească, punându-se deasupra celor mici ca fiind superiori lor, comunitatea nu mai este credibilă și este sursă de scandal.

Avertismentul sever al lui Isus se adresează celor care, cu ambiția lor de măreție și deci cu disprețul față de cei din urmă, sunt cauza căderii (scandalului) pentru cei care sunt considerați cei extrem de mici ai comunității, cei de puțină importanță („Să nu ne mai judecăm unii pe alții, ci mai degrabă luați seama să nu puneți fratelui vostru o [piatră] de poticnire sau de scandal!”, Rom 14,13).

Cei care credeau că vor găsi iubire și egalitate în comunitatea lui Isus, se trezesc în fața geloziilor și a rivalităților ca în orice alt grup uman. În loc să găsească slujirea generoasă și plină de bucurie, ei văd ambiția nestăpânită și ascensiunea la putere. În loc de smerenie și simplitate, ei găsesc oameni devorați de aroganță și deșertăciune. Acest lucru este cauză de poticnire, de cădere (scandal). Tocmai aceștia sunt cei pe care Isus îi consideră împotriva lui pentru că sunt împotriva fraților săi.

Indicațiile pe care le oferă lor Isus sunt cele mai severe și dramatice din întreaga Evanghelie. Cu o precizie de detalii neobișnuite în învățătura sa, Isus afirmă că de gâtul acestora trebuie să fie legată o piatră de moară și precizează și faptul că nu trebuie să fie mica piatră de moară de acasă, care era rotită manual și era folosită pentru cereale, ci cea mare, rotită de măgar la teascul pentru măsline.

Atunci Isus sentențiază că cel care a fost pricină de scandal trebuie să fie aruncat în mare. Moartea pe mare era deosebit de temută, pentru că se credea că cineva poate învia numai dacă este îngropat în pământul lui Israel (Iacob care a murit în Egipt a fost îngropat în țara Canaanului, Gen 50,13-14). Moartea pe mare era considerată o moarte josnică: „Te vor arunca în groapă și vei muri cum mor cei uciși în mijlocul mării”, Ez 28,8).

Cei care, din cauza ambiției lor, sunt motiv de cădere pentru alții nu au dreptul de apartenență la împărăția lui Dumnezeu nici pe acest pământ, nici în viața veșnică.

După prima anunțare a patimii, Isus îl mustrase pe Petru, numindu-l satană și îl denunțase pe acest discipol pentru că „nu gândește ca Dumnezeu, ci ca oamenii” (Mc 8,33). Acum, după cel de-al doilea anunț, Isus se adresează discipolilor săi care continuă să gândească ca oamenii, cultivând iluzii de grandoare convinși că îl urmează pe Mesia cel triumfător și victorios, dominatorul dușmanilor săi.

Severitatea lui Isus este motivată de faptul că discipolii săi, cu activitatea lor în favoarea oamenilor, trebuie să le permită să facă experiența veștii celei bune, făcând astfel vizibilă prezența lui Dumnezeu în omenire. Dacă această comunitate nu îndeplinește această sarcină, nu are dreptul să existe.

Dacă mâna ta te scandalizează, taie-o! Este bine pentru tine să intri ciung în viață decât, având amândouă mâinile, să mergi în Gheénă, în focul care nu se stinge. Și dacă piciorul tău te scandalizează, taie-l! Este bine pentru tine să intri șchiop în viață decât, având amândouă picioarele, să fii aruncat în Gheénă. Iar dacă ochiul tău te scandalizează, scoate-l! Este bine pentru tine să intri în împărăția lui Dumnezeu cu un singur ochi decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în Gheenă.

Mc 9,43-47

Discipolii sunt chemați la plinătatea vieții și în ei nu pot coexista atitudinile care produc moartea. Odată ce individul observă la el comportamente nocive, trebuie să le elimine imediat în mod drastic înainte ca acestea să-l infecteze complet și să-i pună în pericol întreaga existență.

Prin trei imagini, mână/picior/ochi, Isus se referă la activitate (mână), conduită/drum (picior) și dorință/poftă (ochi).

Dacă în aceste comportamente se descoperă un motiv de cădere, este necesar să se intervină în mod rapid și drastic, pentru că altfel aceste atitudini îl conduc pe om la ruina totală, ilustrată prin imaginea unui foc alimentat continuu, așa cum era cel care ardea zi și noapte în groapa de gunoi din Ierusalim, Gheena.

Dacă activitatea, conduita și dorințele discipolului îi alimentează ambiția și îl pun deasupra celorlalți, el se îndepărtează de Domnul, ultimul și slujitorul tuturor.

Îndepărtându-se de cel care îi poate hrăni viața, discipolul se pune pe el însuși într-o situație de grav pericol, care poate duce la distrugerea totală a existenței sale.

Isus invită la abandonarea în mod radical a activităților, comportamentelor și criteriilor care îl îndepărtează pe discipol de el. Iar dacă în ochii oamenilor poate părea unul care și-a pierdut onoarea, în realitate alegerea lui va fi cea victorioasă, pentru că îl va face să intre în plinătatea vieții pe care numai slujirea făcută din iubire o poate oferi.

Unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.

Mc 9,48

Imaginile viermelui și ale focului sunt luate din finalul Cărții profetului Isaía: „Vor ieși și vor vedea cadavrele oamenilor care s-au răzvrătit împotriva mea; căci viermele lor nu va muri și focul lor nu se va stinge. Și vor fi dezgust pentru orice făptură” (Is 66,24).

Profetul nu vorbește despre o pedeapsă, ci despre distrugerea totală a celor care s-au răzvrătit împotriva Domnului, folosind imagini clasice ale descompunerii cadavrului, care este distrus prin procesul de putrefacție (vierme) sau incinerare (foc).

Nu este vorba deci de cei vii care suferă, ci de cadavre destinate distrugerii totale: viermele care nu moare este cel care devorează totul, la fel cum focul care nu se stinge este cel care arde totul.

Această imagine indică distrugerea definitivă a individului care nu primește în el mesajul vieții: este moartea cea de-a doua (Ap 2,11; 20,6.14; 21,8) care îi lovește pe cei care au respins propunerea lui Isus de a avea o viață pentru totdeauna, murind pentru totdeauna.

Căci fiecare va fi sărat cu foc.

Mc 9,49

Sarea era folosită în contracte și pacte pentru a le da valoare de durată (Lev 2,13; Num 18,19; 2Cr 13,5). Discipolii sunt sarea care asigură alianța lui Dumnezeu cu umanitatea: de fidelitatea lor față de Domnul depind inaugurarea împărăției lui Dumnezeu și lucrarea eliberatoare promisă de Dumnezeu.

Sarea este cea care asigură fidelitatea.

Focul este imaginea disciplinei pe care fiecare și-o impune pentru a asigura fidelitatea față de mesajul Domnului. Discipolul este chemat cu responsabilitate să ia măsurile pe care le consideră necesare pentru a menține această fidelitate.

Sarea este bună. Însă dacă sarea devine nesărată, cum îi veți reface gustul?

Mc 9,50a

Un discipol al lui Isus care nu este recunoscut prin slujirea lui față de ceilalți s-a trădat pe sine. În aparență, ca discipol al Domnului pare sare, dar în realitate este gol în conținut, nu are gust.

Să aveți sare în voi și să trăiți în pace unii cu alții!

Mc 9,50b

Fidelitatea tuturor față de mesaj va păstra pacea comunității. Dacă fiecare renunță la ambiția de a excela și se pune în slujba celuilalt, pacea comunității este asigurată. Invitația finală de a trăi împreună în pace este o aluzie clară la conflictele comunitare ale celor două grupuri.

(www.studibiblici.it/Scritti/Appunti/Chi non è contro, è con me)

Pr. Alberto Maggi. Cefalù, mai 2003.

Sursa: Centrul de Studii Biblice

[1] Axa orizontală a crucii (n. tr.).