Cine este aproapele meu?

Duminica a 15-a de peste an – 14 iulie 2019

Cine este aproapele meu? – Comentariu la Evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Luca 10,25-37

În acel timp, iată că un învățat al Legii s-a ridicat ca să-l pună pe Isus la încercare, spunând: «Învățătorule, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?». El i-a zis: «Ce este scris în Lege? Cum citești?».

Acesta a răspuns: «Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți!». El i-a spus: «Ai răspuns bine, fă aceasta și vei trăi!». Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: «Și cine este aproapele meu?».

Isus a continuat: «Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat și l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. La fel și un levit, fiind prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. Dar un samaritean oarecare ce călătorea, a venit lângă el și, văzându-l, a avut compasiune față de el.

Apropiindu-se, i-a legat rănile turnând untdelemn și vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han și i-a purtat de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului și i-a spus: „Îngrijește-te de el și ceea ce vei mai cheltui îți voi da când mă voi întoarce!”. Cine dintre aceștia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?». El a răspuns: «Cel care a avut milă de el». Atunci Isus i-a spus: «Mergi și fă și tu la fel!».

Luca 10,25-37

Legea divină trebuie respectată chiar și atunci când provoacă suferință omului? Să vedem ce ne scrie Luca în capitolul 10, versetele 25-37.

„În acel timp, un învățat al legii…”. Învățații legii sunt cărturarii, cei mai înalți legiuitori. Autoritatea lor era o autoritate divină, deoarece cuvântul lor era considerat însuși cuvântul lui Dumnezeu. „S-a ridicat să-l pună la încercare pe Isus”, literalmente „să-l ispitească”. Evanghelistul folosește aici același verb pe care l-a folosit în pustiu pentru ispitele diavolului. Deci evanghelistul ne pune în gardă: „Atenție, acești apărători zeloși ai doctrinei, ai tradiției, în realitate sunt instrumente ale diavolului!”. Și l-a întrebat: „Învățătorule…”. Această atitudine este tipică falsității curiale. Acesta îl abordează pe Isus pentru a-l ispiti, deci pentru a-l acuza, și în schimb i se adresează cu acest titlu de respect, ca și cum ar vrea să învețe, dar în realitate nu vrea decât să judece. „Ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?”. Iată tematica de care este interesat. Isus nu vorbește despre asta, Isus a venit să schimbe această viață de aici. Isus nu este interesat de viața veșnică.

„Isus i-a spus: „Ce este scris în Lege?”.  Este provocator și ironic din partea lui Isus. Învățătorul legii este unul dintre cei mai mari experți. El este unul care toată viața, toată ziua era aplecat asupra legii pentru a-i scruta cele mai tainice semnificații. Ei bine, Isus îl întreabă: „Ce este scris în lege?”. Și apoi cu sarcasm profund: „Cum citești?”, adică, „Ce înțelegi”? Nu este suficient să citim scriptura, trebuie să o și înțelegem. Dacă nu punem pe primul loc în viața noastră binele omului, Sfânta Scriptură o putem citi, dar nu o înțelegem.

El a răspuns, iar aici citează din Deuteronom, din capitolul 6, versetul 5: „Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din toată mintea ta”, adică iubirea față de Dumnezeu este totală, absoarbe toate energiile omului. Și adaugă, citând un precept din cartea Leviticului: „Și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (19,18). Există o diferență între aceste două iubiri: în timp ce iubirea față de Dumnezeu absoarbe toate energiile omului, iubirea față de aproapele este relativă: îl iubesc pe aproapele așa cum mă iubesc pe mine însumi. „Iar Isus i-a spus: „Ai răspuns bine; fă aceasta și vei trăi”.

Nu vorbește despre viața veșnică, ci vorbește despre această viață. „Acela însă, voind să se justifice…”. Ce înseamnă a se justifica? Pe vremea lui Isus exista o dezbatere largă între două școli rabinice, școala rabinului Shammai, mult mai riguroasă și severă, și școala rabinului Hillel, mai indulgentă, cu privire la conceptul de „aproapele”. Așadar, pentru Hillel conceptul de „aproapele” însemna și străinul care locuia în Israel, pentru Shammai, poziția mai riguroasă, doar aparținătorul propriului clan familial sau cel mult tribului. Faptul că vrea să se justifice ne face să înțelegem că el este de partea poziției mai restrictive.

Într-adevăr, „i-a spus lui Isus: «Și cine este aproapele meu?»”. Ei bine, Isus nu răspunde într-un mod teologic, ci printr-o narațiune, o parabolă prin care schimbă radical două concepte fundamentale ale religiei: conceptul de credincios și conceptul de aproapele.

„Isus a reluat: «Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon»”. Ierusalimul este situat pe muntele lui Iuda, la peste 818 m deasupra nivelului mării, în timp ce Ierihonul, jos, în deșert, se află la 258 m sub nivelul mării. Sunt câteva zeci de kilometri, vreo treizeci, deci este o mare diferență de nivel. Este o zonă aridă și deșertică, unde este greu de mers pe jos.

„Și a căzut în mâinile tâlharilor”. Zona era periculoasă și este încă periculos să o traversezi singur. „Care l-au dezbrăcat, l-au strivit în bătaie și apoi au plecat, lăsându-l pe jumătate mort”. Pe acel drum, în acea situație, în acel climat, nu are nicio speranță. Nu trebuie decât să aștepte să moară, dacă nu trece pe acolo, în mod providențial, vreun suflet bun. Aceasta este ceea ce Isus ne face să înțelegem.

„Din întâmplare…”, ceea ce înseamnă în mod providențial… Isus prezintă cel mai bun lucru care se putea întâmpla, persoana cea mai potrivită. „Un preot cobora pe același drum”. Este important faptul că Isus vorbește despre un preot care coboară. Ce înseamnă aceasta? Ierihonul era o cetate preoțească de unde preoții, în funcție de schimbul lor, urcau la templul din Ierusalim și, prin ritualuri de purificare complicate, își exercitau slujirea liturgică timp de o săptămână. Deci, preotul nu se duce la Ierusalim pentru a fi purificat, ci a fost deja în serviciu în sanctuar timp de o săptămână (se poate spune că hainele lui încă miroseau a tămâie) și este în deplinătatea purității rituale. Deci, cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla.

„Când l-a văzut…”. Iată salvarea la îndemână și în schimb iată dușul rece… „A trecut mai departe pe partea cealaltă”. De ce acest lucru? Este un om crud, o persoană insensibilă? Nu, mai rău, este o persoană religioasă. Pentru o persoană religioasă, îndatoririle față de Dumnezeu sunt înaintea celor față de oameni. De altfel, ce a răspuns doctorul legii? Iubirea față de Dumnezeu este totală, cea față de aproapele este relativă.

El este un preot în stare de puritate, iar legea, în cartea Leviticului și în cartea Numerilor, îi interzice să intre în contact cu un mort sau un rănit, pentru că altfel devine impur. Așadar, se află în fața dilemei: să respect legea divină sau să ajut persoana? Ce este mai important: binele lui Dumnezeu sau binele aproapelui?

Persoanele religioase nu au nicio îndoială, pentru ele binele lui Dumnezeu este mai important.

„Chiar și un levit”. Leviții erau destinați cultului. Chiar și ei trebuiau să rămână în condiții de puritate pentru ceremoniile din templu. „Ajungând în locul acela, l-a văzut și a trecut mai departe”. Nu există nicio speranță. Iar apoi este lovitura de grație.

„Dar un samaritean…”, cel mai teribil dușman, cea mai hidoasă persoană, cea mai scârboasă ființă umană în ochii unui evreu… „Care era în călătorie, trecând pe lângă el…”. Iar noi ne-am aștepta să spună că, „văzându-l, a venit lângă el și i-a dat lovitura de grație”. În schimb, Isus spune: „văzându-l”... Bine, l-a văzut chiar și preotul și levitul… Și Isus afirmă ceva extraordinar: „a avut compasiune față de el”.

„A avea compasiune” este un verb rezervat numai lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este cel care are compasiune, pentru că a avea compasiune înseamnă o acțiune prin care se comunică viață celor care nu o au. Deci pentru Isus acest samaritean, un eretic, un metis, un păcătos, o persoană necurată, se comportă asemenea lui Dumnezeu. Cine este credinciosul pentru Isus? Nu cel care se supune lui Dumnezeu respectând legile sale – și am văzut rezultatele cu preotul –, ci cel care se aseamănă cu Dumnezeu prin practicarea unei iubiri asemănătoare cu a lui.

Samariteanul se apropie de el, îl îngrijește pe nefericit și chiar îl duce la un han având grijă de el. Iar în final Isus i se adresează din nou învățătorului legii și îl întreabă: „Care dintre aceștia trei (un preot, un levit, un samaritean) ți se pare că a fost aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?”. Isus a răsturnat întrebarea învățatului legii. El voia să știe: „cine este aproapele meu”, adică „până unde trebuie să ajungă iubirea mea?”. Isus îl întreabă: „cine a devenit aproapele?”, adică „de unde pornește iubirea?”.

Aproapele este cel care se apropie de cei care au nevoie.

Răspunsul este foarte ușor, dar inacceptabil pentru doctorul legii. „El a răspuns (și nici măcar nu îl numește, atât de mult îi repugnă samariteanul): „cel care”… Și nu acceptă că un om poate iubi ca Dumnezeu, nu spune: cel care a avut compasiune – în pofida faptului că aici traducerea italiană vorbește de compasiune… Textul grecesc vorbește de milostivire, pentru că Dumnezeu este cel care are compasiune, oamenii au milă. Iar pentru învățătorul Legii este inacceptabil ca un om să poată iubi ca Dumnezeu.

„Cel care a avut milă de el. Isus i-a spus: «Mergi și fă și tu la fel!»”. Prin urmare, pentru Isus credinciosul nu mai este cel care se supune lui Dumnezeu respectând legile sale, ci cel care se aseamănă cu Tatăl prin practicarea unei iubiri asemănătoare cu a lui.

Pr. Alberto Maggi, biblist.

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centrul de Studii Biblice