Cele opt puncte ale Evangheliei după Ortensio de Spinetoli

Ceea ce contează este să putem înțelege până la capăt și să realizăm în viața de zi cu zi marele testament lăsat de Isus Cristos celor care îl urmează, posibilitatea de a-i iubi pe ceilalți așa cum i-a iubit el. Atunci divinul sălășluiește pe pământ.

Pr. Ortensio de Spinetoli, preot franciscan capucin

Cristosul pe care îl așteptăm este cel al Evangheliilor, cu siguranță, dar nu al paginilor de titlu sau al primelor pagini, ci al încrețiturilor acestora, până acolo încât, dacă nu suntem atenți, riscăm să nu-l vedem.

1. Adevăratul chip al lui Isus, trăsăturile sale autentice nu au fost șterse, nici uitate, doar că evangheliștilor li s-au părut prea obișnuite pentru a se simți obligați să le amintească, în timp ce au simțit datoria să redescopere și să lămurească titlurile onorifice, prezente în tradiția profetică și aplicate cu o anumită ingeniozitate sau naivitate exegetică lui Cristos, fie și numai pentru a atenua înfrângerea crucii care îl acoperea cu ignominie pe cel trimis de Dumnezeu (Deut 21,23). O tendință panegiristă care va ocupa tot mai mult spațiu de-a lungul secolelor. De fapt, în ultima duminică a anului liturgic Biserica celebrează solemnitatea lui Cristos, Regele Universului [introdusă de Papa Pius al XI-lea cu enciclica „Quas primas” din 11 decembrie 1925], un titlu nu doar deplasat, ci în contrast cu ceea ce a crezut și a încercat să fie Isus; un apelativ care nu făcea parte din aspirațiile lui (In 6,15) și cu atât mai puțin din programul său (Mc 10,41-45).
2. Cele mai autentice instantanee ale figurii lui Isus au rămas în Evanghelia după Marcu. Aici el apare cu toată umanitatea sa: i se face milă (1,41), se mânie (3,5), se „entuziasmează” până acolo încât pare „ieșit din fire” (3,21), este cuprins de indignare (10,14 ), manifestă sentimente de afecțiune față de cei mici, îi îmbrățișează și cu siguranță le dă câteva sărutări (9,36; 10,13), îl privește cu simpatie («l-a iubit») pe omul care a îngenuncheat în fața lui și îl întreabă ce să facă pentru a obține viața veșnică (10,21). Gesturi spontane, comune, dar care pentru Matei și Luca nu trebuie să fie menționate; se vede că tendințele sau tentațiile idealizante erau deja în curs.
3. Apostolul Paul, care a încercat și el să-și pună întrebări cu privire la moartea lui Isus pe cruce, apropiind-o în mod liber de cea a țapului ispășitor, nu știa nimic despre originile sale decât faptul că era „născut din femeie, supus” legii (Gal 4,4). Un bărbat întru totul. O veste pe care Isus pare să o confirme atunci când se declară «fiu al omului», o circumlocuțiune semitică care echivalează cu descendentul (deci „fiul”) neamului omenesc, cu toate calitățile și potențialul, perfecțiunile și virtuțile pe care le presupune o asemenea apartenență, dar și cu limitele, neajunsurile, slăbiciunile, defectele legate de aceasta. Este adevărat că, în vremea persecuțiilor seleucide, profetul Daniel întrezărește în viziunea lui un personaj care urcă până în cele mai vechi timpuri pentru a primi putere și slavă pentru «sfinții Celui Preaînalt» (7,13.27), dar el este o învestitură la care Isus nu s-a referit niciodată.
4. Calea lui Isus începe, ca a tuturor muritorilor, de la nimic. Desigur, cu toate auspiciile care însoțesc orice existență, dar cu siguranță nu cu acele privilegii orbitoare pe care și le-au imaginat anumiți pseudo-povestitori (Mt 1-2; Lc 1-2) sau pe care le-au presupus scriitori mai imaginativi (evangheliile apocrife). Cu siguranță s-a născut „sfânt” și „nevinovat”, dar ca toți semenii săi și, asemenea lor, s-a văzut crescând, nu doar în vârstă, ci și în virtute și har (cf. Lc 2,52). Virtutea este și un dar, dar în același timp un angajament curajos împotriva înclinațiilor mai puțin ordonate sau chiar dezordonate (orgoliul, vanitatea, prezumția, indolența, lenea) care locuiesc în orice ființă și încearcă să învingă tendințele opuse (altruism, bunăvoință, iubire). O confruntare sau luptă care nu se termină niciodată, pentru că măsura sau ținta care trebuie atinsă (perfecțiunea Tatălui) nu admite staza.
5. Nazarinenii nu l-au văzut pe Cuvântul Întrupat locuind printre ei (In 1,14), ci pe «fiul tâmplarului», «fratele lui Iacób, al lui Ióses, al lui Iúda şi Símon” și al unui număr neprecizat de „surori”. Unul dintre ei și unul ca ei. Cu alte cuvinte, un muncitor ca atâția alții din sat (Mc 6,1-3). Și când mai înainte se simțise îndemnat («inspirat») să părăsească prăvălia tatălui său pentru a se dedica altor lucruri (Lc 4,18), s-a dus în sudul țării unde se știa că este ușor să întâlnești «asceți» (Ioan și discipolii săi) și «contemplativi» (comunitățile eseniene) experți în căile Domnului; dar se vede că discursurile lor (poate înspăimântătoare) sau stilul de viață prea izolat nu corespundeau cu ceea ce simțea în inima lui și, în loc să rămână cu ei, decide să se întoarcă în Galileea și să înceapă să «străbată» întreaga regiune, «învățând în sinagogi», «predicând» și «vindecând» pe cei care erau afectați de neputințe (Mt 4,23) și, în loc să se oprească în satul în care s-a născut sau să caute un refugiu secret, merge să se stabilească într-un centru de trafic internațional, în Cafarnaum. Dacă urmează să fie un purtător de cuvânt al secretelor și al intențiilor lui Dumnezeu, va fi în felul profeților din vechime (Ilie sau Elizeu), îndreptându-se spre nevoile oamenilor, nu așteptându-i într-o incintă privilegiată. Este ceea ce îi va sugera tânărului aspirant: în loc să meargă să se închidă în peșterile deșertului lui Iuda sau să se izoleze în râpele Iordanului, era mai bine să-și pună averile și propria lui persoană la dispoziția celor nevoiași (Mt 19,21).
6. Profetul Isus din Nazaret este extraordinar. Dacă vorbește despre Dumnezeu, nu repetă ceea ce spun toți, că el este Domnul, cel atotputernic, judecătorul suprem. Spune exact opusul: că el este, asemenea unui tată ideal, binevoitor, înțelegător, foarte milostiv, gata să ierte orice datorie (Mt 18,27), să uite orice bădărănie (Lc 15,12-24); dar și mai singular este faptul că, aproape înaintea lui Dumnezeu, pentru că el nu are nevoie de nimic și nu cere pentru sine tributuri de laudă sau jertfe, își îndreaptă toată atenția spre oameni, cu siguranță fără a exclude pe nimeni, nici măcar pe prinții și domnii sanctuarului, chiar dacă preferințele lui se îndreaptă spre cei săraci, prizonieri, marginalizați, nefericiți în trup și în duh, spre păcătoși.
7. „Visul” lui Isus este cel al predicatorului din pustiu: ca „dealurile” să fie coborâte și văile umplute, și anume ca excrescențele abuzive prezente în cadrul comunității, precum și nesocotirea drepturilor celor din urmă, să dispară și să se pună în aplicare o conviețuire între oameni, pe pământ, egală cu cea care există în lumea («împărăția») lui Dumnezeu, unde domnește echitatea și pacea. O utopie, desigur, dar nu pentru că un astfel de ideal nu poate fi realizat, adică nu-și găsește spațiul (topos), ci pentru că nu ies în față cei binevoitori, bărbații și femeile de bunăvoință gata să-l realizeze, chiar dacă aceștia, Isus garantează acest lucru cu toată fermitatea lui profetică (parresia), vor apărea „în curând”.
8. Tradiția Crăciunului, transmisă poate de «prologul ioanin» care vorbește despre logosul care a venit să locuiască printre noi (1,14), ne-a determinat să credem sau să ne imaginăm că o ființă divină «s-a făcut om», dar logosul este un cuvânt, nu indică o persoană; este o ipoteză, nu o ipostază, adică o personalitate divină, după cum au înțeles anumiți autori din primele secole.

În Evanghelia după Matei, Isus se autodefinește pur și simplu ca un om «blând (pays) și umil (tapeinos)» (11,29), adică mic și sărac, dar în ciuda acestor limite el a reușit să se comporte față de semenii săi cu același grad de bunătate, bunăvoință, iubire pe care Dumnezeu îl arată față de ființele umane, fie că sunt bune sau rele (Mt 5,48). De asemenea, poate fi consolator să celebrăm „coborârea” unui zeu din ceruri într-o peșteră de pe pământ, în frig și ger, printre oameni, în mijlocul cărora s-a aflat mereu, dat fiind că fără această prezență a sa creatoare și caritativă, nimic nu a existat și nu poate exista vreodată, pe când în Isus, în mărturia sa, oamenii au învățat un ideal de viață inedit, superior, divin, pe care toți și-l pot însuși. Nu este vorba de a deveni «ca Dumnezeu», așa cum le-a sugerat în mod fraudulos șarpele protopărinților noștri (Gen 3,5), ci de a reuși să acționăm ca el, făcând bine tuturor, chiar și celor care nu merită, dar au de asemenea nevoie…

Misterul Crăciunului nu constă atât în ​​coborârea unui Dumnezeu, cât în ​​posibila promovare, înălțare a ființei umane, a oricărei ființe umane binevoitoare, până la rangul de Dumnezeu. Comunitatea oamenilor se poate regăsi ca o familie a fiilor lui Dumnezeu (Lc 6,35), și nu nominal, ci „cu adevărat” (1 In 3,1).

Cristosul care încă trebuie să vină și pe care cei mai mulți îl așteaptă este, în cele din urmă, „omul nou” care a devenit conștient de „demnitatea” sa ultimă și încearcă să se comporte în conformitate cu aceasta. Nu contează să admirăm în extaz un prunc divin care a venit să locuiască în mijlocul nostru (și apoi s-a întors în lumea lui lăsând ființele umane în frig și ger), ci să reușim să înțelegem pe deplin și să realizăm în viața de zi cu zi marele testament lăsat de Isus Cristos celor care îl urmează, posibilitatea de a-i iubi pe alții așa cum i-a iubit el. Atunci divinul sălășluiește pe pământ.

Pr. Ortensio de Spinetoli OFMCap.

Sursa: Solidando.net

P. S. Părintele Ortensio de Spinetoli, cu numele său real de Nazzareno Urbanelli, născut la Spinetoli pe 24 aprilie 1925 și decedat la Recanati pe 31 martie 2015, a fost un preot și biblist italian din Ordinul Fraților Minori Capucini.