Cele 15 păcate ale Bisericii potrivit papei Francisc
Atacul Papei împotriva Curiei: „Prea multă glorie deșartă; nimeni nu este indispensabil”
Trăiască Papa și jos Curia!, ne-ar veni spontan să strigăm după discursul magnific și sever pe care papa Francisc l-a ținut ieri în fața responsabililor Curiei romane. Discursul, cu o analiză admirabilă și curajoasă, enumeră cincisprezece boli care, potrivit Papei, atacă organismul puterii Vaticanului, dar în realitate este vorba de o analiză care poate fi extinsă perfect la toate celelalte nomenclaturi, la toate instanțele din lume care se formează în jurul celor ce dețin puterea. Ieri, Papa s-a adresat Curiei romane, dar cuvintele sale afectează practic toate organele puterii din societatea actuală, de la politică la economie, de la universități la tribunale, în Italia și peste tot în lume. Printre bolile minții și ale inimii birocraților Vaticanului și non-Vaticanului, Papa pune pe primul loc ceea ce definește a fi (1) „boala de a ne simți nemuritori sau indispensabili”, și anume identificarea sinelui cu puterea…
Aceasta este urmată de (2) „boala activității excesive” și de (3) „împietrirea mentală și spirituală”, înțelegând prin aceasta atitudinea celor care „își pierd vivacitatea și îndrăzneala și se ascund sub hârtii devenind mașini de practici”. Celelalte boli ale puterii, enumerate de Papa adesea prin cuvinte colorate, sunt: (4) o planificarea excesivă, (5) o coordonare proastă care transformă o echipă într-o „orchestră care produce gălăgie”, (6) „Alzheimer-ul spiritual” care ne face să pierdem amintirea întâlnirii cu Domnul și să cădem în voia patimilor, (7) rivalitatea și gloria deșartă, (8) schizofrenia existențială care duce la o viață dublă, dintre care a doua este sub „însemnul desfrânării, (9) vorbăriile și bârfele care ajung la un adevărat „terorism” al cuvintelor, (10) divinizarea superiorilor în funcție de carierism, (11) indiferența față de colegi care ne lipsește de solidaritate și de căldură umană și care ne face chiar să ne bucurăm de dificultățile altora, (12) chipul feței de mort al celor duri și aroganți și care nu știu ce înseamnă umorul și autoironia, (13) dorința de a acumula bogății, (14) cercurile închise și, în cele din urmă (15), exhibiționismul.
Acestea sunt numeroasele boli care, potrivit Papei, atacă Curia romană și pe responsabilii acesteia. Dar se impune întrebarea: este chiar atât de simplu să-l separi pe Pontif de administrația sa? Curia romană este o creatură a papilor, este expresia a ceea ce a fost Papalitatea timp de secole, guvernată de infailibilii succesori ai lui Petru, dintre care, printre altele, aproape toți cei care au domnit în anii 1900 au fost proclamați sfinți sau fericiți. Cum este, deci, posibil paradoxul papilor atât de aproape de Dumnezeu și totuși incapabili să pună ordine printre cei mai apropiați colaboratori ai lor, aleși de ei înșiși? Cum se împacă splendoarea pontifilor canonizați cu o curie care depinde direct de ei și este atât de bolnavă?
Curia romană nu a căzut în Vatican din cer și nici nu a fost pusă acolo de vreun potentat străin, ci a apărut ca o emanație logică a politicii ecleziastice papale care a făcut din Vatican un centru al puterii absolute și nu un organ de slujire cum ar vrea astăzi papa Francisc. Dacă se dorește coerența raționamentului, indispensabilă pentru coerența vieții pe bună dreptate atât de dragă papei Francisc, este necesar să se concluzioneze că relele Curiei romane nu pot să nu fie exact relele puterii papale în sine.
Timp de secole papalitatea s-a conceput pe sine însăși ca o putere absolută, fără spațiu pentru o formă minimă de critică și cu atât mai puțin de opoziție, traducând în mod fizic această abordare prin semne precise cu efect spectaculos, cum ar fi sărutul pantofului, tronul mobil și tiara papală, cunoscută și sub numele de triregn și încrustată cu pietre prețioase. Cei care lucrau în Curie respirau acest aer în fiecare zi și nu este de mirare dacă, în viața lor privată, aveau tendința de a reproduce aceeași logică, înconjurându-se de lux și putere. A fost așa de secole și, după cum sugerează discursul papei Francisc, este și astăzi. Emblematic este cazul cardinalului Bertone, de ani de zile în fruntea Curiei romane și care acum s-a auto-premiat cu un penthouse de lux în care, probabil, rătăcește cu mândrie contemplând roadele unei slujiri fidele logicii puterii.
Împietrirea mentală și spirituală denunțată de papa Francisc ca fiind boala numărul trei nu este altceva decât consecința modului în care figura succesorului lui Petru a fost interpretată de-a lungul secolelor. Prin urmare, reforma curiei nu poate duce decât la o reformă a papalității. Va avea papa Francisc puterea să ia această cale? Voința, cu siguranță, da.
Vito Mancuso, La Repubblica, 22 dicembre 2014
Sursa: Vito Mancuso
