Ceea ce ne mântuiește

Adevăratul principiu mântuitor

(…). Dacă mântuirea este legată de Cristos, se mântuiesc sau nu se mântuiesc oamenii care urmează alte religii decât Creștinismul, sau poate nicio religie? Răspunsul nu poate fi decât unul singur și indubitabil: dacă trăiesc în dreptate, se mântuiesc. Biblia ebraică mărturisește cu tărie puterea mântuitoare a dreptății: „Dreptatea eliberează de moarte” (Proverbe 10, 2 și 11, 4). Nu există îndoieli cu privire la mântuirea celor drepți, indiferent de religia sau non-religia căreia îi aparțin, iar cine le are ar fi bine să le lase să-i treacă, pentru că altfel ar face din Dumnezeu nimic altceva decât cel mai rafinat dintre călăi, având în vedere că marea parte a oamenilor care au apărut până acum pe pământ nu au avut nimic de-a face cu Creștinismul istoric. Cine crede că necreștinii nu se mântuiesc, fie el și Sfântul Augustin, nu gândește creștinește, pentru că nu-l cunoaște pe Dumnezeu ca tată al tuturor oamenilor.

Este consolant să constatăm că aproape nimeni astăzi nu susține această teologie îngustă în Biserica Catolică, până și Dominus Jesus scrie în paragraful 22 că „este adevărat că cei care urmează alte religii pot primi harul divin” (chiar dacă imediat după aceea precizează: „este totuși cert că în mod obiectiv se află într-o situație grav deficitară, dacă este comparată cu cea a celor care, în Biserică, au deplinătatea mijloacelor de mântuire”, iar dacă cineva se gândește la Mahatma Gandhi sau la Martin Buber și îi compară cu monseniorul Marcinkus sau cu unul dintre ecleziasticii inculpați pentru pedofilie, se convinge imediat de validitatea prestigioasei declarații magisteriale).

Așadar, din perspectiva mea, toate religiile sunt la fel? Nu, religiile nu sunt toate la fel, unele sunt mai aproape de adevăr decât altele, iar eu nu cunosc niciuna (probabil pentru că m-am născut în ea) care, asemenea Creștinismului, să știe să gândească unitatea în distincția personală dintre om și Dumnezeu. Problema este că, iată punctul de cotitură, nu religiile mântuiesc ființele umane.

Cum se mântuiesc oamenii? Nu pentru că participă la niște ritualuri sau pentru că se supun unor legi, sau pentru că cred în unele lucruri la care rațiunea nu poate ajunge; oamenii nu se mântuiesc pentru că sunt religioși. Religia nu mântuiește. O spune în mod clar Noul Testament cu depășirea sa a legii, a sâmbetei, a templului, a circumciziei, a apartenenței rasiale la un anumit popor. Dar o spune cu aceeași claritate, chiar înainte, Biblia ebraică în apogeul ei spiritual care, după părerea mea, este literatura sapiențială: „Dreptatea eliberează de moarte”, și: „Cine practică dreptatea dobândește viața” (Proverbe 11, 6 și 19). Contrastul nu este între Biblia ebraică și Noul Testament, ci este intern celor două corpuri scripturistice, un contrast între perspectiva teologică religioasă care gândește mântuirea ca fiind dependentă de respectarea ritualurilor și a preceptelor (fie că se numesc circumcizie sau botez, lege sau euharistie) și perspectiva teologică laică care gândește mântuirea ca fiind dependentă de dreptatea vieții și de puritatea interioară. Nici sâmbăta, nici duminica, nici Templul din Ierusalim, nici Bazilica Sfântul Petru, nici circumcizia, nici botezul, nici apartenența la Israel, nici cea la Biserică, „noul Israel”, nici Talmudul, nici Liturghierul nu-i mântuiesc pe oameni. Ceea ce îi mântuiește este intrarea în dimensiunea spiritului și a adevărului: „A sosit ceasul când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, pentru că Tatăl astfel de adoratori își caută. Dumnezeu este duh și cei ce care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore” (Ioan 4, 23-24). Biblia ebraică spusese aceleași lucruri: „Duhul omului este o făclie a Domnului” (Proverbe 20, 27).

Înțelepciunea spirituală a Bisericii Catolice a cunoscut dintotdeauna aceste lucruri, ele sunt scrise și în Catehismul actual: „Mântuirea se află în adevăr” (Catehismul Bisericii Catolice, articolul 851). Trebuie doar să devenim din ce în ce mai conștienți de acest lucru. Ceea ce ne mântuiește este binele, dreptatea interioară, puritatea inimii, care sunt realizarea practică și existențială a spiritului și a adevărului. Omul drept nu este cel care săvârșește niște ritualuri sau crede în ceva sau respectă niște legi, ci cel care săvârșește binele din iubire pentru bine, sau mai bine zis cel care, chiar înainte de a-l săvârși, trăiește în bine. Binele nu este ceva care trebuie făcut, ci este o modalitate de a fi. Este ordine, în măsura în care este adecvarea sinelui la adevăr.

Marea revelație a lui Cristos este considerarea mântuirii ca nemaifiind legată de religie; și nu întâmplător țintele sale polemice au fost tocmai oamenii religioși, împotriva cărora a polemizat neîncetat de la început până la sfârșit, adesea cu tonuri violente. Nu religia este cea care ne mântuiește: nu legea, templul, circumcizia; nu sacramentele, Liturghia, rozariile, pelerinajele, indulgențele, Biblia. Ceea ce ne mântuiește este conștiința curată și viața bună care decurge din ea, este adeziunea necondiționată a sufletului la bine, la adevăr, la dreptate. Întregul sens al predicării lui Isus este aici, în a scoate religia din centru și a pune în locul ei conștiința autentică (vezi Luca 18, 9-14). Dacă cei mai buni religioși evrei i-au dorit moartea, a fost pentru că, în calitate de reprezentanți prestigioși ai unei religii care se simțea subminată în înseși fundamentele ei, nu puteau acționa altfel. Nu a fost vorba de o ciocnire între bine și rău, religioșii evrei nu erau deloc răi, erau ei înșiși, reprezentau instituția religioasă, iar dacă în locul lor ar fi fost papii și cardinalii, ar fi fost la fel, cum a exprimat perfect Dostoievski cu figura cardinalului mare inchizitor, dușman al lui Cristos întors pe pământ. Concept subliniat și de Karl Barth: „Biserica – nu lumea, Biserica – l-a răstignit pe Cristos”.[1] Iar mai departe spune: „Biserica l-a răstignit pe Cristos. Biserica îl caută pe Dumnezeu și îl respinge atunci când El o întâlnește pentru că nu este capabilă să discearnă. În cunoașterea acestei catastrofe are loc „reconcilierea lumii” cu Dumnezeu… absoluta ne-ecleziasticitate pe care Isus a declarat-o fericită și care îi face drepți pe păgâni înaintea lui Dumnezeu”.[2] Adevărata ciocnire a fost, dimpotrivă, între două spiritualități: între cea care leagă mântuirea de respectarea religioasă și cea care o leagă în schimb de viața concretă.

Îmi imaginez că toți cititorii cunosc aceste cuvinte: „Veniți, binecuvântații Tatălui meu, moșteniți împărăția care a fost pregătită pentru voi de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, și mi-ați dat să mănânc, am fost însetat, și mi-ați dat să beau, am fost străin, și m-ați primit, gol, și m-ați îmbrăcat”. Sunt luate din Evanghelia după Matei (25, 34-36). Există altele asemănătoare: „L-am mulțumit pe Dumnezeu cu ceea ce iubește. Am dat pâine celor flămânzi, apă celor însetați, haine celor goi, o barcă celor care nu aveau”.[3] Acestea sunt cuvinte care provin din capitolul 125 din Cartea Morților a Egiptului antic și datează de la 1500 înaintea lui Cristos. Există oameni ai Bisericii cărora le este frică de texte de acest gen pentru că simt că specificitatea Creștinismului este amenințată. Este adevărat contrariul. Dintr-un text ca acesta reiese adevărul Creștinismului, adevăr ca universalitate, adevăr pe care Dumnezeu nu l-a lăsat niciodată să-i lipsească neamului omenesc și a cărui gramatică definitivă este revelația istorică.

Sursa: Vito Mancuso, L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său), Raffaello Cortina Editore, Milano 2007, p. 174-177.

[1] Karl Barth, L’Epistola ai Romani, îngrijită de Giovanni Miegge, Feltrinelli, Milano 1978³ (ed. or. 1922²), p. 371.

[2] Karl Barth, L’Epistola ai Romani, pp. 381 și 391.

[3] Testi religiosi dell’antico Egitto, îngrijite de Edda Bresciani, Mondadori, Milano 2001, p. 641. Puțin mai jos textul spune: „Am venit să dau mărturie despre adevăr”, frază care face trimitere directă la ceea ce îi spune Isus lui Pilat în a patra evanghelie: „Pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr” (Ioan 18, 37). În mod evident, nu este deloc necesar să credem că Isus cunoștea Cartea Morților, poate fi sau nu, dar nu contează. Ceea ce contează este același rezultat spiritual la care ajung toți cei care îl caută în mod autentic pe Dumnezeu.