Vor accepta religiile homosexualitatea?

Intervenția lui Vito Mancuso la conferința despre homosexualitate desfășurată marți, 19 mai 2015, în Sala Zuccari a Senatului Republicii

Ce le lipsește religiilor ca să accepte homosexualitatea?

Deși astăzi judecata religiilor cu privire la homosexualitate este în cea mai mare parte de condamnare, ceva se schimbă. Fraza papei Francisc din 28 iulie 2013 este de-acum foarte adesea citată: „Dacă o persoană este gay și îl caută pe Domnul și are bunăvoință, cine sunt eu să o judec?”. Afirmație șocantă pentru că Papii, inclusiv predecesorii direcți ai lui Francisc, au formulat întotdeauna evaluări explicite în privința homosexualității și o condamnă de fiecare dată. În 2006, Dalai Lama reafirma dezaprobarea budistă: „Un cuplu gay a venit să mă vadă căutând sprijinul și binecuvântarea mea: a trebuit să le explic învățăturile noastre. O femeie mi-a făcut cunoștință cu o altă femeie ca soție a ei: deconcertant”. În 2014 abordarea a fost diferită: „Dacă două persoane, un cuplu, simt cu adevărat că acel mod este mai practic, mai multă sursă de satisfacție, și dacă amândoi sunt pe deplin de acord, atunci e în regulă”.

Astăzi, toate religiile prezintă această oscilație, în ele putem vedea evoluția produsă de „spiritul lumii”, pentru a relua expresia cu care Hegel califica acțiunea divină. Are loc în lume o rescriere globală a relației dintre individ și societate: în spiritul întâietății individului și a realizării sale și nu a societății și a tradițiilor ei, o mișcare care duce la valorizarea subiecților mai marginalizați tradițional, printre care și homosexualii. Ca urmare, astăzi atitudinea religiilor față de homosexualitate are orientări foarte diferite, de la condamnarea tradițională și fără compromisuri, până la acceptarea cea mai totală. Cu toate acestea, este adevărat că religiile abrahamice sunt în mod tradițional mai închise și că, printre ele, poziția cea mai rigidă este cea a Islamului: chiar și astăzi, în cea mai mare parte a lumii musulmane homosexualitatea nu este acceptată social, iar în unele țări (Afganistan, Arabia Saudită, Brunei, Iran, Mauritania, Nigeria, Sudan, Yemen) este chiar pedepsită cu pedeapsa cu moartea. În pofida acestui fapt, în alte țări cu majoritate musulmană nu mai este ilegală, iar în Albania, Liban și Turcia există chiar dezbateri privind legalizarea căsătoriilor gay.

În ebraism evreii ortodocși consideră homosexualitatea un păcat și tind să excludă persoanele cu o astfel de orientare, evreii conservatori acceptă persoanele, dar resping practica homosexuală, evreii reformiști consideră homosexualitatea acceptabilă în toate aspectele sale la fel de mult ca heterosexualitatea.

În creștinism se reproduce aceeași situație, nu numai în funcție de diferitele biserici, ci și în cadrul aceleiași biserici. Luteranii, de exemplu, în Missouri spun nu hirotonirii, binecuvântării cuplurilor, căsătoriilor, și chiar primirii printre credincioși a persoanelor gay, în timp ce în alte state americane și în Canada spun da cu privire la toate cele patru chestiuni. Se poate spune, oricum, că lumea protestantă penticostală (printre care Adventiștii, Adunările lui Dumnezeu, Mormonii, Martorii lui Iehova) este, în general, împotriva drepturilor homosexualilor, în timp ce protestantismul istoric (printre care Luteranii, Reformații, Anglicanii, Baptiștii, Valdezii) este mai favorabil.

Biserica Catolică reproduce aceeași dialectică, chiar dacă înclină în favoarea nu-ului. Doctrina a ajuns să spună da primirii persoanelor gay (cf. Catehism, art. 2358), dar este fermă în a spune nu binecuvântării cuplului și căsătoriei. Acest „nu” se bazează pe faptul că orice formă de exprimare homosexuală a sexualității este considerată păcătoasă: „Actele de homosexualitate sunt în mod intrinsec dezordonate” (art. 2357). Prin urmare, o consecință implacabilă: „Persoanele homosexuale sunt chemate la castitate” (art. 2359). Mult mai controversată este poziția cu privire la hirotonirea preoțească. Un document din 2005 al Congregației pentru Educația Catolică privind admiterea homosexualilor în seminar afirmă: „Biserica, deși respectând profund persoanele în cauză, nu-i poate admite în Seminar și la Ordinele sacre pe cei care practică homosexualitatea, prezintă tendințe homosexuale adânc înrădăcinate sau sprijină așa-numita cultură gay. Aceste persoane se află, de fapt, într-o situație care împiedică în mod grav o corectă relaționare cu bărbații și femeile”. Acest lucru nu împiedică, totuși, prezența homosexualilor în rândul clerului catolic și a comunităților religioase de sex masculin și feminin, cu un procent care este dificil de cuantificat, dar cu siguranță nu mai mic decât în societate, și socotit de mulți dublu sau chiar mai mare.

Majoritatea credincioșilor catolici, în special în rândul africanilor și asiaticilor, împărtășesc intransigența doctrinară, în timp ce în favoarea drepturilor homosexualilor există mișcări specifice ale credincioșilor homosexuali, nu puțini teologi și călugări, chiar și episcopi, iar acum câteva zile Conferința Episcopală Germană și Conferința Episcopală Elvețiană. Aceasta din urmă a scris: „Pretenția ca persoanele homosexuale să trăiască în castitate este respinsă pentru că este considerată nedreaptă și inumană. Majoritatea credincioșilor consideră legitimă dorința persoanelor homosexuale de a avea unele raporturi și relații de cuplu, și o mare majoritate așteaptă ca Biserica să le recunoască, să le aprecieze și să le binecuvânteze”.

În sfera creștină argumentele împotriva iubirii homosexuale sunt două: Biblia și natura. Primul se bazează pe unele texte biblice care condamnă în mod explicit homosexualitatea, în special Leviticul 18,22-23 și 1Corinteni 6,9-10. Al doilea spune că există un dat natural imprescindibil care se impune conștiinței până la punctul de a deveni lege, lege naturală, care arată că masculul o caută pe femelă și femela îl caută pe mascul, astfel încât orice altă căutare a afectivității trebuie considerată nenaturală, expresie ori a unei patologii ori a unei adevărate perversiuni, adică ori boală ori păcat.

Care este puterea argumentelor? Argumentul scripturistic este foarte slab, nu numai pentru că Isus nu a spus niciun singur cuvânt despre aceasta, ci mai presus de toate pentru că în Biblie există texte de toate felurile, inclusiv unele percepute astăzi ca fiind de nesusținut din punct de vedere etic. Eu cred că textele biblice care condamnă persoanele homosexuale trebuie să fie plasate printre acestea, alături de cele care incită la violență sau care susțin subordonarea femeilor. Și ca atare, ele trebuie să fie depășite.

În ceea ce privește argumentul bazat pe natură, eu, personal, nu am nicio îndoială că raportul fiziologic corect este complementaritatea sexelor masculine și feminine, există dovada naturii în această privință, cu toții am venit pe lume în felul acesta. Dar nu există nicio îndoială nici cu privire la faptul că fenomenul homosexualitate există în natură și a existat mereu. Prin urmare, este necesar să ținem împreună cele două date: o fiziologie de bază și o variantă față de aceasta. Cum să definim o astfel de variantă? Interpretările tradiționale ca boală sau păcat nu mai sunt convingătoare: homosexualitatea nu este o boală de care se poate vindeca, nici nu este un păcat la care se consimte în mod deliberat. Cum să interpretăm atunci această variantă: este un handicap, o bogăție sau pur și simplu o altă versiune a normalității? Acest lucru trebuie să-l stabilească pentru el însuși fiecare homosexual. Ceea ce eu pot spune este că această stare se impune subiectului, nu este obiectul alegerii, și, prin urmare, este vorba de un fenomen natural. Iar cu aceasta, și argumentul împotriva iubirii homosexuale bazat pe natură se elimină.

Argumentele în favoarea iubirii homosexuale se concentrează într-unul singur: dreptul la integrarea socială deplină a fiecărei ființe umane, indiferent de orientarea sexuală, la fel cum nu se ține cont de vârstă, bogăție, educație, religie, culoarea pielii. Acceptarea unei persoane înseamnă și acceptarea acesteia în orientarea sa homosexuală. Nu se poate spune, așa cum face doctrina catolică actuală, că vrem să acceptăm persoanele, dar nu orientarea lor afectivă și sexuală, pentru că o persoană este și afectivitatea și sexualitatea sa.

Maturitatea unei societăți se măsoară după posibilitatea dată fiecăruia de a se realiza pe deplin în toate dimensiunile personalității sale. Eu cred că și maturitatea unei comunități creștine se măsoară după capacitatea de a-i primi pe toți fiii lui Dumnezeu, așa cum au venit pe lume, neexcluzând nicio dimensiune.

Vito Mancuso, teolog, La Repubblica, marți, 19 mai 2015

Sursa: Vito Mancuso