Catolicismul văzut din dreapta și din stânga

Canonul 1184 al Codului de Drept Canonic prevede la §1: «Dacă înainte de moarte nu au dat niciun semn de pocăință, trebuie să fie lipsiți de funeralii ecleziastice:

1. apostații, ereticii și schismaticii notorii[1];
2. cei care au ales incinerarea propriului trup din motive contrare credenței creștine;
3. ceilalți păcătoșii învederați, cărora nu este posibil să li se acorde funeralii ecleziastice fără scandal public pentru credincioși».

Pornind de la această premisă, Mascarucci Americo a scris un articol intitulat: „Când Biserica caută consimțământul lumii. Zuppi și Paglia”[2], pe care am avut ocazia să-l citesc la sfârșitul acestei veri. Autorul subliniază că Biserica Catolică nu are nevoie de aplauzele lumii, precum cele ale văduvei lui Welby, ale diverșilor Pannella, Cappato, creștini-democrați și lobby-uri Lgbt, și trebuie să pășească cu mândrie pe calea ei, singura dreaptă, chiar dacă nu găsește aprobare în lumea profană. De aceea, în articol, autorul îl aplaudă pe cardinalul Ruini care i-a refuzat lui Piergiorgio Welby o înmormântare în biserică, pentru că actele liturgice, inclusiv funeraliile, sunt o expresie a comuniunii cu Biserica și, ca atare, se înțelege negarea lor celor care de ani de zile au cerut o lege care să legalizeze eutanasia, pe lângă faptul că el însuși a optat pentru sinuciderea asistată: nu este posibil să devenim complici la comportamente contrare moralei creștine[3]. Se subînțelege că acordarea funeraliilor religioase unui eretic și păcătos notoriu care nu a dat semne de pocăință ar fi creat mare scandal în rândul credincioșilor adevărați.

Obiectez imediat: la 10 decembrie 2006 murea la Santiago de Chile generalul Pinochet, fost dictator al acelei țări, care în numele ordinii și securității eliminase un număr mare de persoane: înmormântarea sa a fost concelebrată de mai mulți episcopi. Evident, crimele din motive politice nu trebuie considerate păcate grave și nu creează scandal serios în rândul adevăraților credincioși, ca atare nu era necesară adaptarea doctrinei la spiritul vremurilor. La scurt timp după aceea, pe 20 februarie 2006, la Roma, murea Welby, acel biet om care, imobilizat ani de zile la pat, respira doar datorită unor aparate artificiale și ceruse doar ca natura să-și urmeze cursul punând capăt suferințelor sale: pe scurt, cerea încetarea acelei încrâncenări terapeutice și în schimb i s-a refuzat înmormântarea religioasă. De ce? Pentru că, spre deosebire de Pinochet, potrivit cardinalului Camillo Ruini, el nu merita iertarea și milostivirea Bisericii, pe care, potrivit autorului, cardinalul Matteo Zuppi și arhiepiscopul Vincenzo Paglia o acordă cu generozitate, cu prea multă ușurință, căutând aplauze ieftine din partea lumii.

Dar să mergem mai departe: mi se pare că, potrivit Evangheliilor, Dumnezeu comunică viață tuturor oamenilor, indiferent de meritele lor. Dumnezeu comunică gratuit iubirea tuturor oamenilor, și nu numai celor care sunt deja evlavioși, curați și sfinți și urmează morala creștină. Și nici nu așteaptă semne de pocăință pentru a răspândi această iubire. Pentru a explica cum se comportă Dumnezeu, Isus spune: „Priviți! Astăzi este soare. Ei bine, când soarele strălucește, ce face? Strălucește asupra tuturor, nu numai asupra celor care merită și deloc asupra celor care nu merită” (Mt 5, 45). Dacă mâine dimineață plouă, ploaia udă grădina tuturor; nu numai grădina celui evlavios și cu sufletul curat, ci și grădina celui cu sufletul murdar care a păcătuit grav. Iar găina ce face? Își protejează doar puișorii buni și îi alungă pe cei răi care nu s-au pocăit? Nu, pe toți îi adună fără deosebire sub aripile ei (Mt 23, 37; Lc 13, 34). Dar această veste revoluționară că Dumnezeu este o ofertă gratuită și continuă a iubirii pentru toți (și aceasta este cu siguranță o Veste Bună pentru toți), s-a ciocnit imediat, și se ciocnește și astăzi, cu principalul ei dușman: religia, care în toate epocile a învățat mereu și continuă să învețe și astăzi vestea opusă a retribuției, a răsplății, a Dumnezeului înfricoșător care inspiră teamă (iar aici, unde este Vestea Bună pentru toți, nu știm). Iată, autorul articolului este încă unul dintre cei care îl înțeleg pe Dumnezeu ca pe înfricoșătorul judecător care face să plouă inexorabil peste cei nelegiuiți cărbuni aprinși, foc şi pucioasă (Ps 11, 6). Dar această imagine, prezentă în Biblie, este anti-evanghelică.

Mai mult decât atât, tot potrivit Evangheliei, nu ne revine nouă, oamenilor, să judecăm. Ca un dur ortodox, autorul a hotărât deja pe cont propriu să curețe via pe care în mod evident o consideră a lui (sau cel mult a cardinalului Ruini); dar atunci când decide ce mlădițe sterile să taie, să le adune și să le ardă, el uită că via nu este a lui, ci este a Tatălui. Acționând în acest fel, tocmai cei care se consideră adevărați credincioși merg împotriva avertismentului clar al lui Isus (In 15, 1 ș.u.): nu ne revine nouă, oamenilor – care suntem cu toții mlădițe –, să tăiem mlădițele uscate, ci numai Tatălui. Nu le revine mlădițelor să evalueze dacă creșterea ciorchinelui unei alte mlădițe este suficientă sau nu. Prin urmare, chiar și această idee – deși încă foarte răspândită – este împotriva Evangheliei lui Isus.

Autorul își continuă criticile față de cardinalul Zuppi, președintele Conferinței Episcopale Italiene, care, potrivit lui, nu ar urma Evanghelia și ar fi ales calea cea mai populară și aplaudată, dar intrinsec greșită, în măsura în care este un scandal pentru adevărații credincioși să-l audă spunând că ar celebra fără probleme o înmormântare chiar și pentru cei care au ales sinuciderea asistată. Potrivit autorului, păcătuiesc atât cei care se sinucid, cât și cardinalul Zuppi care ar dori să celebreze înmormântarea în astfel de cazuri.

Cu toate acestea, există și o altă definiție a păcatului, diferită de cea pe care o are în minte autorul. Prezint sintetic gândirea unui mare maestru al spiritualității[4]: păcatul este o situație, păcatul este dezbinare, păcatul este închiderea în sinele nostru egoist, păcatul este acceptarea propriei ființe ca o realitate închisă, o realitate care nu este în comuniune, care nu este în relație cu alte ființe; păcatul este mai presus de toate a voi să judeci[5]. Și, adaugă el, este suficient să deschidem o pagină din orice ziar, chiar și cel mai religios ziar, pentru a găsi mereu judecăți negative tăioase, judecăți asupra lumii, judecăți asupra păcatului, judecăți asupra scriitorilor care se abat de la principiile afirmate de Biserică, care oricum vede răul în tot ceea ce pune în pericol soliditatea convingerilor sale. Toate acestea înseamnă a pune paie pe focul acelei diviziuni care sfâșie conștiința noastră ca oameni, care sfâșie conviețuirea socială. Judecarea este „treaba” lui Dumnezeu, în timp ce noi oamenii ar trebui să ne mulțumim să fim angajați în reconcilierea a tot ce este dezbinat[6], iar omul perfect va apărea abia în ziua în care toate diviziunile, toate fragmentările, toată imaturitatea vor fi depășite.

Și, spre deosebire de cardinalul Ruini, iată că Isus, conform textelor sacre, nu a îndepărtat sau alungat niciodată pe nimeni: în timpul misiunii sale Isus „nu a strivit nicio trestie frântă”, nici nu a stins „un fitil care fumegă” (Mt 12, 20); nu a izgonit pe nimeni (In 6, 37); nu a tăiat și nici nu a aruncat în foc pomul care nu face rod (Mt 3, 10), încercând în schimb să-l reanimeze, prășind în jurul rădăcinilor și punând îngrășământ pentru a-i da viață (Lc 13, 8). Toate acestea în perfectă concordanță cu faptul că judecata îi revine doar Tatălui și numai lui îi revine dreptul să taie eventual mlădițele uscate. Isus a spus că voința lui Dumnezeu este să nu piardă pe nimeni, iar dacă cineva se apropie de el, nu va fi izgonit niciodată (In 6, 37 ș.u.). „Dar Welby și Pannella nu s-au apropiat niciodată!”. Iar acești domni care gândesc așa, de unde știu?

Autorul își continuă critica, adresându-i-o și monseniorului Paglia care a declarat inatacabilă legea 194 privind avortul (de acum ferm încorporată în sistemul juridic italian), în timp ce ar fi trebuit să-și facă griji pentru copiii nenăscuți care nu au văzut lumina zilei din cauza acestei legi naționale inechitabile; îl critică mai departe pe același episcop și pentru că s-a lăudat că a fost aproape de prietenul său Marco Pannella în ultimele zile ale vieții sale, fără a reuși totuși să obțină din partea liderului radical vreo revizuire concretă a existenței sale în sens creștin (adică, nici aici, nu a existat vreun semn de pocăință).

Admițând că pretenția aplicării legilor divine în viața socială și politică a unui stat laic corespunde ideii fundamentaliștilor musulmani care pretind să aplice sharia bazată pe Coran întregii societăți civile (ceea ce reduce la minimum diferențele dintre fundamentaliștii creștini și cei musulmani), trebuie spus că autorul articolului are propria sa idee cu totul specială despre creștinism, iar în aceasta urmează linia teologului dominican Cavalcoli conform căruia este necesar să ne ținem departe de păcătoșii învederați care creează scandal printre credincioși, și ne putem apropia de ei numai cu condiția să nu ne strice sufletele, să arate pocăință pentru păcatele lor și să putem fi de acord cu ei în realizarea vreunui obiectiv drept și cinstit”[7]. Acest tip de credincioși de granit, niciodată atinși de cea mai mică îndoială, nu și-au pus niciodată întrebarea dacă nu sunt chiar ei cei care creează scandal în alții care se consideră credincioși, pentru că merg mereu împotriva a ceea ce spune Evanghelia. Având în vedere, de exemplu, că Isus crea scandal continuu printre adevărații păzitori ai religiei vremii, mergând la prânz cu păcătoșii notorii (Lc 15, 2), fără să le ceară mai întâi să se pocăiască și să facă penitență, nu văd cum se poate susține că Evanghelia ne poate impune să stăm departe de cei păcătoși, cu excepția cazului în care aceștia au manifestat semne clare de pocăință. De aceea, episcopul Paglia, urmând Evanghelia, a făcut bine să rămână alături de prietenul său Pannella când acesta era aproape de moarte, fără să fugă îngrozit, socotind că el este un păcătos înrăit care trebuie evitat din toate puterile.

Mi se pare că din aceste puncte de vedere foarte diferite ale creștinismului reiese însă un fapt clar: „a urma Evanghelia” este ceva foarte diferit de „a urma o religie”. În revista Jesus nr. 7/2016, Enzo Bianchi [fostul prior al Comunității Monastice din Bose] anticipase profetic ceea ce este acum sub ochii tuturor: „A fost introdusă de acum o fisură în Biserica din Italia: încetul cu încetul și într-un mod tot mai crescând, apare diversitatea, până la a deveni o adevărată opoziție, dintre catolicii care vor să se inspire din Evanghelie și catolicii pentru care prima preocupare este tradiția, identitatea catolică localistă… Suntem într-o situație de incertitudine și totodată de schismă care nu mai este ascunsă între poziții si oameni ai bisericii. În fața acestui scenariu pot fi nutrite sentimente de regret și îngrijorare, dar cred că trebuie să recunoaștem și că acesta este prețul care trebuie plătit pentru ca Evanghelia să iasă în evidență cu hegemonia ei în comunitatea creștină. Evanghelia este, de fapt, cea care ne-a schimbat și schimbă modul nostru de a fi catolici, care ne amintește că suntem creștini pentru că suntem discipoli ai lui Isus înainte de a fi așa prin tradiție, cultură, apartenență la o țară și o istorie. În următorii ani această fractură va crește din ce în ce mai mult și, ca întotdeauna, cei care vor voi să urmeze doar Evanghelia vor fi perdanți, în timp ce religia va găsi noi aranjamente lumești. Dar Evanghelia, asemenea focului de sub jar, chiar dacă este acoperit cu cenușă, se va aprinde din nou”.

De aceea, dacă urmăm religia, condamnăm întreaga mișcare Lgbt. Dar dacă ne uităm la Evanghelie, Isus nu a spus niciun cuvânt despre sex și nici despre homosexualitate, despre care autorul vorbește în mod negativ. Aceasta înseamnă că Isus nu a văzut niciodată vreun pericol bazat pe condiția sexuală a oamenilor, chiar dacă autorul articolului consideră că lobby-urile Lgbt ar trebui să se căiască și să se convertească, pentru că ei sunt evident în păcat. Dar dacă credem în Evanghelie, Dumnezeu se uită la inima omului și nu de la brâu în jos.

Deja aceste câteva observații mi se par suficiente pentru a ne face să înțelegem cum creștinismul, văzut din dreapta sau văzut din stânga, capătă cu totul alte conotații. Nu întâmplător, Ruini este cardinalul care a afirmat categoric că credința este vie numai dacă este mediată de autoritatea Bisericii, numai dacă autoritatea Bisericii este acceptată, în timp ce în afara staulului Bisericii credința este moartă. Dar că Isus nu a venit să închidă pe nimeni într-un satul ne-o spune el însuși (In 10, 9), când spune că fiecare oaie este liberă să intre și, mai ales, să iasă[8]. Spre deosebire de instituția religioasă care oferă siguranță și se simte în siguranță doar închizând poarta staulului în care intră oile-persoane, Isus nu închide niciodată poarta în urma lui: iată de ce Isus ne ia siguranța, dar ne aduce libertatea. De fapt, a vorbi despre libertate pentru persoanele închise fără scăpare în interiorul staulului pare destul de discutabil.

Cu toate acestea, majoritatea credincioșilor tradiționaliști, care rămân credincioși Adevărului pe care magisteriul ni l-a transmis indefectibil, încă mai identifică adevărata credință doar cu bagajul de noțiuni propuse de Biserica Romei, astfel încât cei care nu cred în aceste adevăruri nu sunt credincioși pentru ei, ci sunt oameni fără credință care trebuie excluși (la fel ca Welby sau Pannella). Mi se pare clar că și autorul articolului urmează această idee ruiniană a credinței, dar mi se pare la fel de clar că în acest fel continuăm să numim „credință” ceea ce este simpla reflecție teologică[9]. De fapt, dacă citim tot Evangheliile, reiese că credința nu este un bagaj de noțiuni despre morala creștină (cum crede autorul articolului), și descoperim că nu există deloc vreo identificare între doctrina transmisă, adevăr și credință; ba chiar ni se oferă o definiție complet diferită a credinței. Vă amintiți când Isus îl îngrijește pe slujitorul centurionului roman? Ei bine, Isus afirmă că la niciun israelit nu a găsit o credință atât de mare ca cea demonstrată de acest soldat străin (Mt 8, 10; Lc 7, 9). Și același lucru spune Isus atunci când femeia cu scurgeri de sânge îl atinge (Mt 9, 20-22), încălcând de bunăvoie legea divină și doctrina care – tot în viziunea creștină a autorului Mascarucci – «nu poate fi adaptată la spiritul vremurilor», adică trebuie păstrată imuabilă în timp. Totuși, chiar dacă autorului îi «lipsește atât de mult Ruini» sau prelați ca el, cu siguranță Isus nu înțelegea credința în sens ruinian, ca credință în anumite adevăruri religioase transmise de magisteriu. În schimb, el califică drept credință comportamentul uman, plin de bunătate și milostivire care se remarcă în persoana sutașului care se îngrijește și se frământă pentru slujitorul său, și tocmai din acest motiv este exemplar[10]. Și același lucru se repetă și în relatarea vindecării fiicei femeii străine (Mt 15, 21-28; Mc 7, 24-30). Chiar și acea femeie era în mod evident în afara Bisericii (a lui Israel) și fără credință, pentru că nu urma doctrina tradițională și imuabilă transmisă în Templu; dar bunătatea și smerenia ei au ieșit la iveală cu atâta forță încât Isus nu a avut nicio îndoială în a afirma: „Femeie, cu adevărat mare este credința ta!” Același lucru se repetă și alte ori, de exemplu când Isus îi vindecă pe cei zece leproși (Lc 17, 11-19). Elogiul pentru credință nu se adresează celor nouă israeliți evlavioși care aleargă imediat la Templu, adică se întorc în staulul Bisericii pentru a se prezenta preoților, respectând astfel cu scrupulozitate Legea dumnezeiască și rânduielile autorităților, ci este în totalitate pentru ereticul samaritean care nici măcar nu se gândește la Dumnezeu și se întoarce la Isus pur și simplu pentru a-i mulțumi (Lc 17, 19). Ce înseamnă toate acestea? În primul rând că credința este vie atunci când ne chinuie, ne pune în mișcare, ne lansează într-o căutare, ne împiedică să fim mulțumiți de credințele noastre, de practicile noastre religioase și de etica noastră. Un teolog protestant observă pe bună dreptate că printre evreii și musulmanii pe care îi frecventase, unii îl impresionaseră puternic pentru credința lor și convingerea lor foarte fermă cu privire la prezența lui Dumnezeu. Se poate spune cu certitudine că suntem în fața unei pioase iluzii a lor și că ei ignoră totul, absolut totul, despre Dumnezeu[11], în timp ce numai în staulul Bisericii Catolice se află tot Adevărul și adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu? În al doilea rând, în măsura în care religia nu pune umanul în centrul său, ci o realitate infinit superioară umanului (Dumnezeul indefinibil), în aceeași măsură religia dezumanizează, împietrește inima și îi face pe credincioși să creadă că, îndeplinindu-și îndatoririle religioase, au epuizat prin aceasta ceea ce trebuie să facă: au făcut cel mai lăudabil și mai important lucru care se poate face. In schimb nu este așa. De aceea, în opinia mea, nici măcar cardinalul Ruini nu putea evalua lipsa de credință a lui Welby, la fel cum autorul articolului nu poate evalua lipsa de credință a lui Pannella pe baza (potrivit lui) lipsei de exprimare a dorinței de a aparține comuniunii Bisericii sau pe baza lipsei semnelor publice de pocăință. Cred deci că fiecare ar trebui să se întrebe ce înseamnă să urmezi sau «să nu urmezi Evanghelia». Adică, înainte de a spune că Ruini o urmează, iar Zuppi și Paglia nu, autorul ar fi trebuit cel puțin să amintească pasajele Evangheliei pe care își întemeiază afirmația convinsă. Numai în acest fel putea fi evaluată judecata lui. Pentru că, să nu uităm, Isus a spus: „De ce nu judecați singuri ceea ce este drept?” (Lc 12, 57). El nu a spus: „De ce nu cereți magisteriului vostru să judece ceea ce este drept? De ce nu vă lăsați călăuziți de doctrina tradițională?”.

În opinia mea, problema este că – pentru mulți care se consideră credincioși – ritualurile (actele liturgice menționate de autor) ocupă primul loc al fidelității față de Evanghelie, iar fidelitatea față de ritualuri a ajuns să înlocuiască chiar și fidelitatea față de Isus. Prin urmare, ritualurile, marginalizând memoria lui Isus, ne-au făcut să credem nu în Dumnezeul lui Isus, care odată cu întruparea se regăsește în profan, ci în Dumnezeul religiei. Profan este ceea ce este în afara fanumului, adică a sacrului. Dumnezeul lui Isus este un Dumnezeu care se găsește în profan, care nu coincide cu Dumnezeul Templului pentru că Dumnezeul Templului era mamona, banii, dușmanul Dumnezeului lui Isus. Trebuie să ne întrebăm dacă acest dușman nu continuă să ocupe centrul și astăzi[12]. Dacă Dumnezeul lui Isus era Dumnezeul profanului, Dumnezeul ritualurilor era și este Dumnezeul fanumului, pentru că orice ritual sacralizează spațiul, timpul, obiectele, veșmintele și, mai presus de toate, sacralizează persoanele în așa fel încât o persoană care a primit sacramentul ordinului (sau al preoției) este o persoană sacră. Dar o astfel de persoană se considerată atunci mai importantă decât Dumnezeul profan al lui Isus, și de aceea îndrăznește să decidă și să impună ca pentru un răposat laic să nu se recurgă la ritualul liturgic al funeraliilor creștine. Această persoană este astfel convinsă că cunoaște şi îndeplinește perfect voința lui Dumnezeu, pe când Biblia spune: „Care om poate cunoaște voința lui Dumnezeu? Cine își poate imagina ce vrea Domnul?” (Înț 9, 13). Uită că Biserica nu este Dumnezeu, ci este doar unul dintre semnele palide ale prezenței lui Dumnezeu în lume. Mai presus de toate, uită că Dumnezeul despre care ne-a vorbit Isus nu se găsește în sacru, ci se găsește în întuneric, se găsește în oamenii simpli care cer de pomană pe străzi, se găsește în persoanele care sunt în închisoare, în bolnavi, în acei străini pe care atât de multe persoane și grupuri religioase care se declară creștini vor să-i alunge; prin urmare, aceste persoane vor să-l alunge pe Dumnezeu însuși[13]. În fine, uită că liturgia poate fi numită creștină doar dacă se conformează umanității lui Isus, nu dacă urmează valori nenegociabile stabilite de magisteriu.

Desigur, fiecare ritual are importanța lui pentru că are funcția de a armoniza experiența grupului, dar știm de asemenea că fiecare ritual aduce cu el pericolul unei pedepse. „Tu, Welby, nu ai participat la ritualurile creștine? Nu ai dreptul la o înmormântare creștină; aceasta este pedeapsa pe care ți-o aplică biserica”.

Dar, din moment ce Isus nu a instituit niciun ritual, ba chiar a spus că toate ritualurile pe care le urmau concetățenii săi (Mc 7, 1-14) nu foloseau la nimic, pentru că important este doar ceea ce iese din inima individului, ar trebui probabil să ne întrebăm: care este originea ritualurilor care ocupă atât de mult spațiu în Biserica noastră? Isus a cerut îndurare, nu ritualul jertfelor (Mt 9, 13)[14]. Și, mai presus de toate, când un ritual îmbunătățește vreodată o persoană? S-ar putea ca eu să fi participat la liturghie în toate duminicile și sărbătorile de poruncă, să mă fi împărtășit în fiecare zi, astfel încât, atunci când voi muri, nici măcar Ruini să nu-mi poată refuza înmormântarea creștină, dar s-ar putea să rămân cu aceleași defecte monstruoase pe care le aveam înainte de a începe să merg la liturghie, cu același egoism nemilos care mă face să închid orice ușă față de nevoile altora. Prin urmare, în ciuda a ceea ce crede cardinalul Ruini, mi se pare evident că centrul spiritualității nu poate consta în ritualuri, ci în modul în care ne-am comportat față de ceilalți (împrejurare de altfel confirmată de Mt 25; judecata finală se referă exclusiv la comportamentul pe care l-am avut față de ceilalți). Este puțin probabil ca Welby să se fi purtat rău față de ceilalți în timpul bolii sale îndelungate și dureroase. Cu siguranță cardinalul Ruini s-a purtat fără milă față de Welby[15].

De asemenea, trebuie subliniat faptul că Isus însuși nu a urmat ritualurile religioase, provocând scandal în rândul credincioșilor vremii; nu respecta sâmbăta; nu mergea la Templu sau la sinagogă pentru a se ruga sau pentru a participa la ritualurile religioase, ci mai degrabă mergea acolo doar pentru a discuta și a se certa cu preoții și cărturarii; nu a luat niciodată masa cu sfinții preoți, ci doar cu păcătoșii notorii. Cu Ruini, Isus ar fi avut aceeași soartă ca și Welby, din moment ce Isus nu a dat semne de pocăință, nu a vrut să facă parte din comuniunea cu Templul și a adoptat comportamente contrare moralității Templului, creând scandal în rândul adevăraților credincioși.

Isus a prezentat un chip uman al lui Dumnezeu tocmai pentru a ne arăta că preocupările divine nu erau religioase în sensul înțeles de cardinalul Ruini (care înainte de moarte cere semne vizibile de pocăință), ci întotdeauna umane. Isus, imagine vizibilă a Dumnezeului invizibil, se preocupă de sănătatea oamenilor, de alinarea suferințelor, de ce săraci: deci important este să mănânci, și, dacă se poate, nu de unul singur, ci în convivialitate, pentru că relațiile umane erau pentru el fundamentale. După cum a subliniat adesea prof. Castillo, a mânca împreună îi face pe oameni să se simtă în mod misterios mai uniți, și de aceea sunt atât de multe prânzuri relatate în Evanghelii. Masa împărtășită, nu altarul, este în centrul vieții lui Isus și, în plus, Isus nu a alungat niciodată pe nimeni de la masă, spre deosebire de Biserică care i-a exclus și continuă să-i excludă pe mulți[16]. Și dacă Isus însuși nu a exclus niciodată pe nimeni, nici măcar pe cei aparținând altor religii, care pentru adevărații credincioși catolici sunt toate greșite, și nici nu i-a forțat pe acești rătăcitori să-și schimbe religia aderând la învățătura lui (repet că, de exemplu, a recunoscut o mare credință în centurionul roman, chiar dacă era de altă religie), cred că judecătorii bisericești, care pretind să excludă din Biserică persoanele care manifestă îndoieli și nu se conformează învățăturii lor, se înșală pentru că puterea lor nu vine din cer și nici nu ajunge până la cer[17].

Mai mult decât atât, trebuie amintit că Isus lăsa chiar și persoane care nu făceau parte din comunitatea sa să lucreze pentru Împărăția lui Dumnezeu: deja pe apostolul Ioan îl deranja îngrozitor faptul ca cineva care nu făcea parte din grupul lor să lucreze în numele lui Isus, și de aceea încercase chiar să-i interzică. Evangheliile sunt valabile și pentru astăzi, iar această ispită a lui Ioan s-a repetat de fapt neîncetat în Biserică[18], unde ierarhia a continuat să interzică folosirea numelui lui Cristos, a cuvântului său, tuturor celor care nu erau supuși autorității ei. Acest lucru este în mod clar anti-evanghelic, pentru că este împotriva unui adevărat ordin al lui Cristos „Nu-l opriți!” (Mc 9, 39). Și atunci un Gino Strada care se declara ateu, dar care a lucrat toată viața pentru a salva oameni răniți în război, fără să se uite de ce parte erau, oare nu a colaborat la construirea Împărăției lui Dumnezeu mai mult decât mulți călugări care pretind pur și simplu ca oamenii să meargă la liturghie, să urmeze ritualurile, chiar dacă apoi acești oameni nu se îngrijesc de semenii lor, de cei nevoiași?

Acum, dacă Isus, imagine a lui Dumnezeu, s-a comportat așa cum spun Evangheliile, înseamnă că și Dumnezeu este profund preocupat de aceleași probleme. Și, având în vedere că și cardinalul Ruini recunoaște că Isus este Dumnezeu, trebuie să admitem de asemenea că, dacă imaginea pe care ne-am făcut-o despre Dumnezeu nu este vizibilă în Isus, se cuvine să avem curajul să ne debarasăm de orice imagine pe care ne-am făcut-o despre Dumnezeu (pe care nimeni nu l-a văzut vreodată – In 1, 18) și care nu se potrivește cu ceea ce a spus și a făcut Isus; trebuie să ne limităm să-l privim doar pe Isus, pentru că pe Isus l-au văzut mulți, și tot ceea ce credem despre Dumnezeu, dar nu vedem în ceea ce a spus sau a făcut Isus, nu putem spune că este Dumnezeu, așa că trebuie eliminat, chiar dacă vine de la cardinalul Ruini. Pentru noi, creștinii, singura realitate obiectivă este cea care se vede în faptele și cuvintele lui Isus[19].

În mod ciudat, sănătatea, pâinea cea de toate zilele și relațiile umane satisfăcătoare sunt și astăzi adevăratele probleme ale oamenilor obișnuiți, în timp ce cardinalul Ruini pare mai interesat de formalitatea ritualului decât de nevoile oamenilor. Aceeași liturghie de la altar (care a înlocuit cina împărtășită) a devenit adesea un ritual gol, o obligație plictisitoare pe care trebuie să o îndeplinim, crezând astfel că suntem în regulă cu Dumnezeul lui Ruini, în timp ce a făcut să se piardă semnificația convivialității mesei, singurul lucru care îl interesa pe Isus și pe Dumnezeul lui Isus. Iar în cele trei parabole (oaia rătăcită, moneda pierdută, fiul risipitor) din Luca 15, Isus ne explică că Tatăl nu îi privește pe păcătoși ca pe niște oameni perverși care trebuie respinși (cum presupune autorul articolului), ci ca pe ceva foarte iubit care s-a pierdut, iar când este găsit se sărbătorește. Dumnezeul lui Isus nu judecă, nu respinge, nu cenzurează și nu reproșează nimic nimănui, ci primește și se bucură dacă se vede acceptat. Așadar, exercitarea de către cei care se consideră reprezentanți ai lui Dumnezeu a puterii de a condamna, a îndepărta, a exclude pe cei care se comportă într-un mod contrar moralei creștine, înseamnă a se comporta în contrast cu Dumnezeul indicat în Evanghelii, înseamnă a trăda Vestea cea Bună și a-l trăda pe Isus.

Și nu este și ciudat dacă, la o privire mai atentă, ritualurile Bisericii (fie că este vorba de o nuntă, o înmormântare, o liturghie) sunt în mod normal o celebrare a exaltării, în timp ce nu pun niciodată în centru preocuparea pentru cei săraci, alinarea suferințelor, îngrijirea sănătății, primirea celor nevoiași? Nu există un decalaj evident între Evanghelia lui Isus și ceea ce mulți episcopi și cardinali încă ne învață?

De aceea nici nu pot să împărtășesc ideea autorului potrivit căreia Biserica „nu trebuie să înceteze niciodată să convertească continuând să urmeze calea tradițională, și greșește atunci când se lasă convertită”. Convertirea îi privește întotdeauna pe toți și necesită un angajament constant, continuu, obositor; nimeni – nici măcar cei care reprezintă instituția Bisericii – nu poate spune vreodată că a ajuns la țintă.

În concluzie, atunci când un credincios sever susține că alții nu urmează Evanghelia, ar fi cel puțin potrivit ca el să-și ancoreze opiniile la pasaje specifice din textul Evangheliei. Numai prin această comparație ar putea explica de ce comportamentul unor oameni, după părerea lui, urmează perfect Evanghelia, iar cel al altora nu. Dacă nu sunt oferite argumente în acest sens, înainte de a emite judecăți tranșante în convingerea de a fi pe singura cale dreaptă, ar trebui cel puțin să discutăm.

Dario Culot, 2 octombrie 2022

Sursa: Il giornale di Rodafà

[1] Trebuie amintit că este numit eretic cel care se îndoiește sau respinge cu încăpățânare doctrina transmisă de Biserică, și schismatic cel care nu se supune Papei (nr. 2089 din Catehismul Bisericii Catolice). Desigur, dacă acest principiu ar fi aplicat cu strictețe ca în trecut, cardinalul Müller, monseniorul Viganò și o bună parte din înalții prelați care lucrează astăzi în Vatican și se opun în mod deschis papei Francisc ar fi schismatici. Ceea ce înseamnă că nici în Curia Romană nu mai cred în această definiție.

[2] Când Biserica caută consimțământul lumii. Zuppi și Paglia.

[3] Este adevărat că papa Francisc, în cel de-al cincilea videoclip al campaniei de comunicare promovată de Secția Migranți și Refugiați în vederea celei de-a 108-a Zile Mondiale a Migranților și Refugiaților, programată pentru 25 septembrie 2022, a spus că „Diversitatea expresiilor de credință și de devoțiuni este un prilej de a crește în catolicitate”. Este așadar adevărat că trebuie să-i acceptăm și pe cei care gândesc diferit, dar cei care gândesc diferit trebuie să accepte, la rândul lor, opinii diferite de ale lor și nu își pot impune ideile tuturor celorlalți. Biserica suntem noi, poporul lui Dumnezeu. Suntem diferiți unul de celălalt și trebuie să învățăm să ne respectăm reciproc.

[4] G. Vannucci, Nel cuore dell’essere, ed. Fraternità di Romena, Pratovecchio (AR), 2004, 151 ș.u..

[5] Mt 7, 1. Într-adevăr, chiar și Papa ne amintește că Isus ne îndeamnă să nu ne erijăm în depozitari ai judecății lumii, ci să respectăm misterul demnității omului chiar și atunci când ne aflăm în situația de a trebui să-i judecăm pe ceilalți. (J. Ratzinger, Dio e il mondo, San Paolo, Cinisello Balsamo (Milano), p. 260): dar apoi nici măcar autoritatea bisericească nu aplică acest principiu pe care totuși îl proclamă. Este de ajuns să ne gândim numai la strigătul de crimă al cardinalului Saraiva Martins pentru moartea Eluanei Englaro („La Repubblica”, 10/02/2009, p. 11) sau al cardinalului Barragan („Il Piccolo”, 28/02/2009, p. 3). Ei au explicitat ideile bisericești într-un mod oarecum diferit de ceea ce Papa însuși recunoaște că ar trebui făcut: „Noi încercăm să-i convingem pe alții de lucruri care par esențiale, dar acest lucru trebuie făcut cu respect, fără impuneri” (M. Politi, La Chiesa del no, Mondadori, Milano, 2009, p. 92 și 336). Dacă așa stau lucrurile, cum putem fi surprinși după aceea dacă o mână necunoscută a scris „Peppino Boia” [Peppino Călău] pe peretele clinicii în care a murit Englaro, referindu-se la tatăl ei? („La Salute di Repubblica”, nr. 611/2009, p. 3). De prea multe ori instituția eclezială propune o învățătură care prin ea însăși judecă, impune și deci dezbină, nu respectă și deci nu reconciliază.

[6] Chiar și papa Ioan Paul al II-lea a perceput bine păcatul dezbinării când, la conferința interreligioasă de la Assisi, a amintit că toate religiile ar putea fi apă pentru a stinge războiul sau benzină pentru a alimenta acel foc. Câți – chiar și printre catolicii dintr-o bucată – încă mai folosesc benzină?

[7] G. Cavalcoli, L’inferno esiste, ed. Fede&Cultura, Verona, 2010, p. 35.

[8] Evanghelistul repetă același concept în episodul izgonirii din Templu (In 2, 15): punându-l – spre deosebire de ceilalți evangheliști – chiar la începutul Evangheliei pentru a clarifica ideea că pentru Isus nu poate exista un singur staul în care preoții țin locul păstorilor: Isus alungă oile mai întâi. Conceptul identic de oi scoase din staul se regăsește ulterior în capitolul 10 din Ioan, când Isus se proclamă singurul păstor adevărat și scoate oile din staulul instituției religioase. Acum, din moment ce niciun cuvânt din Evanghelii nu a fost pus acolo la întâmplare, ci fiecare cuvânt are întotdeauna o semnificație precisă, valabil atunci și valabil și astăzi, aceste expresii indică faptul că adevăratele animale de jertfă sunt oamenii: ei sunt cei sacrificați în numele lui Dumnezeu de instituția religioasă ca oi. Deci, dacă Isus le scoate afară, este pentru că s-a terminat epoca staulelor sacre, s-a terminat epoca templelor, s-a terminat epoca instituției care pretinde să comande în numele lui Dumnezeu. Făcând să iasă oile, Isus eliberează, în realitate, oamenii. Isus demonstrează (In 9, 39; 10, 21) incompatibilitatea cu instituția religioasă și își anunță intenția de a-i conduce afară pe cei care îl ascultă, pentru a forma o comunitate umană liberă, care să se bucure de plinătatea pe care el o comunică. (J. Mateos și J. Barreto, Il Vangelo di Giovanni, ed. Cittadella, Assisi, 1982, p. 443).

[9] Interviu cu Ortensio de Spinetoli („Adista” nr. 36 din 14 mai 2005).

[10] U. Luz, Vangelo di Matteo, vol. 2, Paideia, Brescia, 2010. Vezi mai sus definiția păcatului dată de Giovanni Vannucci. Și să ne amintim și ce a spus recent Papa: «Acum să privim la noi înșine şi să ne întrebăm: noi îl imităm pe Domnul în asta, adică avem neliniștea lipsei? Avem nostalgie pentru cel care este absent, pentru cel care s-a îndepărtat de viața creștină? Purtăm această neliniște interioară, sau suntem senini şi netulburați între noi? Cu alte cuvinte, cel care lipsește în comunitățile noastre ne lipsește cu adevărat, sau ne prefacem şi nu ne atinge inima? Cine lipsește în viața mea lipsește cu adevărat? Sau ne simțim bine între noi, liniștiți și fericiți în grupurile noastre – „merg la un grup apostolic foarte bun…” –, fără a nutri compasiune față de cel care este departe? Nu este vorba numai de a fi „deschiși față de alții”, este Evanghelie! Păstorul din parabolă nu a spus: „Am deja nouăzeci şi nouă de oi, cine mă pune să merg ca s-o caut pe cea pierdută ca să pierd timp?”. În schimb a mers. Așadar să reflectăm asupra relațiilor noastre: eu mă rog pentru cei care nu cred, pentru cei care sunt departe, pentru cei care sunt amărâți? Noi îi atragem pe cei distanți prin stilul lui Dumnezeu, care este apropiere, compasiune și duioșie? Tatăl ne cere să fim atenți față de fiii care îi lipsesc mai mult. Să ne gândim la vreo persoană pe care o cunoaștem, care stă lângă noi și care eventual nu a mai auzit pe nimeni care să-i spună: „Știi? Tu ești important pentru Dumnezeu”. „Dar eu sunt într-o situație iregulară, am făcut acest lucru urât, acel lucru urât…”. „Tu ești important pentru Dumnezeu”. Să spunem asta. „Tu nu-l cauți dar El te caută”» (Papa Francisc, Angelus din 11/09/2022). Prin urmare, milostivirea este mai importantă decât doctrina imuabilă.

[11] A. Gounelle, Parlare di Dio, ed. Claudiana, Torino, 2006, 50 ș.u..

[12] Dacă ne gândim numai la faptul că Isus nici măcar nu avea unde să-și rezeme capul (Mt 8, 20), vedem în schimb mega-apartamentele folosite de diverși cardinali în G. Nuzzi, Via Crucis, Chiarelettere, Milano, 2015, p. 62 (și în special lista de la p. 143 a apartamentelor ocupate de diverșii cardinali – inclusiv Ruini – cu dimensiunile lor respective); autorul trage concluzia că cei 50 de metri pătrați ocupați de papa Francisc arată aproape ca o colibă. Și în timpul perioadei lungi de supremație a lui Ruini, să ne amintim și de sponsorizarea sa a valorilor mai degrabă venale ale scutirilor de la ICI [impozitul municipal pe bunurile imobile], a predării retribuite a religiei în școlile publice, a acordurilor regionale cu clinicile catolice etc.

[13] J. M. Castillo, Simboli di libertà, conferința din 24 septembrie 2011 la Montefano.

[14] La nunta din Cana (In 2, 3 ș.u.) gazdele au puțin vin (care este sinonim cu bucurie, veselie – Ps 104, 15), dar cantități enorme de apă pentru a se purifica, pentru a îndeplini fără bucurie greutatea ritualului, în supunere ascultătoare. Și știm cu toții cum s-a terminat povestea: au rămas fără vin.

[15] Papa Francisc a indicat în 2013 una dintre sarcinile fundamentale ale Bisericii, când a spus că «lucrul de care Biserica are cea mai mare nevoie astăzi este capacitatea de a vindeca rănile și de a încălzi inimile credincioșilor, apropierea, proximitatea. Văd Biserica ca pe un spital de campanie după o bătălie. Este inutil să întrebăm un om grav rănit dacă are colesterol și glicemia ridicată! Trebuie să-i tratăm rănile. Apoi vom putea vorbi despre toate celelalte» (A. Spadaro, Intervista a Papa Francesco, „La Civiltà Cattolica”, nr. 3918/2013, p. 461 ș.u.).

[16] Exact cum făcea sinagoga. De trei ori, în Evanghelia după Ioan, există excomunicarea din partea sinagogii a celor care îl urmează pe Isus (In 9, 22: părinții orbului vindecat se tem; In 12, 42: unii conducători cred, dar le este frică; In 16, 2: vă vor izgoni din sinagogi și vă vor ucide, crezând că aduc cult lui Dumnezeu). Dar poate că Isus nu-și închipuise că printre cei care aveau să ucidă cu plăcere în numele lui aveau să fie mulți dintre pretinșii săi discipoli.

[17] Ortensio de Spinetoli, Bibbia e Catechismo, Paideia, Brescia, 1999, p. 309.

[18] J. Arias, Il dio in cui non credo, Cittadella, Assisi,1997, p. 15.

[19] J. Mateos și F. Camacho, L’alternativa Gesù e la sua proposta per l’uomo, Cittadella, Assisi, 1989, p. 55.