Catolicismul de mâine va fi diasporic sau nu va fi

Potrivit sociologei Danièle Hervieu-Léger, pentru a supraviețui, Biserica trebuie să iasă din sistemul său de autoritate centralizatoare și să pună sub semnul întrebării caracterul sacral al preotului. Fără îndoială, Biserica catolică «nu va scăpa de această lecție a Reformei protestante», asigură specialista în sociologie într-un interviu pentru „Le Monde”.

Interviu de Cyprien Mycinski

De cinzeci de ani, Danièle Hervieu-Léger examinează cu atenție evoluția catolicismului, în special în Occident. Directoare de studii la Ecole des hautes études en sciences sociales (EHESS), publică împreună cu sociologul Jean-Louis Schlegel Vers l’implosion? Entretiens sur le présent et l’avenir du catholicisme – Spre implozie? Interviuri despre prezentul și viitorul catolicismului – (Seuil, 400 pagini) precum și o lucrare mai personală despre cariera sa, Religion, utopie et mémoire – Religie, utopie și memorie – (Editions de l’EHESS, 168 pagini), în forma unui interviu cu istoricul Pierre-Antoine Fabre. Într-o perioadă în care catolicismul francez se confruntă cu o actualitate agitată (consultarea credincioșilor în vederea sinodului asupra sinodalității, suspendarea hirotonirilor din Var etc.), ea oferă o diagnoză fără compromisuri a stării Bisericii.

În urmă cu câteva luni, raportul Sauvé a dezvăluit amploarea agresiunilor sexuale din sânul Bisericii Catolice franceze. Ce înseamnă, în opinia dumneavoastră, această criză?

Această criză este extrem de gravă pentru Biserică. Nu mărturisește existența unor probleme temporare care ar putea fi rezolvate: dezvăluie un faliment general al sistemului roman. De fapt, specificul acestei crize este că scoate la lumină deriva unui sistem de putere în Biserică. De aceea s-a subliniat caracterul «sistemic» al abuzurilor, care nu pot fi reduse la rătăcirile câtorva indivizi.

Biserica Catolică, cel puțin începând de la Conciliul din Trento (1545-1563), a fost construită pe sacralizarea figurii preotului. Acesta are un statut separat de credincioși, aparține unei stări superioare. Această separare de botezații obișnuiți implică trupul preotului, prin intermediul celibatului, de care el este legat începând de la reforma gregoriană (1073-1085) și care face din el o ființă aparte.

Funcția preoțească, în Biserica catolică, nu este întemeiată așadar în primul rând pe capacitatea unui om de a răspunde nevoilor spirituale ale unei comunități de credincioși. Ea manifestă alegerea divină a preotului, care îl plasează deasupra acestei comunități și îi conferă o putere gigantică. Preotul este mijlocitorul privilegiat, dacă nu unic, al relației credincioșilor catolici cu divinul: Cristos este prezent în gesturile sacramentale săvârșite de preot.

Trebuie înțeles că această sacralizare a preotului limitează considerabil posibilitatea de a ne opune unui abuz pe care el îl comite. Cum ne putem revolta împotriva unui astfel de act, cum ne putem percepe ca victimă atunci când agresorul se prevalează de o relație cu puterea divină? Abuzurile sexuale, în acest context, sunt totodată şi abuzuri spirituale și abuzuri de putere.

Niciun caracter sacru nu ar trebui asociat cu persoana însăși a slujitorului cultului…

La aceasta se adaugă «cultura secretului», foarte prezentă în Biserica catolică. Instituția obișnuiește să-și spele rufele murdare în familie și vrea să rezolve totul pe plan intern: problema este că face acest lucru atunci când se confruntă cu greșelile comise de membrii săi, dar și atunci când aceștia din urmă se fac vinovați de infracțiuni… Criza, după cum se vede, este deci extrem de profundă. În fața acestei situații, recunoașterea agresiunilor și repararea lor sunt fundamentale, iar Biserica se angajează în acest sens. Totuși, acest lucru nu va fi suficient: în opinia mea, această criză ne cere să mergem mult mai departe. Biserica catolică trebuie să accepte să se transforme radical.

În opinia dumneavoastră, cum ar trebui să evolueze Biserica?

Prin purificarea relației dintre credincioși și preot de dimensiunea sa sacrală! Desigur, credincioșii au nevoie de lideri capabili să organizeze comunitățile, dar niciun caracter sacru nu trebuie asociat cu însăși persoana slujitorului cultului. Din acest punct de vedere, a hirotoni bărbați căsătoriți sau a da femeilor acces la preoție nu ar constitui doar progrese: prin încetarea de a face din preoție o stare aparte, ar însemna o redefinire completă a înseși concepției despre responsabilitatea ministerială.

Nu ar fi aceasta o formă de „protestantizare” a catolicismului?

Da, dar Biserica Romei probabil nu va scăpa de această lecție a Reformei protestante. Aceasta din urmă a exclus, printre altele, orice separare sacrală a miniștrilor cultului. Nu a făcut niciodată din pastor o ființă superioară credincioșilor obișnuiți. Autoritatea sa îi vine din competența sa teologică şi din încrederea pe care o au credincioșii în el.

Dacă Biserica catolică oferă un conținut concret recunoașterii ei a egalității depline a tuturor botezaților, și în același timp a egalității sexelor, ea va trebui să evolueze într-un fel sau altul în această direcție. Aceasta este condiția ca definirea Bisericii ca popor al celor botezați să prindă cu adevărat contur și să aibă sens în societățile democratice în care paritatea a devenit o cerință colectivă.

Ar fi o transformare radicală… Credeți că ar putea fi posibilă în viitorul apropiat?

Sociologia nu este previziune și nu voi risca să fac predicții. Pentru a evalua posibilele evoluții, trebuie mai întâi să ne uităm la relațiile interne de putere din sânul Bisericii catolice. Este evident că unele curente puternice din cadrul Bisericii nu doresc o asemenea transformare. Cei care sunt numiți tradiționaliști par mai degrabă să preseze activ în favoarea consolidării sistemului existent. Convingerea lor este că organizarea și funcționarea instituției manifestă prin ele însele continuitatea «creștinismului dintotdeauna», întruchipat de Biserica Romei închipuită a fi imuabilă. Aceasta este în mod evident o iluzie, întrucât Biserica, ca orice instituție istorică, nu a încetat să evolueze de-a lungul secolelor.

Forma pe care o cunoaștem astăzi, stabilită la Conciliul Tridentin, s-a structurat în secolul al XIX-lea, punând un accent extraordinar pe figura preotului. Trăim într-o lume instabilă și în schimbare și, în fața incertitudinilor, vrem să ne agățăm de lucruri care nu se schimbă. Tradiționaliștii consideră că presupusa imuabilitate a sistemului roman reflectă eternitatea Bisericii. Acest lucru este fără îndoială liniștitor, dar este fals.

În Biserica de astăzi, acest curent are baze solide și o aripă militantă, organizată, pentru care apărarea ordinii catolice este o chestiune politică. A știut să se facă foarte vizibil și este cel care se opune cel mai activ încercărilor de reformă lansate de papa Francisc. Cu toate acestea, chiar dacă tradiționaliștii reprezintă o forță foarte reală în Biserică, nu trebuie considerat că sunt singurul curent existent în sânul acesteia. La rândul lor, mulți catolici doresc ca Biserica să evolueze în profunzime.

Lipsa preoților este foarte evidentă astăzi în țările europene… Cum își imaginează tradiționaliștii că vor face față acestei probleme?

Sunt efectiv din ce în ce mai puțini preoți în Europa, iar speranța unei renașteri masive a vocațiilor este rod al imaginației. Această lipsă ar putea constitui un principiu al realității care obligă instituția să facă anumite schimbări. Dacă nu mai există candidați la preoție, nu mai rămâne mult, pe termen lung, nici din figura sacră a preotului, nici din forma parohială a sociabilității catolice la care acesta prezidează. Institutele de formare a preoților (Comunitatea Sfântul-Martin, Bunul Păstor etc.), ale căror modalități de recrutare și formare sunt evidente, îi seduc pe catolicii conservatori, dar sunt departe de a răspunde penuriei care se agravează.

Sinodul ar putea induce o formă de democratizare a Bisericii catolice, ar fi departe de a fi banal!

Danièle Hervieu-Léger

În fața lipsei de preoți, catolicii se regăsesc foarte neputincioși și într-o situație cu atât mai fragilă cu cât autoorganizarea comunitară nu este pentru ei spontană. Întrucât totul îi revine preotului în chestiuni de celebrare, credincioșii nu au învățat să se organizeze singuri pe plan local, nici să-și aleagă lideri ai comunității. Având în vedere evoluția demografiei clericale, va trebui însă ca ei să se obișnuiască să facă acest lucru foarte repede…

Din acest punct de vedere, remarcăm că, în perioada pandemiei de Covid-19, suspendarea forțată a vieții culturale din parohie poate să fi avut un rol în accelerarea acestei autoorganizări. S-au format mici fraternități care reunesc câțiva indivizi sau câteva familii, la scară foarte locală, pentru a-și împărtăși credința în mod autonom. Este o formă de sociabilitate catolică de tip nou care ar putea să se dezvolte în anii următori…

Ați menționat în mod regulat curente cu orientări foarte diferite în sânul Bisericii Catolice: credeți că este posibil a le face să coexiste în cadrul aceluiași ansamblu?

Există într-adevăr o mare diversitate în Biserică: pentru a lua în considerare cazul francez și opunându-i într-un mod oarecum grosolan pe «identitari» cu «catolicii deschiși», putem spune că cei din Opus Dei probabil că nu au nimic de spus celor din Conférence catholique des baptisé-e-s francophones – Conferința catolică a francofonilor botezați… Pentru moment, toți fac referință mai mult sau mai puțin formal la Roma, ceea ce păstrează unitatea. Dar asta s-ar putea să nu dureze. Pentru a evita explozia necontrolată a întregului, ar fi necesară apariția unor moduri de reglementare care să păstreze autonomia comunităților.

Să privim situația protestanților francezi: există diferențe și chiar contradicții puternice între luterani, reformați și evanghelici. Cu toate acestea, trăindu-și religia în moduri foarte diferite, aceste curente se recunosc reciproc în cadrul unei organizații federative care asigură comuniunea fără a împiedica diversitatea.

Sistemul roman face ca Biserica să-și măsoare unitatea după criteriul uniformității sale doctrinare și organizaționale. Multă vreme această viziune a unității a fost întruchipată într-o civilizație parohială cel puțin din punct de vedere formal omogenă. Aceasta din urmă, după cum știm, se află în faza finală a dispariției. Sociabilitatea catolică se mută astăzi de partea grupărilor afinitare și mobile, din ce în ce mai detașate de cadrul teritorial al parohiei. Catolicismul de mâine, după părerea mea, va fi un catolicism «diasporic» sau nu va fi.

Ați menționat încercările papei Francisc de reformă. Credeți că este în măsură să facă Biserica să evolueze?

Papa Francisc este un bătrân domn de 85 de ani care nu poate mișca singur Biserica universală. În orice caz, putem vedea limitele acțiunii sale. Adesea procedează evocând evoluții care trezesc ostilități, ceea ce îl forțează să dea înapoi sau cel puțin să nu schimbe nimic. Acest lucru a fost foarte limpede în timpul sinodului despre Amazonia din 2020. Lipsa majoră de preoți din această regiune i-a determinat pe episcopi să pună pe masă posibilitatea hirotonirii bărbaților căsătoriți, iar Francisc părea deschis la această idee. Dar până la urmă nu s-a făcut niciun progres.

Cum explicați faptul că s-a arătat atât de timorat?

Teama de schismă obsedează Biserica catolică. De la marea ruptură a Reformei, această teamă a guvernat acțiunea pontifilor romani, iar schisma lefebvriană din timpul Conciliului Vatican al II-lea a reactivat-o considerabil. Ioan Paul al II-lea sau Benedict al XVI-lea au căutat în mod activ, printr-o politică de compromis, să reabsoarbă disidența integristă. Dar chiar dacă Francisc pare hotărât să nu-i lase pe tradiționaliști să pună sub semnul întrebării moștenirea Vaticanului II, chiar dacă este convins de urgența schimbării Bisericii și a doborârii sistemului clerical care a devenit principala ei otravă, el apare totuși paralizat la ideea de a rupe Biserica catolică în două. Pare în același timp să-și plieze acțiunea pe o strategie a pașilor mici.

Acest lucru este foarte evident în ceea ce privește locul femeilor în Biserică. Le deschide accesul spre înalte responsabilități instituționale din Curie, dar știe perfect că dacă le-ar da acces la funcții sacramentale depline, Biserica ar exploda. Prin urmare, se limitează la mici reforme, de exemplu prin oficializarea faptului ca ele să poată participa la celebrarea cultului ca lectore sau ca acolite, sau insistând asupra faptului că și fetele pot fi ministrante la fel ca băieții. Privit de la distanță, acest lucru poate părea mai mult decât modest. În realitate, este mai important decât pare. Aceasta înseamnă de fapt că femeile pot intra în prezbiter, adică în cel mai sacru loc al bisericii, locul celebrării euharistice. Prin urmare, înseamnă că trupurile femeilor nu sunt nepotrivite pentru sacru.

Într-o societate ca a noastră, am putea spune că este un lucru evident, dar unii îl văd ca pe o amenințare și i se opun cât pot de mult. Gestul lui Francisc, oricât de limitat, deschide o breșă. Drumul care rămâne pentru o egalitate efectivă între bărbați și femei în Biserică va fi lung.

De asemenea, Francisc apără în mod regulat Conciliul Vatican II împotriva conservatorilor care nu l-au acceptat niciodată pe deplin. Nu este și acesta un mod de a face Biserica să evolueze?

Acest lucru este foarte important, dar, în același timp, apărarea moștenirii Vaticanului II (1962-1965) nu poate fi suficientă astăzi pentru a asigura reforma radicală a sistemului roman. Pentru că Vaticanul II, în unele privințe, a venit prea târziu. Aggiornamentoul, «actualizarea» Bisericii catolice, a avut loc exact în momentul revoluției culturale din anii 1960. Vaticanul II a fost imediat lovit de marea schimbare culturală pe care societățile moderne au cunoscut-o ​​în aceeași perioadă.

Răspunsul Bisericii la revoluția formidabilă introdusă de accesul femeilor la posibilitatea de a-și gestiona fertilitatea a fost re-propunerea discursului interzisului și a normei: enciclica Humanae Vitae (1968), care interzice contracepția, a avut consecințe dramatice asupra credibilității instituției.

A doua limită majoră a Vaticanului II sunt ambiguitățile sale fundamentale care nu au fost niciodată rezolvate, tot de teama schismei. Să luăm exemplul noțiunii de Biserică ca «popor al lui Dumnezeu». Ce înseamnă asta?

Pentru unii, aceasta implică deschiderea către o concepție mai «democratică» a guvernării tuturor celor botezați. Pentru alții, credincioșii trebuie să fie întotdeauna pilotați de preoți. Concluziile Vaticanului II, în multe puncte, rămân așadar foarte vagi. În Biserică, unii vor să le interpreteze la minimum, alții vor dimpotrivă să meargă până la capăt în dinamica de adaptare la modernitate inițiată de Conciliu. Dar nu a fost definit nimic. Rămâne faptul că este o achiziție a Conciliului Vatican II, revitalizată de Francisc, care ar putea face posibilă înduplecarea Bisericii: practica sinodală.

De ce ar putea sinodul să contribuie la evoluția Bisericii catolice?

Sinodul – sau să spunem pentru mai multă claritate principiul unei organizări sinodale a Bisericii – constă în a da credincioșilor dreptul de a se exprima asupra funcționării ei, chiar de a participa la guvernarea Bisericii. Așadar, Francisc a relansat acest proces în 2021. În ultimele luni, catolicii din întreaga lume s-au adunat în grupuri mici pentru a reflecta împreună și a transmite aspirațiile lor cu privire la evoluțiile Bisericii. Printre ei, mulți cer transformări profunde, despre statutul preoților, despre locul femeilor etc.

O formă de sociabilitate catolică de tip nou s-ar putea dezvolta în următorii ani.

Danièle Hervieu-Léger

S-au făcut deja rezumate la nivelul diecezelor, apoi la nivel național. Următorul pas va avea loc la Roma, unde papa va afla despre conținutul acestor sinteze venite de pretutindeni. Întrebarea care se pune acum este ce se va face cu toate aceste doleanțe și propuneri. Poate că vor fi îngropate imediat pentru a reveni la business as usual, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar poate că vor fi luate în considerare așteptările credincioșilor. În acest caz, sinodul ar putea induce o formă de democratizare a Bisericii catolice. Ar fi departe de a fi fără urmări!

Cyprien Mycinski, 26 iunie 2022

Sursa: Le Monde