Cardinalul Matteo Zuppi președintele CEI
Cred că cel mai bun mod de a comenta numirea cardinalului Matteo Zuppi în funcția de președinte al Conferinței Episcopale Italiene [CEI] este stabilirea unei comparații între el și cei care l-au precedat în această funcție. Considerând conducerea cardinalului Bassetti o perioadă pe care aș defini-o ca fiind una de tranziție, cred că adevărata comparație trebuie stabilită cu duo-ul Ruini-Bagnasco care timp de 26 de ani, mai exact din 1991 până în 2017, au condus CEI-ul în strânsă continuitate unul cu altul. Ei bine, dacă punem în paralel personalitățile Ruini-Bagnasco și pe cea a noului președinte Zuppi, rezultatul care reiese, după părerea mea, este următorul: pe de o parte instituția, pe de altă parte mișcarea; pe de o parte politica, adesea declinată și ca „politică de partid”, pe de altă parte societatea; pe de o parte forma și uneori formalitatea, pe de altă parte spontaneitatea și imaginația; pe de o parte tradiția, pe de altă parte inovația; pe de o parte siguranța, pe de altă parte voința de a insufla curaj (care este altceva decât a oferi siguranță, pentru că cei care oferă siguranță iau libertatea, în timp ce cei care insuflă curaj alungă teama păstrând libertatea). Pe scurt, pe de o parte puterea Bisericii ierarhice, pe de altă parte slujirea Bisericii-comunitate. Pe de o parte Biserica lui Ioan Paul al II-lea și a lui Benedict al XVI-lea, pe de altă parte cea a lui Francisc. Știu bine că în sfera eclezială aceste opoziții nu sunt iubite și există tendința de a sublinia pretutindeni dezvoltarea liniară și armonioasă a unicei tradiții și a unicei carisme, dar există două mii de ani de istorie bisericească care ne arată în modul cel mai evident că diferențele există și că adesea se exprimă tocmai în contrastele evidențiate mai sus. Și așa cum alegerea lui Bergoglio a determinat leadership-ul aripii profetice și progresiste în Biserica Catolică, tot așa numirea lui Zuppi, puternic dorită de Bergoglio, este destinată să introducă și în Biserica Catolică din Italia primatul profeției și al acelor evoluții pe care le numim generic progres.
Sarcina Bisericii Italiene nu este ușoară astăzi, la fel cum sarcina de a fi creștini în Occident nu este în general ușoară. Nu este ușoară pentru că societățile noastre apreciază anti-instituționalitatea, rebeliunea, nu-ul mai mult decât da-ul, recompensează alternativele și, prin urmare, în mod instinctiv nu iubesc instituțiile purtătoare ale unei lungi și apăsătoare tradiții, printre care Biserica Catolică ocupă primul loc. Papa Francisc este atât de popular tocmai datorită poziției sale alternative, un Papă non-papal, aproape laic cu acei pantofi negri complet normali ai săi, iar cardinalul Zuppi, care este astăzi în fruntea Bisericii Catolice din Italia, are un stil personal foarte asemănător, fără a-și lua câtuși de puțin aer de „bergoglian”, pentru că acesta este felul lui de a fi și, în general, este chiar mai delicat și mai blând decât Bergoglio care, ca un iezuit antic, știe în schimb să fie aspru și direct uneori.
Dar punctul real se referă la lume, nu la Biserică, pentru că Biserica există pentru lume, nu pentru ea însăși și, într-adevăr, atunci când este în funcție de ea însăși și nu de lume, își trădează misiunea pentru care a fost întemeiată. Iar într-o lume ca cea actuală, care resimte efectele trecutului și este încă și mai speriată de viitor, o lume lipsită de alte certitudini decât cele ale banilor și ale plăcerii care nu au nimic de-a face cu etica și care tocmai de aceea nu știu să insufle binele cel mai prețios care este pacea interioară, o lume în care sunt din ce în ce mai mulți cei care sunt complet analfabeți în chestiuni religioase, în această lume a pandemiilor și a războaielor, a urgenței climatice și a migrațiilor, în această lume care pare să aparțină mai mult diavolului decât lui Dumnezeu… care este contribuția pe care o poate aduce Biserica? Mă întreb gândindu-mă la Matteo Zuppi, pe care îl cunosc personal de ani de zile și cu care mergeam ocazional la restaurantul care se află la o aruncătură de băț de arhiepiscopia din Bologna, observând cum pe parcursul celor câțiva pași făcuți pe drum erau mulți oameni care se opreau și îl salutau, și cum el avea o privire și un cuvânt pentru toți. Dar iată prima contribuție a Bisericii: umanitate, fraternitate, depășirea singurătății, simțul comunității, gentilețe, căldură umană, primire autentică. Evanghelizarea începe de aici, fără umanitate și comunitate nu există astăzi nicio Evanghelie care să reușească să schimbe lucrurile. Este exact ceea ce își dorește Papa Francisc de la episcopi și preoți: să aibă „miros de oi”, o metaforă evanghelică pentru a exprima apropierea preoților de oameni.
Este însă nevoie și de un alt miros, cel de tămâie. Mă refer la nevoia de a recupera simțul sacrului și al liturgiei pentru că prea des liturghiile sunt celebrări formaliste și zgomotoase unde simțul misterului se pierde, unde credincioșii nu se roagă, unde se ascultă predici scontate, oamenii nu se reculeg, nu meditează și există foarte puține urme de spiritualitate. Pe aici trece după părerea mea unul dintre cele mai urgente fronturi ale misiunii Bisericii Italiene și ar fi o greșeală fatală să îl neglijăm, sau mai rău încă, să facem din liturgie domnia tradiționaliștilor anti-conciliari, lume nelipsită de puternice accentuări fasciste și antisemite. Biserica din Italia trebuie să lucreze pentru a redescoperi caracterul sacral și frumusețea străveche a liturgiei și pentru a face ca misterul ei să fie din nou savurat nu în ciuda lumii contemporane, ci dând acestei lumi, lipsită acum de ritualuri demne de acest nume, ceea ce ea a pierdut: sacrul, misterul, solemnitatea. Aștept asta și de la cardinalul Zuppi, președintele Conferinței Episcopale Italiene, și știu că este capabil să lucreze în acest sens. În urmă cu mai puțin de o săptămână, eram așezați împreună în Camera Roșie a Lingotto-ului pentru a vorbi despre teologul luteran Dietrich Bonhoeffer în fața publicului de la Târgul de Carte de la Torino. Tema a fost: „Găsirea lui Dumnezeu în ceea ce cunoaștem”, o frază pe care Bonhoeffer a scris-o într-o scrisoare din 30 mai 1944. Ei bine, mă aștept ca noul Președinte al episcopilor să ajute țara noastră să-l găsească pe Dumnezeu. Sunt sigur că și laicii ar avea de câștigat, pentru că nu este vorba de a ne întoarce toți la Biserică în procesiune în rânduri de câte doi, după cum ar fi dorit foștii președinți ai CEI. Este vorba, mai degrabă, de „a ne pune ordine în viață”, pentru a relua expresia lui Ignațiu de Loyola pe care Cardinalul Martini o amintea foarte des, ceea ce nu se poate întâmpla decât în prezența unui principiu ordonator – că apoi îl numim Dumnezeu, sau dreptate, frumusețe, adevăr, iubire, bine, este o chestiune secundară până la urmă.
Din ordinea introdusă în viața noastră se naște curajul, lucru de care timpul nostru are nevoie urgent, precum aerul pe care îl respirăm. Este vorba de a da curaj acestui timp al nostru înspăimântat, foarte înspăimântat. Fiind odată împreună în restaurant, i-am propus o mare adunare pe tema fricii: trei, patru, cinci zile în care să convoace cele mai interesante personalități italiene, credincioși și necredincioși, pentru a-și spune temerile. M-a ascultat cu interes, apoi nu a făcut nimic, bănuiesc că n-a găsit timp. Acum, însă, are la dispoziție pârghiile de comandă ale Bisericii Catolice din Italia, evident nu atât pentru a face adunarea, cât pentru a insufla curaj. Etimologic, curaj înseamnă acțiune a inimii, cu termenul format din latinescul „cor-cordis” și sufixul -aj care exprimă acțiunea specifică a substantivului (cum ar fi spion-spionaj, vagabond-vagabondaj și așa mai departe). Zuppi are o inimă mare, știu asta, deci are ceea ce este necesar pentru cea mai importantă misiune care îl așteaptă.
Vito Mancuso, teolog. La Stampa, 25 mai 2022
Sursa: Vito Mancuso
Vito Mancuso este teolog și filosof, în prezent profesor de master în Meditație și Neuroștiințe la Universitatea din Udine. Anterior a predat la Universitatea San Raffaele din Milano și la Universitatea din Padova. Ultima sa carte este: La mente innamorata (Mintea îndrăgostită), Garzanti 2022. Printre celelalte lucrări ale sale: A proposito del senso della vita (Apropo de sensul vieții), Garzanti 2021, I quattro maestri (Cei patru învățători), Garzanti 2020 (despre Socrate, Buddha, Confucius și Isus), Il coraggio e la paura (Curajul și teama) (2020), La forza di essere migliori (Puterea de a fi mai buni) ( 2019), La via della bellezza (Calea frumuseții) (2018), Il bisogno di pensare (Nevoia de a gândi) (2017), Il coraggio di essere liberi (Curajul de a fi liberi) (2016), Dio e il suo destino (Dumnezeu și destinul lui) (2015), Questa vita (Această viață) (2015), Io amo (Eu iubesc) (2014), La vita segreta di Gesù (Viața secretă a lui Isus) (2014), Il Principio passione. La forza che ci spinge ad amare (Principiul pasiunii. Forța care ne determină să iubim) (2013), Il Caso o la Speranza? Un dibattito senza diplomazia (Întâmplarea sau Speranța? O dezbatere fără diplomație) (2013), Obbedienza e libertà (Supunere și libertate) (2012), Io e Dio (Eu și Dumnezeu) (2011), La vita autentica (Viața autentică) (2009), Disputa su Dio e dintorni (Dispută despre Dumnezeu și împrejurul lui) (2009), L’anima e il suo destino (Sufletul și destinul său) (2007), Hegel teologo (Teologul Hegel) (1996 și 2018), etc., dintre care unele au fost traduse în diferite limbi. În Germania a fost publicată o monografie despre el: Essentials of Catholic Radicalism. An Introduction to the Lay Theology of Vito Mancuso, Frankfurt am Main 2011 (Elementele esențiale ale radicalismului catolic. O introducere în teologia laică a lui Vito Mancuso, Frankfurt pe Main 2011).
