Când pentru Papa bicicleta era o „blestemăție”

„Biserica, chemată să fie o realitate dinamică animată de Duhul Sfânt și, prin urmare, deschisă acțiunii Domnului care „le face pe toate noi”, încă de la început este tentată să se transforme într-o instituție rigidă reglementată de legi imuabile. Acest lucru implică faptul că Biserica rămâne cu încăpățânare închisă față de orice deschidere…”. Despre acest lucru vorbește în această reflecție biblistul Alberto Maggi. Își găsesc spațiul, printre altele, bicicleta, mâncarea, vaccinurile și uniunile între persoanele de același sex…

Când pentru Papa mersul pe bicicletă era o „blestemăție”: biblistul Alberto Maggi și închiderile Bisericii de-a lungul istoriei

Non Licet!

Singura dată în care apare în Noul Testament adjectivul athemitos (Fap 10,28), care înseamnă „ilicit”, „ilegal”, „inadmisibil”, cu referire la relațiile umane (în 1 Pt 4,3 se referă la „cultul ilicit al idolilor”), este pentru a-l dezminți. Petru este atașat cu tenacitate de tradiția religioasă a poporului său, bazată pe ideea superiorității lui Israel asupra altor națiuni („Noi, care prin naștere suntem iudei și nu păcătoși păgâni”, Gal 2,15), care a dus la formularea principiului incontestabil că „unui iudeu nu îi este permis [athemiton] să aibă legături cu străinii sau să intre în casele lor” (Fap 10,28). Petru este reticent în a se deschide către lumea păgână, nu are nicio intenție de a se întâlni cu Corneliu, un centurion roman, și încearcă în zadar să se împotrivească puterii Duhului Sfânt care îl îndeamnă să se deschidă și să fie primitor. Dar atunci când ideologia se confruntă cu viața, doctrina cu oamenii, prejudecățile și dogmatismele se dizolvă „ca ceața împinsă de razele soarelui” (Înț 2,4), la fel și atât de temuta și evitata întâlnire cu un păgân, necurat și păcătos, devine o ocazie de convertire, dar nu pentru centurion, ci pentru Petru, care va ajunge să declare: „Dar Dumnezeu mi-a arătat că nimeni nu trebuie să fie numit profan sau necurat” (Fap 10,28), doborând astfel acel zid despărțitor (Ef 2,14) care îi despărțea pe iudei de păgâni.

În sfârșit, Petru înțelege semnificația profundă a ceea ce i se întâmplase la Iópe, când Domnul îi arătase o pânză mare în care erau toate animalele creației și i-a poruncit imperativ să le mănânce. Petru a refuzat cu încăpățânare să mănânce alimente nepermise de Cartea Leviticului (Lev 11): „Nicidecum, Doamne, pentru că niciodată nu am mâncat ceva profan sau necurat!” (Fap 10,14). La care Domnul i-a răspuns cu asprime: „Ceea ce Dumnezeu a purificat, tu să nu numești impur” (Fap 10,15). Și Petru înțelege că problema nu se referea doar la mâncare, ci mai presus de toate la relațiile umane.

În acest episod al primirii lui Petru a sutașului roman, Luca descrie drumul foarte lent al deschiderii și, în același timp, al împotrivirii tenace a comunității creștine primare față de omenirea păgână. Petru însuși va plăti scump pentru deschiderea sa și va fi supus unui proces de acea parte a comunității ancorată cu încăpățânare de tradiția iudaică și care îi reproșează că „a intrat în casa unor oameni necircumciși” și „a mâncat împreună cu ei!” (Fap 11,3).

Cu o mare ironie, Luca îi ridiculizează pe acerbii apărători ai tradițiilor religioase care par fundamentale și indispensabile, dar în schimb se dovedesc a fi realități ridicole: totul era o problemă legată de prepuț. Dar Petru nu acceptă acuzațiile și răspunde încercând să lărgească orizontul îngust al apărătorilor zeloși ai tradiției, afirmând că Duhul Sfânt, care nu stă să controleze dacă bărbații au sau nu prepuț, „a coborât asupra lor așa cum a coborât la început asupra noastră” (Fap 11,15) și apoi încheie: „Așadar, dacă Dumnezeu le-a dat şi lor același dar ca şi nouă, pentru că au crezut în Domnul Isus Cristos, cine eram eu ca să-l pot împiedica pe Dumnezeu?” (Fap 11,17).

Lectura acestor episoade ne face să înțelegem că Biserica, chemată să fie o realitate dinamică animată de Duhul Sfânt și, prin urmare, deschisă acțiunii Domnului care „le face pe toate noi” (Apoc 21,5), încă de la început este tentată să se transforme într-o instituție rigidă reglementată de legi imuabile. Acest lucru implică faptul că Biserica rămâne cu încăpățânare închisă față de orice deschidere, până când nu este depășită de parcursul inevitabil al umanității și, mai mult din oportunitate decât din convingere, este apoi forțată să cedeze și să accepte ceea ce combătuse în toate privințele cu înverșunare.

Biserica, care prin vitalitatea Evangheliei, animată de energia Evangheliei, ar trebui să fie forța motrice care atrage omenirea spre plinătatea ei prin recunoașterea demnității, a libertății și a dreptului la fericire al fiecărei persoane, se transformă deseori într-un balast care îi împiedică mișcarea, justificat prin formule învechite fără drept de apel și sentențiază, asemenea unui disc stricat, „Non licet!” (ultimul „non licet”, în ordine cronologică, „Nu este permisă binecuvântarea cuplurilor gay, chiar dacă acestea sunt stabile”), pentru a fi apoi în mod regulat dezmințită de parcursul omenirii, care se îndreaptă din ce în ce mai mult spre recunoașterea demnității fiecărui om. Iar persoanele, crescând în maturitate și libertate, înțeleg că pentru a fi fericite nu au nevoie de autorizația vreunei congregații a Vaticanului care, dacă va sosi cândva, va fi întotdeauna prea târziu.

Aruncând o simplă privire asupra istoriei Bisericii, se poate observa că ea a fost aproape întotdeauna contrară oricărei noutăți care ar aduce un anumit avantaj oamenilor, ca și cum instituția religioasă, închisă în sarcofagul doctrinei sale, ar privi cu oroare tot ce este nou, față de care nu știe cum să reacționeze decât doar poziționându-se în defensivă cu Vade retro! nu numai atunci când sunt tratate teme fundamentale ale doctrinei, ci chiar și pentru chestiuni marginale și ridicole.

Cu siguranță astăzi zâmbim în fața tuturor acestor lucruri, dar Giuseppe Sarto, Papa Pius al X-lea, avea o obsesie pentru ceea ce el considera a fi o blestemăție, bicicleta, și a interzis preoților folosirea acesteia. La 25 mai 1912, el a ordonat cardinalului Giulio Boschi, arhiepiscop de Ferrara și președinte al Conferinței episcopale din Emilia Romagna, să insiste „asupra interdicției deja făcute cu o altă ocazie ca preoții să folosească bicicletele. Iar pentru a atinge scopul dorit, aș găsi necesar ca decanilor să li se impună obligația sub gravi de a denunța episcopului persoanele neascultătoare și de a le impune pedeapsa suspendării care va fi aplicată cel puțin timp de cincisprezece zile după primul avertisment inutil. Este cu adevărat timpul să punem capăt acestui abuz cu adevărat indecent al clerului: rog pe Eminența voastră Reverendisimă să reamintiți venerabililor episcopi să fie riguroși atât în a cere îndeplinirea acestui ordin din partea arhipreoților, cât și în a pedepsi imediat pe cei vinovați”. Iar bieții preoți riscau să fie suspendați de la celebrarea Euharistiei timp de cincisprezece zile din cauza unei plimbări cu bicicleta! Devotamentul față de papa nu i-a oprit însă pe preoți, în special pe cei din mediul rural, care nu au ezitat să aleagă între interdicția pontificală și urgența de a administra sacramente celor grav bolnavi. Și încetul cu încetul interdicția s-a evaporat.

Acum, în vremuri de pandemie, au existat nu puține voci ale membrilor clerului împotriva utilizării vaccinului, pe care mulți l-au văzut ca un instrument al celui rău pentru a subjuga omenirea. Nimic nou. În secolul al XVII-lea, variola, boala secolului, provoca masacre, iar când au început să înțeleagă că salvarea era în inocularea variolei bovine (de aici vine și termenul de vaccin, de la vacă) așa cum se făcea de multă vreme în China, mulți teologi s-au ridicat văzând această practică ca fiind contrară voinței lui Dumnezeu.

Prezumția arogantă a ierarhiei bisericești de a deține în exclusivitate cunoașterea voinței divine este ca o bârnă înfiptă în ochi; aceasta o împiedică să vadă că singura voință a lui Dumnezeu care apare în Evanghelii este iubirea necondiționată a Creatorului față de creaturile sale, care dorește binele și fericirea făpturilor sale, chiar și atunci când acest lucru contravine proclamațiilor doctrinare. Acestea trec, binele oamenilor rămâne.

Pr. Alberto Maggi 24/06/2021

Sursa: ilLibraio.it

AUTORUL – Alberto Maggi (în fotografia mare a lui Basso Cannarsa, n.r.), frate din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim.

Biblist și colaborator asiduu al ilLibraio.it, este una dintre vocile Bisericii cele mai ascultate de credincioși și necredincioși. Fondatorul Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (MC), se ocupă cu divulgarea Sfintelor Scripturi, interpretându-le întotdeauna în slujba dreptății, niciodată a puterii. La editura Garzanti a publicat Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se vor revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții); Di questi tempi (În aceste vremuri); Due in condotta (Doi la purtare); La verità ci rende liberi (Adevărul ne face liberi) (o conversație cu vaticanistul cotidianului Repubblica, Paolo Rodari). Noua sa carte este Botte e risposte – Come reagire quando la vita ci interroga (Schimb de replici – Cum să reacționăm când viața ne interoghează), ed. Garzanti.

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pe ilLibraio.it