Când împărtășim ceea ce avem

Când împărtășim ceea ce avem, există suficient pentru toți

Frica de penurie și nesiguranța în fața atâtor lucruri ne copleșesc. Aceasta este ceva atât de evident încât nu este nici necesar, nici convenabil să ne gândim la ceea ce vedem și îndurăm. De aceea, să reflectăm pe scurt asupra credințelor noastre cele mai profunde.

Eu nu sunt politician, nici un economist. Cei care mă cunosc știu că mi-am dedicat lunga mea viață Teologiei și credințelor, care ne pot ajuta să depășim situații precum cea pe care o trăim. De aceea, nici mai mult, nici mai puțin, de multe ori îmi vin în minte relatările evanghelice care sunt, cel puțin pentru mine, orizonturi de speranță.

Să mă explic. Este un fapt că experiența religioasă a multora dintre noi nu mai este demnă de încredere (cf. Thomas Ruster, El Dios falsificado, p. 228). De aceea cred că ar putea fi pertinent să spunem că cel mai important lucru din Evanghelii nu este „istoricitatea”, ci „semnificația” lor. Nu mă îndoiesc că sunt cărți care relatează cele mai importante aspecte ale vieții lui Isus din Nazaret. Dar ceea ce este decisiv nu este să știm ce s-a întâmplat în acea viață, ci ce înseamnă pentru noi ceea ce Isus a trăit.

Ei bine, acestea fiind spuse, mie – cel puțin – îmi atrage atenția episodul împărtășirii pâinilor. Și m-am concentrat asupra acestui episod pentru că este narațiunea care se repetă de cele mai multe ori în Evanghelii. Același lucru se repetă de până la șase ori: o mulțime numeroasă și nevoiașă, lipsită de ceea ce este esențial pentru a se putea descurca în viață (Mt 14,18-23; Mc 6,38-46; Lc 9,14-17; In 6,1 -15; Mc 8,1-8; Mt 15,31-39). Iar Isus oferă o soluție, care, pe lângă interpretarea euharistică, pe care, fără îndoială, o are acest episod, este în mod clar partea cea mai evidentă a relatării: când împărtășim ceea ce avem, este suficient pentru toți și în abundență. Și repet ceea ce am spus mai înainte: cel mai important lucru pe care îl au relatările evanghelice este „ce înseamnă ele” pentru viața noastră și comportamentul nostru în societate.

Acum, cei care spunem că Evanghelia ar trebui să fie modelul exemplar al vieții noastre, trebuie să ne gândim foarte serios că „jumătate din populație continuă să reprezinte o parte nesemnificativă din moștenirea totală a umanității, în timp ce creșterea puternică a bogăției private este în mâinile celor mai bogați 10 la sută din populație… ceea ce înseamnă că ponderea corespunzătoare restului locuitorilor lumii s-a prăbușit”. Și va continua să se năruiască mai îngrijorător de la an la an (cf. Thomas Piketty, Capital e ideología, Barcelona,​ Planeta 2019, p. 822).

Bineînțeles, ceea ce am copiat de la profesorul Piketty are nevoie de explicații abundente și nu mai puțin de aplicații la situația îngrijorătoare pe care o trăim. În orice caz, mi se pare că sunt două fapte evidente: 1) Distanța dintre cei mai bogați și cei mai săraci crește pe zi ce trece. Până unde va ajunge? 2) Este vorba de o distanță care reprezintă un protest neîncetat care strigă după umanitate, dreptate și cel mai elementar aspect al bunătății.

Desigur, este evident că acest strigăt, care se ridică de pe tot pământul, nu se rezolvă prin pomeni. Și, cu atât mai puțin (nespus mai puțin), prin violențe și războaie. Punem în joc ființa sau neființa întregii lumi. De aceea insist că acum, mai mult ca niciodată, există urgența presantă, ca un strigăt, de a lua totul în serios și de a ne pune la treabă, cu certitudinea că acesta va fi pasul decisiv pentru o lume pur și simplu umană.

pr. José María Castillo Sánchez, teolog, 05/07/2022

Sursa: Religión Digital