Biserica și libertatea de conștiință
Pe 1 octombrie, mons. Giuseppe Betori, secretarul CEI care și-a încheiat misiunea, declară că în privința întreruperii sau nu a îngrijirilor medicale „nu îi revine persoanei să decidă”. În ziua următoare, filozoafa Roberta De Monticelli scria în „Il Foglio” că „această declarație este cea mai înspăimântătoare, cea mai diabolică negare a existenței posibilității înseși a oricărei morale”, iar prin aceasta își spune „la revedere oricărei colaborări directe sau indirecte cu Biserica Catolică din Italia”. A doua zi, mons. Betori răspunde în „Avvenire” distingând libertatea de conștiință (pe care o aprobă) de principiul autodeterminării (pe care îl deplânge). Nereușind să înțeleg pertinența acestei distincții, întreb în ce sens libertatea de conștiință ar fi diferită de libertatea de autodeterminare. Ce face un om cu o conștiință liberă la nivel teoretic, dacă apoi, la nivel practic, nu se poate autodetermina deliberând asupra lui însuși? Despre noi înșine de fapt este vorba atunci când vorbim despre testamentul biologic, despre viața și moartea noastră, nu despre cea a altora.
Fapt este că noi, catolicii, nu avem idei clare pe tema libertății de conștiință. Am revendicat-o împotriva Imperiului Roman când eram o minoritate, apoi am negat-o când am devenit majoritari, ajungând până acolo încât (noi, cei care astăzi apărăm embrionii!) să ucidem cine știe câte mii de eretici numai pentru faptul că își exercitau libertatea de conștiință. Această reprimare a Bisericii era motivată de apărarea adevărului, din punct de vedere obiectiv superior capacității subiective de a-l înțelege. Astăzi, când Papii sunt apărători ai libertății de conștiință în lume, a fost lichidat oare primatul adevărului? Nu, pur și simplu s-a făcut un pas înainte, înțelegând că relația omului cu adevărul trece neapărat prin conștiință. Primatul obiectiv al adevărului rămâne, dar nu este de așa natură încât să suprime libertatea conștiinței, care poate ajunge chiar să respingă adevărul; și îmi imaginez că și mons. Betori este împotriva pedepsirii unui astfel de comportament cu arderea pe rug.
Exact în același mod, acest lucru este valabil și pentru viața fizică. Afirmarea primatului vieții ca dar nu poate fi exercitată în detrimentul celor care nu recunosc acest dar sau nu-l mai doresc. Dacă este un dar, trebuie să rămână dar, și nu, în schimb, să se transforme în jug. În Evanghelie este evidentă libertatea de care se bucură toți: fiii pot pleca de acasă, oile se pot îndepărta de turmă, chiar și monedele pot fi pierdute. Dumnezeu respectă autodeterminarea indivizilor. Dacă nu ar fi așa, de altfel, nu credința ar fi cea care ne leagă de el, ci evidența care nu admite devieri. În concluzie, mi se pare că este mult mai evanghelică (afară de faptul că este mult mai modernă) identificarea dintre libertatea de conștiință și principiul autodeterminării susținută de Roberta De Monticelli, decât distincția lor susținută de mons. Giuseppe Betori. Dar am încredere în Duh: la fel cum Biserica a ajuns să accepte libertatea de conștiință asupra doctrinei, tot așa va ajunge să accepte libertatea de conștiință a subiectului față de propria (propria, nu cea a altora!) viață biologică. Îi revine persoanei să decidă; nu medicilor (care trebuie ascultați), nu episcopilor (care trebuie ascultați), ci persoanei, fiecăruia dintre noi.
Vito Mancuso, Corriere della Sera, 4 octombrie 2008
Sursa: Vito Mancuso
