Biserica în furtună

În Biserică, încă de la începuturile ei, au existat conflicte cu rezultate uneori dramatice între direcții opuse, adică cei (puțini) care au înțeles universalitatea mesajului lui Isus și cei mulți care pretindeau în schimb să pună limite și condiții vestirii Evangheliei. Reflecția părintelui Alberto Maggi pe ilLibraio.it

În Biserică, încă de la începuturile ei, au existat conflicte cu rezultate uneori dramatice între direcții opuse, adică cei (puțini) care au înțeles universalitatea mesajului lui Isus și cei mulți care pretindeau în schimb să pună limite și condiții vestirii evangheliei. Unul dintre cele mai clamoroase cazuri a fost cel care a dus la ruptura dintre evanghelistul Marcu și Saul din Tars, persecutorul aprig al adepților lui Isus (Fap 8,1-3; 9,1), chemat de Cristos să-i poarte numele înaintea popoarelor păgâne (Fap 9,15).

În cartea Faptele Apostolilor se spune că la începutul activității sale misionare, pentru a face mai eficientă vestirea lui Cristos, Saul s-a gândit să-l ia cu el, ca garanție a mesajului lui Isus, și pe Ioan, cel numit Marcu, autorul Evangheliei cu același nume (Fap 12,24), împreună cu vărul său Bárnaba. Acesta este grupul ideal, cu Saul, învățător și predicator neobosit, Ioan Marcu, garant al mesajului evanghelic, și Bárnaba, profet (Fap 13,1), om al Duhului: profeția va trebui să călăuzească învățătura bazată pe vestea cea bună a lui Isus. Iar grupul, chemat de Duh să meargă spre păgâni, își începe activitatea, dar cu o mare limită, aceea de a vesti „cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile iudeilor” (Fap 13,4).

De fapt, Saul crede că trebuie să se adreseze mai întâi evreilor și abia ulterior să meargă spre păgâni. Cu toate acestea, indicația Domnului fusese clară: el îl chemase să fie „lumină pentru neamuri”, să ducă „mântuirea până la marginile pământului” (Fap 13,47; 9,15). Într-o situație atât de ambiguă era inevitabil să nu izbucnească, mai devreme sau mai târziu, conflictul dintre Marcu și Saul, evanghelistul „vinului nou în burdufuri noi” (Mc 2,22), și cel care, în fond, rămăsese „fariseu, fiu de farisei”, împlinitor ireproșabil al Legii (Fap 23,6; Fil 3,5).

Mesajul lui Marcu este universal și anunță vestea cea bună fără să aibă nevoie să o întemeieze pe Vechiul Testament; în mod clamoros, în Evanghelia sa nu apare niciodată termenul „Lege”, cu care se indică legământul lui Moise, iar el este singurul dintre evangheliști care îndrăznește să scrie că Isus „declara astfel pure toate alimentele” (Mc 7,19), în contrast deschis cu Cartea Leviticului, unde sunt enumerate cu scrupulozitate mâncărurile considerate pure și cele care nu sunt pure (Lev 11). În schimb, Saul, care între timp și-a luat numele de familie al proconsulului roman Sergiu Paul (Fap 13,7), își îndreaptă activitatea misionară împreună cu Bárnaba în principal către iudei. Marcu nu este de acord, îi abandonează pe cei doi și se întoarce la Ierusalim (Fap 13,13). Paul este ofensat și nu mai vrea să știe nimic despre Marcu, până acolo încât ajunge să se despartă și de Bárnaba din cauza lui. Drumurile lor se despart definitiv: „Bárnaba, luându-l cu el pe Marcu, s-a îmbarcat spre Cipru. Paul în schimb l-a ales pe Sila și a plecat…” (Fap 15,39).

Astfel începe o serie tot mai mare de necazuri pentru Paul, care se plânge despre acest lucru în mod deschis: „Știu numai că Duhul Sfânt îmi mărturisește din cetate în cetate că mă așteaptă lanțuri și necazuri” (Fap 20,23). Și este adevărat. Dar de ce? Domnul l-a ales să meargă spre păgâni, dar Paul în fiecare cetate se va adresa mai întâi iudeilor în sinagogi, care se opun cu violență anunțului său. Abia la sfârșitul vieții sale, în închisoarea din Roma, își va recunoaște în sfârșit greșeala și se va împăca cu Marcu (Col 4,10). Își dă seama cu întârziere de eșecul misiunii sale cu evreii și de eroarea sa în a propune învățăturile lui Isus „pornind de la Legea lui Moise” (Fap 28,23). În sfârșit înțelege că avea dreptate Duhul Sfânt când l-a inspirat pe profetul Isaía spunând: „Du-te la poporul acesta și spune-i: De auzit veți auzi, dar nu veți înțelege. De privit veți privi, dar nu veți vedea. Pentru că inima acestui popor a devenit insensibilă, urechile lor cu greu aud, iar ochii și i-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima și să se întoarcă, iar eu să-i vindec!” (Fap 28,26-27; Is 6,9). Paul, conștient de greșeala sa, anunță: „Așadar, să vă fie cunoscut că mântuirea aceasta a lui Dumnezeu a fost trimisă păgânilor și ei vor asculta!” (Fap 28,28). Apostolul înțelege în cele din urmă și, deși cu întârziere, își schimbă predicarea, vestindu-l pe Isus fără a mai avea nevoie să recurgă la Moise, care – acum este conștient de acest lucru – era un obstacol; își continuă misiunea proclamând „împărăția lui Dumnezeu și învățând despre Domnul Isus Cristos cu toată îndrăzneala și fără impedimente” (Fap 28,31).

În Evanghelia sa, scrisă după aceste evenimente, Marcu reflectă aceste tensiuni în episodul cunoscut sub numele de „liniștirea furtunii” (Mc 4,35-41), în care Isus le cere discipolilor săi să treacă „pe țărmul celălalt”, partea de est a Lacului Galileii, teritoriu păgân. Prin intermediul parabolelor, Isus a expus universalitatea împărăției lui Dumnezeu, deschiderea acesteia spre toate națiunile. Acum este vorba de a transpune în viață acel mesaj mergând către păgâni, iar Isus îi îndeamnă pe discipoli să iasă din exclusivismul iudaic pentru a proclama vestea cea bună a Împărăției tuturor popoarelor. Dar discipolii nici nu vor să audă că trebuie să meargă pe pământ păgân, la oameni necurați, iar rezistența lor este reprezentată de Marcu printr-o furtună mare de vânt, cu valuri care se revarsă asupra bărcii atât de mult încât o umplu (Mc 4,37). Isus, proclamând Împărăția, a învățat că mântuirea este oferită tuturor oamenilor în egală măsură, discipolii raționează în schimb cu mentalitatea celor care se mândresc cu privilegii față de alții; de aceea pericolul la care se expun este grav: barca, imagine a Bisericii, riscă să se scufunde. Rezistența discipolilor nu numai că împiedică misiunea, ci pune în pericol însăși existența grupului. Isus intervine imediat, iar pentru a potoli furtuna vorbește vântului și mării ca și cum ar fi ființe personale. Evanghelistul intenționează astfel să arate sensul figurat al acestor elemente și valoarea teologică a întregului episod. Acțiunea lui Isus este de a „certa” vântul, exact așa cum a făcut cu duhurile necurate (Mc 1,25; 3,12). Împotrivirea discipolilor de a se deschide spre lumea păgână este duhul necurat contrar acțiunii divine a lui Isus cu omenirea. La ordinul lui Isus, marea se liniștește, iar discipolii se întreabă perplecși: „Cine este oare acesta că şi vântul şi marea îl ascultă?” (Mc 4,41). Ar trebui să știe acest lucru, pentru că există unul singur pe care vânturile și marea îl ascultă, iar acesta este Dumnezeu (Ex 10,19; Num 11,31; Ps 65,8): numai Domnul poate potoli marea agitată (Iob 9,8; Ps 107,28-29). Dar pentru ei Isus este un personaj misterios. Nu cred în ceea ce văd. Cum se poate accepta ca Isus, un om ca ei, să aibă condiția divină? Cu acest episod, Marcu prezintă situația comunității care se împotrivește chemării Domnului de a se deschide spre misiunea către păgâni, iar Isus îi mustră că încă nu au credință. Pentru evanghelist, împotrivirea de a anunța vestea cea bună tuturor făpturilor echivalează cu a nu avea credință, în ciuda certificatelor de apartenență religioasă.

La sfârșitul Evangheliei sale, Marcu scrie cu multă ironie că ceea ce discipolii nu au reușit niciodată să înțeleagă despre Isus, va înțelege tocmai un păgân necurat, centurionul, singurul din Evanghelie care îi recunoaște divinitatea: „Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!” (Mc 15,39).

Pr. Alberto Maggi, 03/07/2021.

Sursa: ilLibraio.it

AUTORUL – Alberto Maggi, călugăr din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française de Jérusalem.

Biblist și colaborator asiduu al revistei ilLibraio.it, este una dintre vocile Bisericii cele mai ascultate de credincioși și necredincioși. Fondator al Centrului de Studii Biblice „Giovanni Vannucci” din Montefano (MC), se ocupă cu răspândirea sfintelor scripturi, interpretându-le întotdeauna în slujba dreptății, niciodată a puterii. La Garzanti a publicat Chi non muore si rivede (Cei care nu mor se vor revedea), Nostra signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor), L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții), Di questi tempi (În aceste vremuri), Due in condotta (Doi la purtare), La verità ci rende liberi (Adevărul ne face liberi), (o conversație cu vaticanistul cotidianului Repubblica, Paolo Rodari). Ultima sa carte este Botte e risposte – Come reagire quando la vita ci interroga (Schimb de replici – Cum să reacționăm când viața ne pune întrebări), (Garzanti).

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pe ilLibraio.it