Biserica îl citează pe Milani, dar nu-i cere iertare

Biserica îl citează pe părintele Lorenzo Milani, dar are grijă să nu-i ceară iertare!

Figura părintelui Milani a fost semnificativă pentru o lungă perioadă de timp, nu numai pentru acei tineri care l-au cunoscut personal, ci și pentru cei care îi împărtășeau „de departe” ideile și alegerile.

La fel cum a fost importantă pentru acei creștini care încercau să dea un sens credinței lor, pentru cei care simțeau inadecvarea unei Biserici strict clericale, mereu alături de cei care îi exploatau pe cei săraci și care, desigur, nu stimula conștientizarea drepturilor lor, nici nu iubea spatele drept în fața stăpânilor. A fost importantă pentru cei care se îndoiau că acea Biserică era cea anunțată de Evanghelie…

Pentru ei, părintele Milani a reprezentat un punct de referință, o speranță, o lumină a adevărului.

Chiar și mulți necredincioși s-au lăsat antrenați de radicalismul său evanghelic, de onestitatea sa intelectuală, de viața sa de sărac printre cei săraci.

Ostilitatea episcopului său și a altora a devenit publică și i-a lăsat întristați și derutați pe toți cei care îl apreciau și îi urmau învățăturile.

Superiorul său a luat ca țintă școala pe care o deschisese în parohia „Sfântul Laurențiu” din Calenzano, unde era capelan. O școală pentru tineri adulți, nu neapărat credincioși, în care, mai mult decât alfabetizarea, era cultivată maturizarea unei conștiințe critice cu privire la lume. Deci un loc unde se puneau întrebări despre acțiunea politicii, despre revendicarea justă a drepturilor muncii, despre necesitatea de a lua inițiative concrete pentru ca aceste drepturi să fie garantate, în special drepturile lumii muncii.

O școală în care tema păcii, de altfel în centrul constituției, era în mod deosebit dezbătută.

În mod firesc, în această școală erau permise critici la adresa Bisericii, a bogăției ei, a puterii sale, a conivenței sale cu puterea. De fapt, părintele Lorenzo era convins că numai neocolind întrebările incomode se putea întrezări o „altă” biserică, care să știe să înțeleagă exigențele vremii și să se confrunte cu lumea marxistă fără să o demonizeze.

Școala a fost închisă. Învățătorul a fost transferat fără posibilitatea măcar de a se apăra. Cererile sale de confruntare cu episcopul nu au fost luate în considerare. O exhibiție a puterii în perfectă concordanță cu o idee a ascultării înțelese ca servilism, anihilare a persoanei, umilire…

Părintele Lorenzo a ajuns la Barbiana, un sătuc rătăcit, încă fără apă și electricitate, ca să fie parohul a patruzeci de oameni împrăștiați prin pădure. Un om inteligent, animat de o mare credință, un tânăr care avea singura vină de a critica „constructiv” Biserica din care făcea parte. O făcuse și cu o carte, „Experiențe pastorale”, publicată mai întâi și apoi retrasă, împotriva căreia s-au dezlănțuit cu ură reprezentanții acelui conservatorism catolic vulgar și stupid, dar extrem de puternic (atunci… și poate și astăzi).

În acea carte există mărturia unui preot care vede inadecvarea pastorală a Bisericii, lipsa ei de a fi o expresie a Evangheliei, intoleranța ei față de instanțele lumii moderne, autoritarismul ei pretins a fi „protecție a valorilor”…

Dar nici în exilul din Vicchio lumina lui nu s-a stins… „Neputând fi preot, sunt învățător”, a spus. Și au devenit celebre școala lui, metodele sale, cartea scrisă împreună cu elevii săi, carte în care se evidențiază necesitatea de a abandona o școală burgheză în favoarea uneia care să promoveze demnitatea maselor muncitoare sărăcite de capitalismul rampant.

Așa cum nimeni nu poate uita acel text intitulat „Ascultarea nu mai este o virtute”, care stigmatiza prezența capelanilor militari, precum și o idee a ascultării care încetează să mai fie o virtute pentru a „deveni o ispită ascunsă” atunci când îl determină pe om să accepte războiul.

Acum Papa și, recent, Președintele Conferinței Episcopale Italiene, îl citează pe părintele Milani într-un mod aseptic, fără să-i sublinieze (Doamne ferește!) alegerile, fără să-i reia ideile.

Și evident fără să-i ceară iertare pentru suferințele pe care „maica Biserică” i le-a pricinuit cu cruzime deliberată, chiar și atunci când era bolnav.

Atunci de ce să-l numești? De ce să citezi un „preot” incomod și critic, un paria al Bisericii, un uitat?

Pentru că face parte dintr-o atitudine populistă. Oferă tuturor un premiu de consolare. Îi pune pe toți la același nivel. Face să dispară persoanele, chiar și cele profetice, în marea indiferenței mediatice. Un cinism cu adevărat inimaginabil prin care se ignoră în mod voit toată suferința fizică și spirituală pe care Biserica ierarhică (nu alții) a provocat-o unui om nobil și curajos! Și apoi se vorbește despre combaterea clericalismului, despre milostivire, despre Biserică în ieșire…

Aș vrea să închei reamintindu-le tuturor, dar mai ales celor care gestionează puterea în Biserica noastră, că cel mai bun mod de a „face pace” cu părintele Lorenzo și cu mulți alți profeți persecutați (părintele David Turoldo, părintele Primo Mazzolari, părintele Tonino Bello, părintele Ortensio de Spinetoli…), ar fi să încetăm odată să confundăm „puterea” cu „slujirea”, primindu-i în schimb pe cei care arată noi drumuri în Biserică… nu să continuăm (cum se face și acum!) să nu ne supunem niciodată criticilor, să condamnăm și să persecutăm!

Noi, cei care l-am iubit și ascultat pe părintele Milani, rămânem consternați în fața acestei noi dezamăgiri, iar în inimile noastre îi cerem să ne ierte că nu l-am apărat suficient, că nu ne-am răzvrătit suficient…

Pr. Paolo Zambaldi, 3 februarie 2023.

Sursa: Leggere i segni dei tempi