Când Biserica este lipsită de ritualuri

Dacă este lipsită de ritualuri, Biserica dă impresia că nu are alte proiecte

Există un fapt de care nimeni nu se îndoiește: pandemia de coronavirus este cel mai periculos și îngrijorător eveniment universal care a avut loc pe planeta noastră începând de la cel de-al Doilea Război Mondial. Și cel mai grav lucru este că nu știm când și cum se va termina.

În mod firesc, într-o astfel de chestiune extraordinară s-a simțit (și se simte) mult prezența medicinei, a economiei, a politicii, a dreptului, a mass-mediei și a tuturor științelor, a cunoștințelor și a tehnologiilor care au fost în măsură să remedieze sau să diminueze această nenorocire îngrozitoare în care toate ființele umane au fost implicate. Și de aceea – din cauza acestei implicări universale într-o problemă atât de gravă și care ne afectează pe toți – se pune în mod inevitabil întrebarea: cum rămâne cu religia? Este ea prezentă în această problemă atât de gravă? Și dacă este, în ce fel își arată prezența?

Îmi pun aceste întrebări pentru că, încă din tinerețea mea îndepărtată, m-am dedicat în întregime studiului și predării teologiei. Și de aceea, din moment ce îndurăm pericolul și consecințele patetice ale coronavirusului, nu am încetat să mă gândesc și mă întreb: „În toate acestea, pe care le îndurăm, religia este prezentă sau nu? Și dacă este, cum ne dăm seama de prezența ei? Sincer să fiu, nu știu ce se întâmplă, în această ordine a lucrurilor, pe alte continente și în alte țări. În Spania – mi se pare – există, fără îndoială, multe persoane care trebuie să fie ajutate de credințele religioase să îndure și să depășească boala, pierderea celor dragi, privațiunile impuse de izolare pe care le îndurăm, problemele economice pe care toate acestea le implică, etc., etc.

Dar problema care mă îngrijorează cel mai mult în toată această chestiune – mărturisesc sincer acest lucru – este cea reprezentată de prezența (sau absența) Bisericii ca atare. Este adevărat că, în mass-media, tocmai atunci când se vorbește despre pandemie, se menționează ceea ce a făcut sau a spus papa Francisc, un om al lui Dumnezeu pe care îl admir tot mai mult în fiecare zi. Dar ce să spunem despre episcopii și clerul din Spania? Cum este posibil ca până acum Conferința Episcopală Spaniolă să nu fi prezentat un document oficial, serios, bine justificat, cu privire la problema pe care credincioșii în Isus Cristos o au din cauza acestei pandemii foarte severe?

Desigur, există episcopi și preoți despre care se vorbește în mass-media cu ocazia pandemiei. Și nu lipsesc cazuri exemplare, demne de laudă și de a fi urmate. Dar este adevărat și faptul că se vorbește, poate chiar mai des, despre evenimente impresionante și șocante prin care suntem informați cu privire la prezența forțelor de ordine care trebuie să meargă în biserici și în catedrale, pentru a preveni încălcarea regulilor care sunt obligatorii pentru toți.

În orice caz, nimic din ceea ce am spus mai devreme nu este, la urma urmei, lucrul cel mai grav. Ceea ce mă face să mă gândesc cel mai mult este că, dacă ceva începe să se contureze în mod clar, este evident faptul că Biserica noastră dă impresia că, văzându-se limitată sau lipsită de ritualuri, de ceremonii sau de celebrările „sacrului”, nu are alte proiecte, alte orizonturi și, mai presus de toate, alte preocupări. Dacă Bisericii îi sunt închise templele și rămâne fără liturghii, fără botezuri, fără sfinte împărtășanii, fără căsătorii, fără înmormântări, fără procesiuni și altele asemenea, ce face? Cu ce se ocupă? Ce le spune oamenilor? Dă impresia că nu știe ce să facă și că nu are nimic de spus. Exact ceea ce se întâmplă în situația jalnică prin care trecem.

Cu toate acestea, această societate (și această lume), care suferă atât de mult, are nevoie cel mai mult exact de ceea ce Biserica nu reușește să-i spună. Pentru că este ceva atât de important și decisiv încât nu poate fi comunicat prin ceremonii, cuvinte și discursuri. Poate fi comunicat prin fapte, prin «faptele» noastre. Faptele («érga»)pe care le săvârșea Isus (Matei 11,2). Despre care «fapte» vorbesc?

În Evanghelii este foarte clar interesul profund al lui Isus față de două probleme majore care ne preocupă pe toți. Mă refer la «sănătate» și la «economie». 

Înainte de toate, sănătatea ființelor umane, care este evidentă în numărul mare de relatări ale vindecărilor a tot felul de bolnavi. Având în vedere că, în aceste narațiuni, ceea ce este important nu este «istoricitatea» lor, ci «semnificația» lor.  În cele patru Evanghelii sunt prezentate 67 de relatări despre vindecări ale bolnavilor. Toate aceste narațiuni au aceeași valoare istorică? Nu. Dar insist: Evangheliile nu sunt cărți de istorie. Ele sunt o «teologie narativă», în care ni se spune că principala preocupare a lui Isus a fost chiar cea pe care o au oamenii: sănătatea. Lucrul care ne interesează cel mai mult acum, când sănătatea noastră este cea mai amenințată.

Și, împreună cu sănătatea, economia. Isus nu a fost un vindecător și nici nu a pretins să demonstreze prin miracolele sale că el este Dumnezeu. În Isus s-a realizat ceea ce Teologia creștină recunoaște ca fiind Misterul Întrupării, care este exact evenimentul umanizării lui Dumnezeu. Evanghelia după Ioan spune în mod foarte clar acest lucru: «Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Fiul unic al Tatălui ni l-a revelat» (Ioan 1,18). Și Isus însuși i-a spus unuia dintre discipolii săi în timp ce își lua rămas bun de la ei: «Filip, cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl» (Ioan 14,9).

Ei bine, «Dumnezeul umanizat», care este Isus, a văzut în mod clar că problema sănătății nu poate fi rezolvată dacă mai întâi nu este rezolvată problema economiei. De aceea Isus, care a insistat atât de mult asupra vindecării bolnavilor, a insistat chiar și mai mult asupra temei evanghelice fundamentale a „urmării”. O temă care a fost deformată în tradiția creștină, pentru că a fost interpretată ca o problemă de spiritualitate. Când, de fapt, nucleul „urmării” lui Isus nu este „spiritualitatea”, ci „economia”. Într-adevăr, a-l urma pe Isus înseamnă a abandona totul. În toate relatările evanghelice despre „urmare”, cheia rezidă în totala despuiere: nici casă, nici familie, nici avere, nici siguranță (Marcu 1,16-21 par; Matei 8, 18-22 par; Marcu 2, 14-17 par; Matei 16, 24 ș.u. și par; Marcu 10, 17-31 par, etc.). Este evident faptul că cei care „îl urmează pe Isus” nu se gândesc la propriul interes, ci la sănătatea și la fericirea celorlalți.

Ce se află în centrul acestei cerințe fundamentale? Atașarea de bogăție, de bani, de familie și de orice siguranță, oricare ar fi aceasta, ne leagă și ne face să devenim incapabili să constituim, ca element primar și central al vieții și al societății, un sistem de sănătate egal și sigur pentru toți.

Ei bine, mulți oameni din Biserică nu au înțeles acest lucru. Și de aceea această Biserică a noastră a pretins să unească Evanghelia cu Religia. Iar în final, ceea ce a trebuit să se întâmple s-a întâmplat: Religia oferă importanță, siguranță și bani. În timp ce Evanghelia ne creează multe dificultăți, așa cum i-a creat lui Isus. Astfel stând lucrurile, este adevărat că în biserică există mulți credincioși în Isus care trăiesc în mod eroic Evanghelia. Dar este, de asemenea, adevărat că există oameni importanți în Biserică care au optat pentru Religie, până la punctul de a integra Evanghelia în Religie. Prin aceasta, ei au făcut imposibilă înțelegerea Evangheliei și punerea ei în practică.

Oare nu a venit momentul să luăm Evanghelia în serios și să o trăim cu toate consecințele ei? Dacă papa Francisc a dat papalității Bisericii o întorsătură nouă și mai evanghelică, de ce întregul episcopat și clerul în totalitatea sa nu urmează aceeași cale pe care succesorul lui Petru o trasează pentru noi? Dacă acest lucru s-ar întâmpla, biserica în întregul ei s-ar bucura, fără nicio îndoială, de actualitatea și de prezența de care se bucură părintele Jorge Mario Bergoglio.

Pr. José María Castillo, s.j., 14.05.2020

Sursa: Religión Digital