Pericolul reprezentat de cei zeloși
Biblistul Alberto Maggi și pericolul reprezentat de cei zeloși orbiți de fanatismul religios
„Profetul Ilie era, fără îndoială, „plin de zel pentru Domnul”, dar istoria ne învață că nu există persoane mai periculoase decât cele care, animate de zelul sfânt, ajung apoi la fanatismul care le orbește”. Pe ilLibraio.it reflecția biblistului Alberto Maggi, care ne readuce în actualitate: „Din păcate, lista masacrelor comise de oamenii sfinți pentru a apăra onoarea lui Dumnezeu este foarte lungă în Biblie…”
ZEL ȘI FANATISM
Profetul Ilie era, fără îndoială, „plin de zel pentru Domnul” (1 Reg 19,14), dar istoria ne învață că nu există persoane mai periculoase decât cele care, animate de zelul sfânt, ajung apoi la fanatismul care le orbește. Zelul care l-a animat pe Ilie era, de fapt, o furoare care l-a făcut pe acest om sfânt să-i extermine pe toți cei pe care el îi considera dușmani ai Dumnezeului său („și, în zelul lui, i-a împuținat”, Sir 48,2). În Biblie se povestește despre provocarea sa față de cei patru sute cincizeci de profeți ai unei zeități concurente, Baal. Belicosul Ilie nu s-a mulțumit cu victoria zdrobitoare și umilința provocată, ci a vrut să-i omoare pe toți: „Prindeți-i pe profeții lui Baal! Nimeni dintre ei să nu scape!”. I-au prins. Ilie „i-a dus la pârâul Chișon și i-a înjunghiat acolo” (1 Reg 18,40). Preoților măcelăriți trebuie să le adăugăm și o sută de gărzi incinerate: „Dacă eu sunt un om al lui Dumnezeu, să coboare foc din cer și să vă mistuie pe tine și pe cei cincizeci ai tăi! Și a coborât foc din cer și i-a mistuit pe el și pe cei cincizeci ai lui” (2 Reg 1,9-12). Ilie, întunecat de fanatismul său, presupunea că a rămas singurul care credea în Domnul, căruia îi strigă protestul său indignat: „Sunt plin de zel pentru Domnul, Dumnezeul oștirilor, pentru că israeliții au abandonat alianța ta, au demolat altarele tale, i-au ucis cu sabia pe profeții tăi. Am rămas doar eu singur…!” (1 Reg 19,10.14). Cu ironie fină, Domnul îi cere să se calmeze („Haide, întoarce-te pe urmele tale”) și să-și deschidă ochii bine… Nu, nu este adevărat că el a rămas singurul, pentru că în Israel există cel puțin „șapte mii de persoane, care nu s-au plecat înaintea lui Baal” (1 Reg 19,18). Tocmai fanatismul lui Ilie era cel care, asemenea unei bârne înfipte în ochi, îi deforma privirea și îl împiedica să vadă realitatea, făcându-l să devină periculos.
Din păcate, lista masacrelor comise de oamenii sfinți pentru a apăra onoarea lui Dumnezeu este foarte lungă în Biblie: un râu de sânge care izvorăște din Vechiul Testament, începând cu Moise, care, pentru a răzbuna ultrajul vițelului de aur, nu a ezitat să dezlănțuie un măcel fratricid: „Străbateți tabăra de la o poartă la alta, înainte și înapoi, și fiecare să ucidă pe fratele său, fiecare pe prietenul său și fiecare pe aproapele său” (Ex 32,27), omorând „aproximativ trei mii de oameni din popor” (Ex 32,28), pentru a se revărsa în Noul Testament, până la Saul, fanaticul fariseu, de asemenea „plin de zel pentru Dumnezeu” (Fap 22,3), neîntrecut împlinitor al fiecărui detaliu al Legii (Fil 3,5-6), care urzea „amenințări și masacre împotriva discipolilor Domnului” (Fap 9,1). Coresponsabil pentru lapidarea lui Ștefan, primul martir creștin (Fap 7,58), Saul a aprobat uciderea sa (Fap 8,1) și a continuat să persecute și să pună să fie uciși creștini în numele lui Dumnezeu (Fap 26,9-11), recunoscând el însuși că a fost „în ce privește râvna, persecutor al Bisericii” (Fil 3,6).
Isus va denunța cu vehemență zelul criminal al acestor fanatici, identificându-l în „cărturarii și fariseii ipocriți”, casta religioasă de la putere. Respectarea ostentativă a Legii de către acești zeloși păzitori ai tradiției nu este un semn de fidelitate față de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, îi face incapabili să-i recunoască pe trimișii Domnului atunci când apar. Îi vor recunoaște mai târziu, când trimișii și profeții vor fi morți, uciși de pretinșii reprezentanți ai lui Dumnezeu, în numele doctrinelor despre care pretind că sunt voința Domnului, pe când, în realitate, sunt doar „precepte ale oamenilor” (Mc 7,7; Is 29,13). Pe cei care le ridică morminte profeților și împodobesc mormintele celor drepți după ce i-au ucis, Isus îi acuză că au vărsat întotdeauna sânge nevinovat pe pământ, „de la sângele lui Abel cel drept, până la sângele lui Zaharia” (Mt 23,29-37). Cu referința la Abel și Zaharia, Isus citează prima și ultima crimă relatată de Biblie. Fratricidul lui Abel, prin acțiunea lui Cain, apare în Cartea Genezei (Gen 4,8), prima carte a Scripturii, iar asasinarea lui Zaharia, prin mâinile regelui Ioas, în a doua carte a Cronicilor (2 Cron 24,20-21), ultima din Biblia ebraică. Isus le aruncă în față cărturarilor și fariseilor, adoratori fanatici ai Scripturii, că tocmai aceasta, de la prima carte până la ultima, atestă că ei au fost întotdeauna asasini.
Ceea ce poate fi deconcertant este faptul că nu criminalii sunt cei care comit uciderea pentru a-i aduce cult lui Dumnezeu, ci persoanele pline de devotament, nu delincvenții, ci persoanele profund religioase. Furoarea religioasă care îi animă nu-i face să vadă nicio contradicție în comportamentul lor, pentru că violența, atunci când este exercitată în numele lui Dumnezeu, scutește de examinări sau scrupule de conștiință, și este justificată și chiar sublimată în rugăciune: „Laudele lui Dumnezeu în gura lor și sabia cu două tăișuri în mâinile lor” (Ps 149,6). Cu gurile lor îl lăudă pe Domnul, iar cu săbiile ucid făpturile sale, și ajung să-i proclame fericiți pe autorii masacrelor: „Fiică a Babilonului devastator, fericit cel care îți va întoarce răul pe care ni l-ai făcut! Fericit cel care-ți va smulge pruncii și-i va zdrobi de piatră” (Ps 137,9).
Într-adevăr, niciodată cineva nu ucide cu atâta entuziasm ca atunci când ucide în numele lui Dumnezeu, pentru că apărătorii sârguincioși ai adevărului se simt învestiți cu un mandat divin, care îi scutește de a-și pune întrebări cu privire la consecințele gestului lor, iar ceea ce în ochii lumii nu este nimic mai mult decât o nedreptate, o crimă, pentru cei care o săvârșesc este supunere față de voința divină. Persoane atât de credincioase și supuse oricăror norme religioase, scrupuloase și pline de râvnă în privința regulilor și a devoțiunilor, pot fi apoi dure și nemiloase în persecutarea celor pe care îi consideră că nu-și trăiesc în mod corespunzător crezul lor. Iar pentru a-i lovi pe păcătoși și pe eretici, pe apostați și pe necredincioși, orice formă de violență devine legitimă, de la cea morală, prin marginalizare și calomniere, defăimare și delațiune, până la cea fizică, sufocând libertatea sau chiar, acolo unde este posibil, suprimând viața.
Pentru Isus, o instituție religioasă care să accepte drept cult adus lui Dumnezeu suferința și moartea omului, nu este nimic mai mult decât o asociație atee și criminală, ai cărei adepți nu sunt decât asasini („Voi îl aveți ca tată pe diavol și vreți să împliniți dorințele tatălui vostru. El era un ucigaș de la început”, In 8,44). Isus declară că oricine ucide crezând că îi aduce cult lui Dumnezeu (In 16,2), dovedește de fapt că el nu-l cunoaște („Și vor face acestea pentru că nu l-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe mine”, In 16,3). Cei care folosesc violența în numele lui Dumnezeu o fac pentru că nu-l cunosc pe Tatăl, chiar dacă se prezintă ca apărători îndârjiți ai onoarei sale. Cei care îl cunosc pe Tatăl nu vor fi niciodată persecutori, ci persecutați („Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta și pe voi”, In 15,20). Tatăl lui Isus nu este neutral. Între cei care persecută, chiar dacă pretind că fac acest lucru în numele lui Dumnezeu, și cei care sunt persecutați, Domnul stă întotdeauna de partea celor persecutați, transformând suferința cauzată de persecuție într-o fericire, supremă expresie a fericirii: „Fericiți cei persecutați din cauza dreptății, pentru că a lor este împărăția cerurilor” (Mt 5,10). Prin urmare, este evident că zelul pentru respectarea îndrumărilor textelor socotite sacre și, de aceea, considerate imutabile, nu este suficient pentru înțelegerea lor dreaptă, așa cum reiese din învățătura și viața lui Isus Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Pentru Domnul nu este suficient ca un text să fie considerat sacru, este necesar și ca omul să fie considerat astfel. Din acest motiv, ori de câte ori Isus s-a aflat în fața alegerii de a respecta Legea divină sau de a face binele concret al omului, el nu a ezitat niciodată, a ales întotdeauna binele omului, sănătatea sa înainte de respectarea poruncii (Mc 3,1-6; In 5,1-18). Făcând binele omului, suntem întotdeauna siguri că facem și binele lui Dumnezeu. De prea multe ori, pentru binele lui Dumnezeu, i-am făcut și îi facem pe oameni să sufere.
Pr. Alberto Maggi, 04/05/2020
AUTORUL – Alberto Maggi, frate din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma, și la École Biblique et Archéologique Française din Ierusalim. Fondator al Centrului de Studii Biblice «Giovanni Vannucci» din Montefano (Macerata), se ocupă cu difuzarea sfintelor scripturi interpretându-le întotdeauna în serviciul dreptății și niciodată al puterii.
Părintele a publicat diferite cărți, printre care: Chi non muore si rivede – Il mio viaggio di fede e allegria tra il dolore e la vita (Cei care nu mor se va revedea – Călătoria mea de credință și bucurie între suferință și viață); Roba da preti (Chestii de-ale preoților); Nostra Signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor); Come leggere il Vangelo (e non perdere la fede) (Cum să citim Evanghelia (și să nu ne pierdem credința); Parabole come pietre (Parabole ca pietrele); La follia di Dio (Nebunia lui Dumnezeu); Versetti pericolosi (Versete periculoase); L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții); Di questi tempi (În aceste vremuri) și Due in condotta (Doi la purtare).
Sursa: ilLibraio.it
Aici toate articolele scrise de Alberto Maggi pentru ilLibraio.it.
