Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi

Coborârea Duhului Sfânt (Rusaliile) – 31 mai 2020

Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi. Primiți Duh Sfânt – Comentariu la evanghelie de pr. Alberto Maggi, OSM

Noua relație pe care Isus a instaurat-o între oameni și Dumnezeu avea nevoie de o nouă alianță. De aceea, în Faptele Apostolilor, Luca prezintă episodul Rusaliilor. Rusaliile erau ziua în care comunitatea iudaică sărbătorea darul legii. Ei bine, în timp ce evreii sărbătoresc darul legii, asupra comunității discipolilor lui Isus coboară, vine pe neașteptate Duhul Sfânt. Odată cu Isus nu mai există o lege exterioară omului de respectat, ci de îmbrățișat o forță interioară care descătușează energiile iubirii. Acesta este darul Duhului Sfânt.

Ceilalți evangheliști au și ei Rusaliile lor, deși povestite într-un mod diferit. De exemplu, Ioan are micile Rusalii în momentul morții, când Isus și-a dat Duhul, iar apoi în pasajul pe care îl examinăm acum, capitolul 20, versetele 19-23. Să-l citim.

În seara acelei zile… Este ziua învierii lui Isus. Prima a săptămânii, pe când ușile locului unde se aflau discipolii de frica Iudeilor erau încuiate… Mandatul de arestare nu era numai pentru Isus, nu numai Isus era periculos, ci și doctrina lui era periculoasă. De aceea, când Isus se află în fața marelui preot, acesta nu îl întreabă nimic despre el, ci îl întreabă două lucruri: despre discipoli și despre doctrină. Așadar, de teamă să nu aibă același sfârșit ca și Isus, s-au închis în spatele ușilor blocate.

A venit Isus, a stat în mijloc. Este important acest indiciu pe care ni-l dă evanghelistul: când Isus cel înviat se arată discipolilor săi, el se pune în mijloc. Isus nu se pune în față, astfel încât persoanele care sunt mai aproape de el să fie cele mai apropiate, nici nu se pune sus, ci se pune în mijloc. Acest lucru înseamnă că toți cei care sunt în jurul lui, au cu toții aceeași relație cu el, nu cineva mai mult, altcineva mai puțin, cineva înainte și altcineva după.

Și le-a zis: „Pace vouă!”. Aceasta nu este o urare, Isus nu spune: „Pacea să fie cu voi!”, ci este un dar. Pacea – știm că termenul ebraic este „shalom” – indică tot ceea ce contribuie la fericirea oamenilor. Dar apoi Isus arată motivul acestui dar. Zicând aceasta – deci după ce a spus „pace” –, le-a arătat mâinile și coasta. Mâinile și coasta poartă semnele pătimirii. Tocmai Isus a fost cel care, în momentul prinderii sale, spusese: „Dacă mă căutați pe mine, lăsați-i pe aceștia să plece”. El este păstorul care își dă viața pentru oile sale, iar acest lucru nu îl face într-un episod izolat, ci întotdeauna. Isus, în comunitate, este cel care îi apără pe ai săi.

În acest punct, discipolii, pe care evanghelistul îi descrisese ca având frică de Iudei – amintesc că, prin „Iudei”, în Evanghelia după Ioan nu se înțelege niciodată poporul, ci întotdeauna autoritatea, conducătorii religioși –, trec de la teamă la bucuria de a-l vedea pe Domnul. Isus le-a zis din nou: „Pace vouă!”. Isus repetă din nou acest dar al păcii – termenul „pace” va fi repetat în acest capitol de trei ori –, dar de această dată acest dar al păcii este pentru a merge să-l împărtășească. De fapt, Isus adaugă: Așa cum Tatăl m-a trimis pe mine… Tatăl l-a trimis pe Isus ca să manifeste în mod vizibil iubirea sa. Și care este iubirea lui Dumnezeu? O iubire generoasă care se pune în slujba celorlalți, care a fost manifestată de Isus în episodul spălării picioarelor. Așa cum Tatăl m-a trimis pe mine, așa vă trimit și eu pe voi. Sarcina credincioșilor, sarcina comunității creștine nu este să meargă să propună sau, mai rău, să impună doctrine, ci comunicări de iubire: așa cum Tatăl l-a trimis pe Fiul să manifeste iubirea sa, așa și comunitatea trebuie să fie martora vizibilă a unei iubiri generoase care se pune în serviciul altora.

Spunând aceasta… Expresia „spunând aceasta” de mai înainte se referea la darul păcii, justificat prin semnele pătimirii sale, acum expresia „spunând aceasta”, acest al doilea dar al păcii, a suflat… De ce acest verb, „a sufla”? Evanghelistul îl ia din cartea Genezei, din episodul creației, când Dumnezeu, Creatorul, a suflat în nările primului om și l-a făcut o ființă vie. Și le-a zis: „Primiți Duh Sfânt”, exact Duh Sfânt, fără articol. Isus spusese că el dă Duhul fără măsură. Darul Duhului este total, depinde de persoană cât de mult poate primi sau nu, dar în orice caz acesta este darul în plinătatea lui, darul Duhului, forța divină, care se numește „Sfânt” nu numai datorită calității sale, ci datorită activității sale, care poate să-i separe pe cei care îl primesc de sfera răului.

Cărora le veți ierta – literalmente „grația, șterge” – păcatele… Termenul „păcat” folosit de evanghelist nu indică  vinovăția persoanei, ci, în Evanghelii, acest termen indică întotdeauna trecutul nedrept al individului. Cărora le veți șterge păcatele, le vor fi șterse; cărora nu le veți șterge, nu le vor fi șterse. Ce vrea să ne spună Isus cu această expresie? Isus nu dă o putere unora, ci o responsabilitate întregii comunități creștine: comunitatea creștină trebuie să fie ca o lumină care își extinde raza de acțiune a iubirii sale. Cei care trăiesc în sfera păcatului, a nedreptății și văd această lumină, se simt atrași de ea, au întregul lor trecut, oricare ar fi acesta, complet șters. Cei care, în schimb, deși văd strălucind lumina, se retrag și mai mult în întuneric – Isus spusese că „oricine face răul urăște lumina” –, rămân sub mantia păcatului. Deci, mandatul lui Isus nu este de a-i judeca pe oameni, ci de a oferi fiecărui individ o propunere de plinătate a vieții.

Pr. Alberto Maggi

Traducere realizată după transcrierea (nerevizuită de autor) de pe înregistrarea video.

Sursa: Centro Studi Biblici