Un an oribil pentru laicitatea din Italia

Anul 2021 este annus horribilis pentru laicitatea din Italia

De la „Nota” împotriva proiectului de lege Zan până la neînființarea unei comisii de investigare a infracțiunilor sexuale comise de cler.

Pentru laicitate, în țara noastră anul 2021 a fost un alt an negru, marcat mai ales de două evenimente, ambele referitoare la Biserica Catolică și relația acesteia cu statul și cetățenii italieni.

Primul dintre aceste evenimente a constat în decizia clamoroasă a Sfântului Scaun de a trimite Ambasadei Italiei din Vatican, în iunie 2021, o „Notă verbală” cu privire la proiectul de lege Zan, proiectul de lege privind homofobia și transfobia discutat în Parlament la acel moment. Potrivit autorităților Vaticanului, proiectul de lege ar fi reprezentat o încălcare a Concordatului, din moment ce ar fi atentat în mod grav la libertățile și drepturile recunoscute de aceasta din urmă Bisericii Catolice, în special cele de exprimare și manifestare a propriei gândiri. Cu alte cuvinte, liderii instituției religioase se temeau că odată cu aprobarea proiectului de lege Zan ar fi devenit mai riscant pentru catolici să-și exprime ideile și opiniile evident homofobe, în ciuda faptului că articolul 4 din același proiect de lege precizase că „în sensul prezentei legi, nu se aduce atingere liberei exprimări a convingerilor sau opiniilor, precum și conduitelor legitime atribuite pluralismului de idei sau libertății de alegere, cu condiția ca acestea să nu corespundă determinării pericolului concret al săvârșirii unor fapte discriminatorii sau violente”.

La nivel de tactici politice, putem spune că o intervenție atât de radicală și fără precedent asupra unei dispoziții încă aflate în discuție la Camere a fost probabil decisă din cauza slăbiciunii percepute a statului și a partidelor politice italiene. În multe alte țări ale lumii, un gest similar, o invazie similară evidentă în afacerile unui stat formal suveran, ar fi provocat o reacție diplomatică și politică imediată și dură. În Italia acest lucru nu s-a întâmplat. În momentul în care au conceput mișcarea diplomatică fără precedent, ierarhii au crezut, pe de o parte, că puterea și reputația de care se bucură organizația și liderul lor, pontiful roman, pe lângă clasa politică din țara noastră i-ar fi pus la adăpost de orice consecință negativă a gestului lor și, pe de altă parte, că sistemul politic italian devenise atât de slab și de dezorientat încât un brânci viguros ca cel provocat de Notă ar fi fost suficient pentru a îngropa în mod definitiv măsura legislativă, evitând astfel orice necaz în viitor.

Aș spune că cel al ierarhilor, care nu și-au pierdut extraordinarul fler politic, s-a dovedit a fi un raționament pe deplin câștigător. Proiectul de lege, deja nesigur din cauza oscilației renzienilor spre dreapta, din acele zile de iunie a pornit spre un final trist și rapid, ratificat câteva luni mai târziu. Vibranta indignare a presei laice față de invazia Vaticanului a durat vreo două zile și a făcut imediat loc revenirii cu mare pompă a adorației permanente și universale a pontifului ca ghid moral al lumii și a Vaticanului ca principală agenție civilă și socială mondială. Italia s-a confirmat din nou drept țara cea mai clericală din Europa, cea mai înclinată spre dorințele ierarhiilor și cea mai sensibilă la umorile lor, chiar și atunci când acestea contrastează cu cele ale populației suverane, ale alegătorilor, care în schimb (au confirmat sondajele IPSOS), cu o largă majoritate, își exprimau susținerea pentru aprobarea proiectului de lege.

Acestea fiind spuse, întrebarea principală (și despre care nu se discută niciodată) este următoarea: din ce motiv Biserica Catolică continuă să acorde atât de multă importanță discriminării homosexualilor? Din ce rațiuni este atât de vital pentru ierarhii catolici să poată cenzura comportamentul lor? În definitiv, Biserica și-a schimbat judecata cu privire la multe probleme de-a lungul timpului (de exemplu cu privire la democrație sau la pedeapsa cu moartea); de ce nu poate atenua condamnarea homosexualității ca fiind un comportament „intrinsec dezordonat” și în mod firesc păcătos?

Sunt convins că cenzura homosexualității nu este doar una dintre numeroasele valori pe care Biserica secolului al XXI le-a moștenit din trecutul său premodern. Condamnarea gay-lor este, dimpotrivă, fundamentul esențial pe care se sprijină întregul edificiu instituțional al catolicismului. Și acest lucru dintr-un motiv specific care ține de supraviețuirea însăși a instituției: recrutarea și statutul clerului.

Mulți preoți și seminariști catolici sunt homosexuali și mulți dintre ei au trăit descoperirea orientării lor sexuale cu mare disconfort în tinerețe. Printre motivele care i-au determinat să intre în rândurile clerului s-a numărat și speranța naivă de a putea pune „problema” între paranteze, de a putea evita să aibă de-a face cu o viață sexuală activă grație instituției celibatului sau cel puțin de a putea reduce la tăcere toate deducțiile și suspiciunile despre propriile preferințe sexuale, presiunile de a se căsători, de a „întemeia o familie” și așa mai departe. De fapt, purtarea reverendei le permite și astăzi celor care o poartă să fie identificați drept „caști” și deci plasați deasupra pasiunilor și pornirilor sufletești care aprind toate ființele umane, la orice latitudine. Bineînțeles că cea a castității este o haină purtată, cu convingere și pricepere, doar în public. În privat, preoții se comportă ca restul oamenilor (dintre care fac parte integrantă): doresc, se îndrăgostesc, se împerechează, se iau și se lasă. Pentru Biserică esențial este doar ceea ce apare pe scenă, recitarea publică a castității, premisă și arhitravă a celibatului și a împărțirii lumii în două caste: cea (inferioară) a poporului și cea (superioară) a clericilor.

Din această perspectivă, într-o societate homofobă preoții homosexuali sunt funcționari ideali pentru instituție: sunt recunoscători Bisericii pentru că i-a primit și protejat, nu pun la îndoială celibatul pentru că nu pot avea o viață afectivă la lumina soarelui, sunt obișnuiți încă din copilărie, pentru a evita stigmatizarea împotriva lor, să-și țină ascunsă identitatea lor sexuală. Lumea impregnată de homofobie a societăților tradiționale este și o lume în care preoții gay nu ar ști încotro să meargă dacă ar părăsi Biserica făcând coming out și este și o lume în care represiunea și discriminarea homosexualității sunt adânc înrădăcinate în toate interstițiile societății și în special în viața de familie, generând astfel mai ușor acele sentimente de rușine și inadecvare care îi împing pe mulți dintre tinerii homosexuali care se nasc în acele medii să întreprindă o carieră clericală. Ca să spun printr-o glumă, un băiat homosexual care are o mamă super-catolică și homofobă care îi repetă în fiecare zi că, dacă ar descoperi că are un fiu gay, își va tăia venele, ar putea fi tentat să îmbrace reverenda chiar și pentru a nu o face să sufere sau poate chiar pentru a o face să creadă că ea va fi, cu binecuvântarea episcopului, singura persoană cu adevărat importantă din viața lui.

Dar dacă valorile sociale se schimbă și homosexualitatea explicită devine o opțiune ca oricare alta, dacă gay-lor li se recunoaște dreptul deplin de a avea o viață afectivă și de a nu-și ascunde relațiile amoroase, întregul sistem instituțional centrat pe castitate și ipocrizie dispare în mod clamoros, seminariile se golesc, casta clericală se împuținează înfricoșător.

Pentru toate aceste motive, nevoia de a pune o frână luptei împotriva homofobiei este cu adevărat o „problemă de stat” pentru Biserica Catolică, care autorizează convocarea de mari adunări naționale în masă, așa cum s-a întâmplat în cazul Zilei Familiei împotriva proiectului de lege Cirinnà, sau emiterea unei „note diplomatice” precum cea din iunie anul curent. Pe scurt, aversiunea față de homosexuali este în întregime politică pentru Biserica Catolică. Morala și doctrina au puțin de-a face, cu atât mai mult cu cât intransigenței împotriva drepturilor gay-lor îi corespunde o dorință de a asculta, o deschidere plină de milostivire, chiar și o oarecare formă de „dulceață” umană față de ei, cea pe care pontiful a exprimat-o foarte bine în multe dintre declarațiile sale. Eu cred că acestea din urmă sunt atitudini sincere, poate și manifestări ale sentimentului de vinovăție pe care Biserica îl simte din cauza numeroaselor suferințe pe care le-a provocat și continuă să le provoace gay-lor, mai ales celor catolici. Ca și cum ar vrea să le spună: „Ne pare rău că trebuie să suferiți din cauza noastră, nu ați greșit cu nimic, dar a vă nega drepturile și a vă ține la marginea spațiului public este pentru noi o chestiune de supraviețuire. Încercați să ne înțelegeți!”.

Al doilea eveniment al anului pe frontul relațiilor dintre statul italian și Biserică este de fapt un non-eveniment și constă în neînființarea unei comisii de investigare a crimelor sexuale comise de clerul catolic.

Pe acest teren, Italia este de acum dramatic izolată de restul lumii: am rămas de fapt, cred că împreună cu Spania, singura mare țară europeană și occidentală catolică care nu a înființat un astfel de organism. Toți ceilalți au făcut-o: germanii, americanii, irlandezii și în cele din urmă, după cum am văzut în ultimele luni, chiar și francezii. Uneori, inițiativa înființării unei comisii de anchetă pe această temă a fost luată de organele publice, de cele mai multe ori a fost luată chiar de Biserica Catolică, cu dorința de a face lumină deplină asupra crimelor sexuale comise de funcționarii săi în trecut. În orice caz, aceste comisii erau formate din experți calificați științific, lăsați liberi să acționeze într-un mod total independent de îndemnurile instituțiilor care i-au desemnat. Scopul activității comisiilor este nu numai acela de a culege date în mod sistematic și de a obține în acest sens colaborarea diecezelor care trebuie să fie disponibile să predea numeroasele dosare aflate în dulapurile lor, ci și acela de a solicita descoperirea de noi cazuri și de a asculta victimele. Abuzurile sexuale, ne spun psihologii, generează, în mulți dintre cei care le-au suferit, rușine și un sentiment de vinovăție și murdărie foarte greu de șters. Existența unei comisii care, în mod sistematic și oferind toate garanțiile posibile de confidențialitate, solicită mărturiile celor abuzați favorizează foarte mult decizia multora de a-și povesti propria istorie, de a sparge zidul de tăcere sub care a fost îngropată scoțând la iveală un trecut de suferințe și traume. Foarte rar mărturiile abuzurilor se transformă în plângeri penale, dat fiind că timpul scurs de la săvârșirea abuzurilor depășește de foarte multe ori timpul suficient pentru a genera prescripția infracțiunii. Avantajele care decurg din acțiunea acestor comisii sunt totuși gigantice, privesc în mod direct existența victimelor (care pot fi îndreptate fructuos spre un parcurs terapeutic) şi a celor dragi ai lor, constituie un act de dreptate şi mai presus de toate confirmă în mod evident voința Bisericii sau a Statului (în funcție de cine a luat inițiativa) de a repara nedreptățile suferite de atât de multe persoane și de a preveni continuarea săvârșirii unor infracțiuni similare în viitor. Prin înființarea unei comisii de investigare a crimelor sexuale ale clerului, instituția religioasă (sau cea de stat) arată că dorește să aibă grijă, chiar și prin despăgubiri materiale, de totalitatea cetățeniilor unui stat, de numărul mare de persoane care frecventează casele parohiale și parohiile și care au suferit în trecut violențe și abuzuri din partea preoților.

Sunt convins că Biserica Catolică și-ar face bine dacă ar decide să înființeze o comisie pentru aceste crime. Ar da senzația de a dori în sfârșit să le înfrunte, într-un elan de purificare interioară, în mod direct și fără pretenții, de a dori cu adevărat să o rupă cu trecutul, de a asculta în mod autentic suferințele și dramele atâtor persoane. Dacă ar porni pe acest drum, dacă ar însărcina o echipă de cercetători să facă, prin metode științifice, o analiză riguroasă a fenomenului, Biserica ar pune și o stavilă tratamentului superficial, scandalos și reacționar la care o supune o mare parte a presei. Este evident că ar exista unele costuri mari, pe lângă cele economice, de plătit și că acestea ar consta, pe de o parte, în admiterea implicită a pericolului social ridicat al multor „funcționari ai lui Dumnezeu”, iar pe de altă parte, în obligația pentru Biserică de a se supune indicațiilor și sugestiilor pe care fiecare comisie le oferă la finalul lucrării sale și deci de a accepta că cineva din afara ierarhiei poate indica acesteia din urmă calea cea mai bună de a se reforma prin distanțarea de trecut. Într-o organizație autocratică obișnuită să se gândească la sine ca autosuficientă și care își este de ajuns sieși ar fi un pas uriaș, asemănător cu cel care a determinat unele națiuni moderne să recunoască faptul că nașterea lor a avut ca premisă exterminarea nejustificată a întregi popoare indigene care trăiau anterior pașnic pe acele teritorii.

Dacă Biserica nu se dovedește capabilă să facă acest pas, ar trebui să-i urmeze Parlamentul italian, care ar putea înființa o comisie de anchetă pe aceste teme, recunoscând marea lor relevanță politică, socială și morală și arătând că știe să se ocupe de durerea suferită pe nedrept de mulți dintre cetățenii săi în trecutul îndepărtat ca și în cel recent. Calitatea vieții democratice și încrederea pe care cetățenii o pun în instituțiile republicane și în autonomia lor sacrosantă ar beneficia mult în urma acestui demers.

Marco Marzano, 27 decembrie 2021

Sursa: MicroMega