Actualitate

Aniversarea instituirii Sinodului Episcopilor

by Anton Ivanov · Published 08/10/2021 · Updated 25/11/2023

Comemorarea celor 50 de ani de la instituirea Sinodului Episcopilor

Discursul Sfântului Părinte Francisc

Aula „Paul al VI-lea”
Sâmbătă, 17 octombrie 2015

Preafericiți, Eminențe, Excelențe, frați și surori,

În timp ce este în plină desfășurare Adunarea Generală Ordinară, a comemora a cincizecea aniversare a instituirii Sinodului Episcopilor este pentru noi toți motiv de bucurie, de laudă și de mulțumire adusă Domnului. De la Conciliul al II-lea din Vatican până la actuala Adunare, am experimentat în mod mereu mai intens necesitatea și frumusețea de „a merge împreună”.

În această fericită circumstanță doresc să adresez un salut cordial Eminenței Sale cardinalul Lorenzo Baldisseri, secretar general, cu subsecretarul Excelența Sa monseniorul Fabio Fabene, oficialii, consultanții și ceilalți colaboratori de la Secretariatul General al Sinodului Episcopilor, cei ascunși, care fac munca de fiecare zi până seara târziu. Împreună cu ei, salut pe părinții sinodali, și le mulțumesc pentru prezența lor, și pe ceilalți participanți la Adunarea în desfășurare, precum și pe toți cei prezenți în această Aulă.

În acest moment vrem să-i amintim și pe cei care, în cursul celor cincizeci de ani, au lucrat în slujba Sinodului, începând de la secretarii generali care s-au succedat: cardinalii Władysław Rubin, Jozef Tomko, Jan Pieter Schotte și arhiepiscopul Nikola Eterović. Profit de această ocazie pentru a exprima din inimă recunoștința mea celor care, vii sau răposați, au contribuit printr-o angajare generoasă și competentă la desfășurarea activității sinodale.

Încă de la începutul slujirii mele ca Episcop de Roma am intenționat să valorizez Sinodul, care constituie una dintre moștenirile cele mai prețioase ale ultimei adunări conciliare¹. Pentru fericitul Paul al VI-lea, Sinodul Episcopilor trebuia să repropună imaginea Conciliului ecumenic și să-i reflecte spiritul și metoda². Același Pontif prospecta că organismul sinodal „cu trecerea timpului va putea să fie perfecționat mai mult”³. Cuvintele sale le repeta, douăzeci de ani mai târziu, sfântul Ioan Paul al II-lea, atunci când afirma că „probabil acest instrument va putea să mai fie îmbunătățit. Probabil responsabilitatea pastorală colegială poate să se exprime în Sinod în mod și mai deplin”⁴. În fine, în 2006, Benedict al XVI-lea aproba câteva variațiuni la Ordo Synodi Episcoporum, și în lumina dispozițiilor din Codul de Drept Canonic și din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, promulgate între timp⁵.

Trebuie să continuăm pe acest drum. Lumea în care trăim și pe care suntem chemați s-o iubim și s-o slujim și în contradicțiile sale, cere din partea Bisericii potențarea sinergiilor în toate domeniile misiunii sale. Exact drumul sinodalității este drumul pe care Dumnezeu îl așteaptă de la Biserica din al treilea mileniu.

Ceea ce Domnul ne cere, într-un anumit sens, este deja conținut în întregime în cuvântul „Sinod”. A merge împreună – laici, păstori, Episcop de Roma – este un concept ușor de exprimat în cuvinte, dar nu așa de ușor de pus în practică.

După ce a reafirmat că poporul lui Dumnezeu este constituit din toți botezații chemați „să formeze o locuință spirituală și o preoție sfântă”⁶, Conciliul al II-lea din Vatican proclamă că „totalitatea credincioșilor, având ungerea care vine de la Cel Sfânt (cf. 1In 2, 20 și 27), nu se poate înșela în credință și își manifestă această prerogativă prin simțământul supranatural al credinței întregului popor atunci când «de la episcopi și până la ultimii credincioși laici» își exprimă consensul universal în materie de credință și moravuri”⁷. Acel vestit infailibil „in credendo”.

În exortația apostolică Evangelii Gaudium am subliniat cum „poporul lui Dumnezeu este sfânt în virtutea acestei ungeri care îl face infailibil «in credendo»”⁸, adăugând că „fiecare botezat, oricare ar fi funcția sa în Biserică și gradul de instruire al credinței sale, este un subiect activ de evanghelizare și ar fi inadecvat să ne gândim la o schemă de evanghelizare dusă înainte de actori calificați în care restul poporului credincios ar fi numai receptor al acțiunilor lor”⁹. Sensus fidei împiedică să se separe în mod rigid între Ecclesia docens și Ecclesia discens, de vreme ce și turma posedă un propriu „fler” pentru a discerne noile drumuri pe care Domnul le deschide Bisericii¹⁰.

Aceasta a fost convingerea care m-a condus atunci când am dorit ca poporul lui Dumnezeu să fie consultat în pregătirea dublei întâlniri sinodale despre familie, așa cum se face și s-a făcut de obicei cu fiecare „Lineamenta”. Desigur, o consultare de acest gen în niciun mod n-ar putea să fie suficientă pentru a asculta sensus fidei. Dar cum ar fi fost posibil să se vorbească despre familie fără a interpela familiile, ascultând bucuriile lor și speranțele lor, durerile lor și neliniștile lor¹¹? Prin răspunsurile la cele două chestionare trimise Bisericilor particulare, am avut posibilitatea de a asculta măcar unele dintre ele în jurul chestiunilor care le ating de aproape și asupra cărora au atâtea de spus.

O Biserică sinodală este o Biserică a ascultării, conștientizând că a asculta „este mai mult decât a auzi”¹². Este o ascultare reciprocă în care fiecare are ceva de învățat. Poporul credincios, colegiul episcopal, Episcopul de Roma: unul în ascultarea celorlalți; și toți în ascultarea Duhului Sfânt, „Duhul adevărului” (In 14, 17), pentru a cunoaște ceea ce El le „spune Bisericilor” (Ap 2,7).

Sinodul Episcopilor este punctul de convergență al acestui dinamism de ascultare condus la toate nivelurile vieții Bisericii. Drumul sinodal începe ascultând poporul, care „este părtaș și el la funcția profetică a lui Cristos”¹³, conform unui principiu drag Bisericii din primul mileniu: „Quod omnes tangit ab omnibus tractari debet”. Drumul Sinodului continuă ascultându-i pe păstori. Prin părinții sinodali, episcopii acționează ca autentici păzitori, interpreți și martori ai credinței întregii Biserici, credință pe care trebuie să știe s-o distingă atent de fluxurile adesea schimbătoare ale opiniei publice. În ajunul Sinodului de anul trecut afirmam: „De la Duhul Sfânt pentru părinții sinodali să cerem, înainte de toate, darul ascultării: ascultarea față de Dumnezeu, până la a auzi cu El strigătul poporului; ascultarea față de popor, până la a respira în această ascultare față de popor voința la care Dumnezeu ne cheamă”¹⁴. În fine, drumul sinodal culmină în ascultarea față de Episcopul Romei, chemat să se pronunțe ca „păstor și învățător al tuturor creștinilor”¹⁵: nu pornind de la convingerile sale personale, ci ca martor suprem al fides totius Ecclesiae, „garant al ascultării și al conformității Bisericii cu voința lui Dumnezeu, cu Evanghelia lui Cristos și cu Tradiția Bisericii”¹⁶.

Faptul că Sinodul acționează mereu cum Petro et sub Petro – deci nu numai cum Petro, ci și sub Petro – nu este o limitare a libertății, ci o garanție a unității. De fapt, Papa este, prin voința Domnului, „principiul și fundamentul perpetuu și vizibil al unității atât a episcopilor, cât și a mulțimii credincioșilor”¹⁷. Cu asta se leagă conceptul de „hierarchica communio”, folosit de Conciliul al II-lea din Vatican: episcopii sunt uniți cu Episcopul de Roma prin legătura comuniunii episcopale (cum Petro) și sunt în același timp supuși ierarhic lui în calitate de Cap al colegiului (sub Petro)¹⁸.

Sinodalitatea, ca dimensiune constitutivă a Bisericii, ne oferă cadrul interpretativ cel mai adecvat pentru a înțelege însăși slujirea ierarhică. Dacă înțelegem că, așa cum spune sfântul Ioan Gură de Aur, „Biserica și Sinodul sunt sinonime”¹⁹ – pentru că Biserica nu este altceva decât „mersul împreună” al turmei lui Dumnezeu pe cărările istoriei în întâmpinarea lui Cristos Domnul – înțelegem și că în interiorul său nimeni nu poate fi „ridicat” mai presus de alții. Dimpotrivă, în Biserică este necesar ca cineva „să se înjosească” pentru a se pune în slujba fraților de-a lungul drumului.

Isus a constituit Biserica punând în vârful ei Colegiul apostolic, în care apostolul Petru este „stânca” (cf. Mt 16, 18), cel care trebuie „să-i întărească” pe frați în credință (cf. Lc 22, 32). Dar în această Biserică, precum într-o piramidă răsturnată, vârful se află sub bază. Pentru aceasta, cei care exercită autoritatea se numesc „slujitori [miniștri]”: pentru că, după semnificația originară a cuvântului, sunt cei mai mici dintre toți. Tocmai slujind poporul lui Dumnezeu fiecare episcop devine, pentru porțiunea turmei încredințată lui, vicarius Christi²⁰, vicar al acelui Isus care la ultima cină s-a aplecat să spele picioarele apostolilor (cf. In 13, 1-15). Și, într-un asemenea orizont, însuși Succesorul lui Petru nu este altceva decât servus servorum Dei²¹.

Să nu uităm asta niciodată! Pentru discipolii lui Isus, ieri, astăzi și întotdeauna, unica autoritate este autoritatea slujirii, unica putere este puterea crucii, conform cuvintelor Învățătorului: „Voi știți că conducătorii națiunilor domină asupra lor și stăpânii îi asupresc. Între voi să nu fie așa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi, să fie slujitorul vostru și cine vrea să fie primul între voi, să fie sclavul vostru” (Mt 20,25-27). Între voi să nu fie așa: în această expresie atingem însăși inima misterului Bisericii – „între voi să nu fie așa” – și primim lumina necesară pentru a înțelege slujirea ierarhică.

Într-o Biserică sinodală, Sinodul Episcopilor este numai manifestarea cea mai evidentă a unui dinamism de comuniune care inspiră toate deciziile ecleziale.

Primul nivel de exercitare a sinodalității se realizează în Bisericile particulare. După ce a amintit de nobila instituție a Sinodului diecezan, în care preoții și laicii sunt chemați să colaboreze cu episcopul pentru binele întregii comunități ecleziale²², Codul de Drept Canonic dedică spațiu amplu celor pe care obișnuim să le numim „organismele de comuniune” ale Bisericii particulare: consiliul prezbiteral, colegiul consultanților, capitulul canonicilor și consiliul pastoral²³. Numai în măsura în care aceste organisme rămân legate cu „josul” și pornesc de la oameni, de la problemele de fiecare zi, poate începe să ia formă o Biserică sinodală: aceste instrumente, care uneori înaintează cu oboseală, trebuie să fie valorizate ca ocazie de ascultare și împărtășire.

Al doilea nivel este cel al provinciilor și regiunilor ecleziastice, al conciliilor particulare și în mod special al conferințelor episcopale²⁴. Trebuie să reflectăm pentru a realiza și mai mult, prin aceste organisme, instanțele intermediare ale colegialității, eventual integrând și actualizând unele aspecte din vechea orânduire ecleziastică. Dorința Conciliului ca aceste organisme să poată contribui la creșterea spiritului colegialității episcopale încă nu s-a realizat pe deplin. Suntem la jumătatea drumului, la o parte a drumului. Într-o Biserică sinodală, după cum am afirmat deja, „nu este oportun ca Papa să înlocuiască Episcopatele locale în discernământul tuturor problematicilor care se prospectează în teritoriile lor. În acest sens, simt necesitatea de a continua într-o salutară «descentralizare»”²⁵.

Ultimul nivel este cel al Bisericii universale. Aici Sinodul Episcopilor, reprezentând episcopatul catolic, devine expresie a colegialității episcopale în interiorul unei Biserici în întregime sinodale²⁶. Două cuvinte diferite: „colegialitate episcopală” și „Biserică în întregime sinodală”. Acesta manifestă collegialitas affectiva, care poate să devină în unele circumstanțe și „efectivă”, adică unindu-i pe episcopi între ei și cu Papa în grija față de poporul lui Dumnezeu²⁷.

Angajarea de a edifica o Biserică sinodală – misiune la care toți suntem chemați, fiecare în rolul pe care i-l încredințează Domnul – este plină de implicații ecumenice. Pentru acest motiv, vorbind unei delegații a patriarhiei de Constantinopol, am reafirmat recent convingerea că „examinarea atentă a modului în care se articulează în viața Bisericii principiul sinodalității și slujirea celui care prezidează, va oferi o contribuție semnificativă la progresul relațiilor dintre Bisericile noastre”²⁸.

Sunt convins că, într-o Biserică sinodală, și exercitarea primatului petrin va putea primi lumină mai mare. Papa nu stă, singur, deasupra Bisericii; ci înăuntrul ei ca botezat între botezați și înăuntrul colegiului episcopal ca episcop între episcopi, chemat în același timp – ca Succesor al apostolului Petru – să conducă Biserica Romei care prezidează în iubire toate Bisericile²⁹.

În timp ce reafirm necesitatea și urgența de a ne gândi la „o convertire a papalității”³⁰, cu plăcere repet cuvintele predecesorului meu Papa Ioan Paul al II-lea: „Ca Episcop al Romei știu bine […] că comuniunea deplină și vizibilă a tuturor comunităților, în care în virtutea fidelității lui Dumnezeu locuiește Duhul său, este dorința arzătoare a lui Cristos. Sunt convins că am în această privință o responsabilitate deosebită, mai ales constatând aspirația ecumenică a celei mai mari părți a comunităților creștine și ascultând cererea care îmi este adresată de a găsi o formă de exercitare a primatului care, deși nerenunțând în niciun mod la esențialul misiunii sale, să se deschidă față de o situație nouă”³¹.

Privirea noastră se lărgește și la omenire. O Biserică sinodală este ca un steag înălțat printre națiuni (cf. Is 11, 12) într-o lume care – deși invocă participare, solidaritate și transparență în administrarea treburilor publice – încredințează adesea destinul unor populații întregi în mâinile avide ale unor grupuri restrânse de putere. Ca Biserică ce „merge împreună” cu oamenii, părtașă a travaliilor istoriei, să cultivăm visul că redescoperirea demnității inviolabile a popoarelor și a funcției de slujire a autorității vor putea ajuta și societatea civilă să se edifice în dreptate și în fraternitate, generând o lume mai frumoasă și mai vrednică de om pentru generațiile care vor veni după noi³². Mulțumesc.

Traducător: pr. Mihai Pătrașcu

Sursa: Magisteriu.ro

Textul original aici.