Ajunge cu credulitatea deșartă

Mai, luna dedicată Sfintei Fecioare Maria: „Ajunge cu credulitatea deșartă!”

„Pe tot parcursul lunii mai, timpul închinat în mod tradițional Sfintei Fecioare Maria, sunt reînviate tradiții, devoțiuni, culte, procesiuni, rugăciuni despre care se spera că sunt puse de acum la naftalină, așezate cu respectul cuvenit în muzeul religiozităților aparținând trecutului și incompatibile cu spiritualitatea Bisericii de astăzi”. După cum explică biblistul Alberto Maggi pe ilLibraio.it, adevărata devoțiune față de Maria nu constă „într-o credulitate deșartă, ci purcede din credința adevărată, care ne îndeamnă la imitarea virtuților ei”.

Credulitate deșartă

Drumul și creșterea credinciosului spre o conștientizare tot mai mare a realității divine care îl înconjoară și locuiește în el, nu constă cu siguranță în „demolarea, ci în completarea” adeziunii sale la Isus și la mesajul său (Mt 5,17).

Pentru ca acest lucru să devină realitate, este necesar să punem mereu vinul nou al veștii celei bune în burdufuri noi, „altfel burdufurile se sparg și vinul se varsă și burdufurile se pierd” (Mt 9,17). „Trebuie să vă înnoiți în duhul minții voastre” (Ef 4,23) ne invită Paul, iar această reînnoire nu înseamnă să fim în afara Bisericii, ci, dimpotrivă, să-i fim credincioși și să o urmăm în învățăturile ei.

Dar există o lună din an când această reînnoire pare să se piardă. Pe tot parcursul lunii mai, timpul închinat în mod tradițional Sfintei Fecioare Maria, sunt reînviate tradiții, devoțiuni, culte, procesiuni, rugăciuni despre care se spera că au fost puse de acum la naftalină, așezate cu respectul cuvenit în muzeul religiozităților aparținând trecutului și incompatibile cu spiritualitatea Bisericii de astăzi.

Aceste devoțiuni, obsolete de acum, și-au avut originea într-o cultură patriarhală, apusă de acum în mod definitiv, când între părinți și copii nu existau relațiile actuale bazate pe afecțiune. Tatăl reprezenta autoritatea, severitatea și pedeapsa, iar prezența lui era o prezență care impunea teamă; mama era iubirea și tandrețea, cea care se interpunea între soț și fiu atât pentru a adresa cereri pe care acesta nu ar fi îndrăznit niciodată să le adreseze direct tatălui, cât și pentru a respinge pedepsele părintelui. Această cultură patriarhală a fost proiectată în sfera divină, unde Dumnezeu este Tatăl de care ne temem și pe care nu îndrăznim să-l înfruntăm în mod direct. Mai presus de toate, el este cel care pedepsește („M-am făcut vrednic de pedeapsa veșnică”[1]). În această perspectivă, Maria îndeplinea funcția de mamă atât pentru a primi cererile și nevoile oamenilor, cât și pentru a-i proteja de pedeapsa divină. Astfel, în scurt timp, ea a fost transformată dintr-o făptură într-un substitut al divinității, chiar mai sigură și mai de încredere decât Dumnezeu.

Acum, din fericire, societatea s-a schimbat profund: copiii i se adresează direct tăticului lor fără nicio teamă, iar mama nu mai trebuie să-și exercite funcția de mediatoare și protectoare. De aceea nu este posibil să ne adresăm în continuare Fecioarei Maria folosind aceste formule care sunt puternic influențate de o teologie și un limbaj depășit de acum, care nu mai pot exprima sentimentul unei Biserici mereu în mișcare și niciodată imobilă. În Evanghelii, singurul ajutor este paracletul (In 14,16), Duhul adevărului care nu are nevoie să fie invocat și cu atât mai puțin suplicat, întrucât prezența lui este garantată întotdeauna, nu numai în momentele de nevoie, ca semn al ocrotirii divine.

Care Marie?

Din păcate, din cauza unei neînțelegeri teologice, în trecut Maria a fost prezentată pornind de la împlinirea în ea a planului lui Dumnezeu. De la această plinătate s-a considerat apoi retrospectiv fiecare moment al existenței ei, transformând-o astfel într-o creatură privilegiată care deja la începutul existenței ei era mai mult decât perfectă, pe deplin conștientă de tot ceea ce o aștepta în viață. Evangheliile nu pornesc de la desăvârșirea Mariei, ci de la începuturile ei, dificile, dramatice, frământate. Evangheliștii nu ezită să prezinte o mamă care nu numai că nu-și înțelege fiul (Lc 2,18-19.33), ci care de-a dreptul își merită o mustrare aspră din partea lui (Lc 2,49). Marcu, cel mai antic evanghelist, o descrie de-a dreptul ca fiind unită cu clanul familial hotărât să-l prindă pe Isus considerat căzut de acum pradă nebuniei lui („Când au auzit ai săi, au ieșit să pună mâna pe el; căci spuneau: Și-a ieșit din fire”, Mc 3,21). Dar ea, spre deosebire de ceilalți, chiar dacă nu înțelege acțiunea lui Isus, nu o respinge, ci reflectează (Lc 2,50-51). Crescută în practica Legii, considerată a fi singura expresie a voinței lui Dumnezeu, Maria se deschide treptat către cuvântul Fiului, care, ca o sabie, îi va străbate viața, obligând-o să facă alegeri pe cât de dramatice, pe atât de curajoase (Lc 2,35). Așa cum la anunțul îngerului, tânăra din Nazaret s-a declarat dispusă să împlinească voința Domnului și să devină mama „Fiului Celui Preaînalt” (Lc 1,32), acum Maria îmbrățișează cuvântul Fiului care o va conduce să devină discipola lui: „Oricine face voința lui Dumnezeu, acela îmi este frate și soră și mamă” (Mc 3,35).

Fidelitatea față de drumul Bisericii în cunoașterea din ce în ce mai mare a figurii Mariei așa cum au vrut să o prezinte evangheliștii, ne impune, așadar, să revizuim modurile și formulele devoțiunilor. De aceea, Biserica îi invită „pe teologi și pe predicatorii cuvântului divin să se abțină cu toată grija de la orice falsă exagerare, precum și de la îngustimea minții în a considera demnitatea singulară a Născătoarei de Dumnezeu” (Lumen Gentium, 67), iar Paul al VI-lea ne-a pus în gardă împotriva „credulității deșarte, care înlocuiește angajamentul serios cu încrederea facilă în practici pur exterioare” (Marialis cultus, 38). Așadar, este mai actuală ca niciodată datoria de a revizui acele forme care, „supuse uzurii veacurilor, rezultă a avea nevoie de o reînnoire care să permită să fie înlocuite elementele lor trecătoare, să fie puse în valoare cele perene” (MC 24). Maria, curajoasa galileancă antimonarhistă care îndrăznește să afirme că Domnul ei este cel care „i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri” (Lc 1,52) în casa rudelor sale din Iudeea, o regiune în mod notoriu filomonarhistă, printr-un paradox al istoriei a fost apoi reprezentată pe tronuri mereu mai maiestuoase.

Persoanele devotate, deși o numesc „mamă cerească”, nu i se adresează ca unei mame, ci o imploră prosternate, așa cum fac supușii pentru a fi ascultați de cei puternici și pentru a le cere protecția. În fața riscurilor pe care viața le comportă, un credincios matur nu caută să se pună sub ocrotirea Maicii Domnului, ci se întărește în adversități și devine tot mai capabil să meargă pe picioarele lui. Aceasta este ceea ce îl face o persoană adultă, la fel ca Maria din Nazaret, femeia intrepidă a Evangheliilor care ne invită să punem în practică mesajul lui Isus („Faceți tot ce vă va spune”, In 2,5), pentru că ea a fost cea dintâi care a crezut că „la Dumnezeu nimic nu este imposibil” (Lc 1,37). Prin urmare, Maria nu este mama-cloșcă sub mantia căreia să căutăm protecție, ci, după cum au intuit mulți Părinți ai Bisericii, de la Atanasie la Efrem și Augustin, este o soră în credință, „adevărata noastră soră”, după cum a scris Paul al VI-lea (MC 56), femeia curajoasă care, cu mândrie și cu capul sus, a mers înainte în urmarea lui Cristos, devenind tovarășa de călătorie a fiecărui credincios care pășește spre atingerea plinătății vieții.

De aceea, adevărata devoțiune față de Maria nu constă „într-o credulitate deșartă, ci purcede din credința adevărată, care ne îndeamnă la imitarea virtuților ei” (LG 67). Iar virtutea prin excelență, cea care a făcut-o mare pe Fecioara Maria, este credința cu care a îmbrățișat și a trăit planul pe care Tatăl îl are asupra fiecărei făpturi, adică acela de „a fi sfinți și neprihăniți” (Ef 1,4). În ea Creatorul nu a găsit obstacole și astfel și-a realizat planul de iubire. Acest drum al Mariei spre plinătatea voinței lui Dumnezeu, dacă a fost, fără îndoială, imediat în ce privește primirea („Iată-mă! Sunt slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău”, Lc 1,38), a avut apoi nevoie de timp pentru realizarea sa. Itinerarul ei este unul anevoios, plin de obstacole și suferințe, pe care însă a știut să-l parcurgă, crescând și maturizându-se pentru a deveni o discipolă desăvârșită a lui Cristos, dispusă să-i împărtășească soarta („Stăteau lângă crucea lui Isus mama lui…”, In 19,25). Iar Maria s-a pus cu curaj alături de cel justițiat împotriva celor care l-au răstignit, trecând astfel pentru totdeauna de partea celor asupriți, a celor săraci, a celor disprețuiți și niciodată de partea celor puternici care asupresc.

Pr. Alberto Maggi, 20/05/2023

Sursa: ilLibraio.it

AUTORUL – Alberto Maggi, călugăr din Ordinul Slujitorilor Mariei, a studiat la Facultățile Teologice Pontificale Marianum și Gregoriana din Roma și la École Biblique et Archéologique Française de Jérusalem.

Biblist și colaborator asiduu al revistei ilLibraio.it, este una dintre vocile Bisericii cele mai ascultate de credincioși și necredincioși. Fondator al Centrului de Studii Biblice „Giovanni Vannucci” din Montefano (MC), se ocupă de răspândirea sfintelor scripturi, interpretându-le mereu în slujba dreptății, niciodată a puterii. La Garzanti a publicat Chi non muore si rivede (Cei care nu mor se vor revedea), Nostra signora degli eretici (Doamna noastră a ereticilor), L’ultima beatitudine – La morte come pienezza di vita (Ultima fericire – Moartea ca plinătate a vieții), Di questi tempi (În aceste vremuri), Due in condotta (Doi la purtare), La verità ci rende liberi (Adevărul ne face liberi, o conversație cu vaticanistul cotidianului Repubblica, Paolo Rodari) și Botte e risposte – Come reagire quando la vita ci interroga (Schimb de replici – Cum să reacționăm când viața ne pune întrebări).

Ultima sa carte, publicată tot la Garzanti, este dedicată figurii Bernadetei.

Aici toate articolele scrise de pr. Alberto Maggi pe ilLibraio.it

[1] Doamne, Dumnezeul meu, mă căiesc din toată inima de toate păcatele mele și le urăsc mai mult decât orice lucru, pentru că prin ele am pierdut harul tău și împărăția cerului și m-am făcut vrednic de pedeapsa veșnică a iadului; dar mai mult mă căiesc pentru că, păcătuind, te-am mâniat pe tine, Părintele meu, Mântuitorul meu și Dumnezeul meu, atât de mare și atât de bun. Pentru aceasta mă hotărăsc, cu ajutorul harului tău, să nu mai păcătuiesc și să fug de orice prilej de păcat. Amin (Act de căință). N. tr.